Dumnezeu ne vorbeşte, de ceva vreme încoace, despre evanghelizare, despre milă (compasiune), despre iubirea aproapelui. 1Ioan este o carte care vorbeşte foarte mult despre dragoste; nu demult, Vasile ne-a vorbit despre milă; iar Joe ne-a vorbit în 2 rânduri despre milă, compasiune şi dragoste.
Într-adevăr, nu putem merge să vestim evanghelia fără să avem dragoste şi compasiune faţă de cei pierduţi.
Este, însă, această compasiune suficient de puternică în inimile noastre? Reuşeşte ea să ne motiveze şi să ne pună în mişcare? Cu toţii (sau cel puţin majoritatea dintre noi) avem în noi dorinţa de a vesti evanghelia. În ce proporţie este, însă, această dorinţă motivată de dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu şi cât este motivată de milă şi de dorinţa de a-i vedea pe oameni întorşi la Dumnezeu. Sau cu alte cuvinte, cât de departe putem merge în mila noastră?
Pasajul pe care îl vom studia ne va face conştienţi de trei nivele ale pasivităţii noastre în faţa celor în nevoie. Totodată, este şi un îndemn şi o încurajare pentru noi la a ieşi şi a le sluji celor în nevoie.
Un lucru trebuie stabilit de la bun început: şi anume faptul că mila nu este o senzaţie viscerală (acel ghem în stomac, sau junghi prin inimă.) ci este atunci când îţi zici „nu pot să-l las pe omul ăsta aşa.” (şi, bineînţeles, şi acţionezi) Asta este ceea ce Dumnezeu a spus în tot parcursul istoriei omenirii: „nu pot să-l las pe om pe drumul ăsta.”
Fapte 3:1-10 Cum m-a atins acest pasaj? Hruba, bătrânul, igrasia…
v.1 Petru şi Ioan se îndreptau spre Templu, pentru rugăciunea de la ora 15. Nu aveau programată o şedinţă de evanghelizare, cu atât mai puţin de vindecări. A fost o acţiune spontană şi în totalitate condusă de Duhul Sfânt. Nu combat prin această idee evanghelizările programate şi organizate. Dar prin spontan se înţelege ceva volitiv fără nici un grad de reţinere. Dacă mergi la evanghelizare pentru că şi ceilalţi o fac este = 0
v.2-3 Toţi oamenii sunt ologi din naştere din punct de vedere spiritual. În cazul acestui om era o exprimare fizică a condiţiei lui spirituale. Ca şi în cazul acestui olog, oamenii sunt, într-o oarecare măsură, conştienţi de condiţia lor; ca dovadă, caută împlinirea spirituală; caută, ca şi ologul, ajutor în altă parte (decât unde trebuie); şi ca şi ologul, caută altceva care să răspundă nevoii lor.
„era dus şi pus (…) să ceară de milă” Omul, după cum am văzut într-un studiu de-a lui Cristi, se poate afla doar în două situaţii, din punct de vederea al apartenenţei lui: din familia lui Dumnezeu, sau din familia lui Satan. Cei din familia lui Satan sunt „duşi şi puşi” să-şi satisfacă poftele lor şi ale tatălui lor. Mila, în viziunea lor, este să accepţi condiţia lor şi să împlineşti ceea ce ei consideră că este nevoia lor.
De ce sunt importante aceste versete? pentru că trebuie să fim conştienţi că cel mai decent necreştin se află în situaţia aceasta. Părinţii noştri, fraţii noştri se află în situaţia aceasta, respectabilul vecin cu care ne întâlnim zilnic este în situaţia aceasta; toţi sunt nişte semicadavre, pe care doar această viaţă fizică – un fir de păr – îi mai separă de moartea veşnică. Oare nu ne aflăm noi de foarte – foarte – foarte multe ori pasivi în faţa acestor situaţii?
v.4 Acest verset ne pune în faţa primului nivel de pasivitate pe care o adoptăm în faţa celor în nevoie:
„s-au uitat ţintă la el” Uitându-te ţintă la un om, poţi să-i identifici nevoia, Îi poţi da o şansă lui Dumnezeu să lucreze în tine compasiune. Haideţi să ne gândim fiecare, de câte ori am trecut pe lângă oameni fără să-i băgăm prea mult în seamă. Le aruncăm o privire, simţim acea senzaţie viscerală şi trecem mai departe. Luca 10:31,32 Sunt sigur că, deşi Isus nu intră în aceste detalii despre ce a simţit fiecare – El rămâne la nivelul faptelor – că şi preotul şi levitul au avut acea senzaţie viscerală şi au trecut mai departe. Nici nu ne trece prin gând să aflăm care este nevoia lor şi să încercăm să-i ajutăm, să spunem „nu pot să-l las pe omul ăsta aşa.” În cel mai bun caz îi aruncăm omului ceva cu care să-şi ameţească nevoia (nişte bani, sau mâncare, sau un zâmbet…); dar în nici într-un caz nu ne oprim să ne uităm ţintă la el şi să-l ajutăm în adevărata lui nevoie, cu tot ce implică aceasta (mai ales timp).
Petru şi Ioan s-au uitat ţintă la olog şi au înţeles care era adevărata lui nevoie; nu cea pentru care se afla el acolo. Un alt lucru important este – „uită-te la noi” – adică să-l faci pe acel om atent; să înţeleagă că vrei să-l ajuţi şi să te asiguri că primeşte ajutorul tău. Isus spunea: Să nu daţi cânilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă.
Să te asiguri că acel om este în starea propice pentru a primi ajutorul pe care i-l oferi este important altfel mărgăritarele tale vor ajunge în ţărână. (v.5) Petru şi Ioan s-au asigurat de acest lucru cerându-i ologului să-i privească şi ca urmare, el era pregătit să primească ceva de la ei.
Deci acest nivel al pasivităţii noastre este cel în care, ca şi preotul şi levitul din pilda bunului samaritean, trecem pe lângă cei în nevoie fără a-i băga în seamă, obişnuiţi fiind cu ei în peisaj.
Ce se întâmplă atunci când cineva ne cere ceva? Acesta este al doilea nivel al pasivităţii noastre:
v.6 „Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau…” De obicei noi ne oprim la prima parte: „n-am să-ţi dau bani.” sau eventual „asta este tot ce pot să-ţi dau” De câte ori nu am făcut lucrul acesta, uitând de adevărata comoară pe care o deţinem, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu – o viaţă nouă, dragostea Lui, pace, îndelungă răbdare… când a fost ultima dată când i-ai spus unui om: „material nu am prea multe să-ţi ofer, dar ceea ce am îţi dau…” Oare pomana se face doar cu lucruri materiale? „În Numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă.” Petru şi Ioan nu s-au rugat pentru vindecare, ci au spus „ologule, primeşte ceea ce Dumnezeu îţi dă.” Dumnezeu este pregătit şi dispus să vindece pe toată lumea, întrebarea este acceptăm noi vindecarea Lui? (pentru că trebuie să o acceptăm toată – să umblăm în Numele lui Isus Cristos din Nazaret)
Acest al doilea nivel este, deci cel în care ţinem ascuns ceea ce Dumnezeu are pentru aproapele nostru, recurgând în cel mai bun caz la resursele noastre umane. (ca exemplu ar putea sluji până şi faptul că în loc să-i spunem vecinului „bună dimineaţa, Isus te iubeşte şi ar vrea să se implice în viaţa ta” spunem „bună dimineaţa, ce zi răcoroasă”)
Ce se întâmplă atunci când omul este prea slab ca să poată primi ceea ce-i dai? Al treilea nivel al pasivităţii noastre:
v.7 „L-a apucat de mână…” nimic altceva decât un ajutor fizic, palpabil… ceva ce noi omitem frecvent. Fără acest ajutor, ologul poate n-ar fi încercat să se ridice singur, respingând, astfel, vindecarea „De 40 de ani sunt olog şi tocmai acum o să mă vindece?”; Omul în faţa căruia fluturi tu reţete spirituale ar putea, la fel, spune „De o viaţă întreagă sunt beţiv; crezi că mă mai pot schimba?” sau „care Dumnezeu? de o viaţă trăiesc în mizerie.” sau „dacă există, de ce nu m-a ajutat când am avut nevoie?” Te-ai gândit vreodată să adaugi ceva palpabil la ceea ce-i dai spiritual acelui om? Şi ştiţi la ce mă refer în special la ucenicie. Care evanghelizare poate fi mai eficientă decât aceea în care petrecându-ţi timp în a-l ajuta şi îndruma pe acel om, îi dai şansa să probeze veridicitatea „reţetei” tale. Foarte puţin suntem dispuşi să ne sacrificăm timpul pentru aşa ceva dar oamenii au nevoie de acest ajutor fizic. Isus se întreba la un moment dat cu durere (aş putea spune) în glas, o întrebare retorică: „…când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”
Credinţa oamenilor este aşa de slabă, încât, ca şi ologul, au nevoie de ceva să-i impulsioneze. Când tatăl unui îndrăcit a venit la Isus acesta i-a spus:
„‘Tu zici: ,Dacă poţi.’… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.’ Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: ‘Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele.'”
Oamenii au nevoie să le fie ajutată credinţa. Ologului i s-au întărit tălpile şi gleznele imediat după acest gest al lui Petru. Lui Saul i-a revenit vederea îndată ce Anania şi-a pus mâinile peste el. Doar Dumnezeu ştie în ce fel alege să ne folosească să întărim credinţa cuiva.
Deci acesta este al treilea nivel al pasivităţii noastre, când, fie că este vorba despre a trece pe cineva strada, sau a-l ajuta să-şi cureţe grădina, a-i da o coajă de pâine, sau, pur şi simplu, a-l asculta, nu o facem şi în felul acesta îl privăm pe om de ajutorul de care credinţa lui are nevoie.
Acum urmează îndemnul şi încurajarea.
- 8-11 Enunţul acesta are două ţinte, bate în două direcţii.
Întrebare: Când devine un cadou desăvârşit?
Petrecem o mulţime de timp alegând un cadou, întrebându-ne dacă este cel potrivit, împachetându-l, scriindu-ne dedicaţia şi urarea şi aşteptăm cu înfrigurare momentul când persoana, căreia i l-am destinat, îl primeşte. Ei bine, momentul acela decide desăvârşirea acelui cadou. Când respectivul deschide cadoul şi explodează de bucurie, îl probează şi apoi zi de zi îl vezi nedespărţit de acel obiect, cadoul tău a fost făcut desăvârşit. Dacă, însă, desfăcând cadoul, văzându-l, îl pune deoparte, cu un mulţumesc de complezenţă, iar pe urmă îl face uitat în dulap, te gândeşti că ai făcut un cadou fără rost. Ba, mai mult, dacă vezi acel cadou în aceiaşi stare, pe raft, atunci te simţi respins.
Spuneam că aceste afirmaţii au dublă bătaie. Fie că eşti sau nu copil al Lui, Dumnezeu îţi face un cadou.
I-a făcut un cadou ologului, pe care acesta l-a desăvârşit (v.8) acesta umbla, sărea şi lăuda pe Dumnezeu, le-a făcut un cadou lui Petru şi lui Ioan pe care aceştia l-au desăvârşit: au folosit împuternicirea pe care Duhul Sfânt le-a dat-o să-l facă pe acel om să umble şi au fost binecuvântaţi nu numai cu rezultatul scontat, ci şi cu prilejul de a vorbi unei mulţimi când eventual au avut alte binecuvântări.
Deci fie că eşti sau nu copil al lui Dumnezeu, El îţi face un cadou. Poţi alege să-l primeşti şi să-l desăvârşeşti, sau nu…asta este responsabilitatea fiecăruia.
„duceţi până la capăt [desăvârşiţi] mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu