HRISTOS PAŞTELE NOSTRU Augustus Toplady
„Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi Paştele” – Exod 12:21.
Tipurile prin care a fost prefigurat Domnul nostru către evreii din vechime sunt distinse în lucruri reale şi personale şi persoane tipice. Din marea varietate de lucruri tipice, din cadrul dispensaţiei mozaice, erau simboluri ale lui Hristos şi arătau spre El, însă nici unul nu a fost mai eminent şi mai expresiv decât Mielul Pascal: o descriere a cărui sacrificiu, împreună cu ocazia rânduielii acestuia, le avem în capitolul de unde am preluat pasajul de mai sus. Fără vreo lungă introducere, voi intra imediat în ceea ce studiez aici, anume, de a arăta că sacramentul evreiesc al Paştelui, sau junghierea mielului pascal era exact tipică pentru suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu: dintre care, analogia era evidentă, şi asemănarea atât de exactă, încât Sf. Pavel trage paralela şi afirmă, fără cea mai mică ezitare, „Hristos Paştele nostru a fost sacrificat pentru noi”.
Este evident că trebuia să fie un miel, pe care evreii trebuiau să-l sacrifice pentru Paşte. Dar de ce un miel în locul oricărei alte creaturi? Pentru aceste motive: pentru a reproşa nebunia şi nelegiuirea egiptenilor; egiptenii se închinau la miei, şi aceasta era un reproş tacit al idolatriei lor, când ceea ce era obiectul adorării lor era ucis şi oferit ca sacrificiu adevăratului Dumnezeu. Un alt motiv pentru care a fost ales un mile este că acesta avea să fie o emblemă mult mai vie a Răscumpărătorului, care la împlinirea vremii, avea să se aducă pe Sine ca jertfă pentru păcatele poporului Său. Dintre toate creaturile mielul este cel mai inocent, prin urmare cel mai potrivit să umbrească puritatea şi bunătatea viitorului Mesia. Mieii sunt de asemenea remarcabili pentru blândeţea şi răbdarea lor. „Blând ca un miel” este un proverb comun. De aici, profetul spune despre Hristos, „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura”. Mieii sunt mult expuşi la pericole şi răniri; inocenţa lor îi face să fie o pradă uşoară aproape pentru oricare atacant. Şi oare nu a fost Domnul nostru persecutat şi asuprit – Nu a indurat el contradicţia zilnică a păcătoşilor împotriva Lui? Şi nu a fost El oare pus ca o ţintă pentru săgeţile oamenilor răi şi a duhurilor rele? Nu este de mirare, deci, pe baza tuturor acestor relatări că Ioan Botezătorul avea să spună despre Hristos, „Iată Mielul lui Dumnezeu”.
Într-o anumită instanţă, într-adevăr, comparaţia eşuează; mieii sunt expuşi la diferite pericole, însă ei sunt plăpânzi, animale fricoase, şi incapabile să se ajute singure: în timp ce Hristos, deşi a trecut prin ceea ce nimeni decât El ar fi putut trece, cu toate acestea suferinţele Sale au fost o chestiune de simplă bunăvoinţă: El le-a indurat în mod voluntar, deşi El poseda puterea infinită, şi avea toate oştile cerului la comanda Sa, şi ar fi putut, dacă ar fi vrut El, să topească chiar şi inimile celor mai amari persecutori ai Săi spre datorie şi dragoste. Dar El, pe baza demnităţii şi a tăriei Lui, Scripturile îl descriu ca „leul din tribul lui Iuda”, a binevoit să sufere ca un miel neajutorat, ca omenirea, a cărei amar a purtat El, să poată fi etern de fericită; ca omenirea, pentru care a murit El, să poată trăi pentru totdeauna.
Sacrificiul pascal nu trebuia să fie doar un miel, ci unul fără cusur: trebuia sa nu aibă nici un defect. În acest loc, de asemenea, era tipic lui Hristos, care, aşa cum spune apostolul, a fost sfânt, inofensiv, nepângărit şi separat de păcătoşi. El a fost năsut liber de infecţia originală şi a trăit în întregime nefamiliarizat cu păcatul actual; şi Sf. Petru, fără îndoială, avea mielul pascal în vedere atunci când vorbeşte despre Hristos, când îl numeşte un miel „fără pată sau cusur”.
Mielul care avea să fie jertfit pentru Paşte trebuia să fie separat de restul turmei; oare nu şi sfinţenia lui Hristos, aşa cum era el, îl separa şi îl distingea pe El de restul omenirii? Şi din moment ce mielul pascal a fost acelaşi în natură cu ceilalţi miei dintre care fusese selectat, la fel şi binecuvântatul nostru Domn, deşi într-un punct de Divinitate infinit de superioară faţă de oameni şi îngeri, cu toate acestea şi-a asumat natura noastră umană, şi a fost într-adevăr şi pe bună dreptate un om, ca şi noi: sau ca să exprimăm acesta în limbajul apostolului, „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”.
Mielul pascal nu trebuia jertfit decât după ce acesta avea un an: şi, în aceiaşi manieră, Domnul nostru nu avea să-şi dea viaţa Sa în pruncie, ci avea să continue să fie pe pământ până ce lucrarea glorioasă a slujirii Lui era pe deplin realizată; până ce toate binevoitoarele sale perfecţiuni erau arătate, în a face bine sufletelor oamenilor, şi până ce El a experimentat, în extinderea lor cea mai mare, toate ispitele şi durerile care au loc în viaţă. Şi tot ceea ce putea să facă satan sau emisarii săi, nu puteau să-L elimine, înainte ca El să îşi fi glorificat Tatăl Său ceresc prin ascultarea cea mai absolută şi mai perfectă, şi a înfăptuit o neprihănire completă pentru justificarea tuturor acelora care cred în El. Şi, la fel cum mielul pascal trebuia să aibă un an, şi nu trebuia să treacă de una an, acesta trebuia să fie junghiat în perioada deplină şi în vigoarea vârstei lui. La fel şi Paştele nostru Divin, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa Sa nu atunci când era obosit de ani, sau slăbit de boală: ci în însăşi floarea zilelor Lui, în mijlocul înfloririi întregi a sănătăţii, şi în toată vigoarea bărbăţiei.
Mielul pascal nu trebuia să fie jertfit decât de evrei. Aşa este spus în versetul 6 al acestui capitol, „Şi toată adunarea lui Israel să-l junghie”. Aşa că evreii au fost ucigaşii acelei persoane Divine, a cărui figură era mielul pascal: El a fost condamnat; într-adevăr, prin guvernatorul roman Pilat, însă evreii au fost, de la început şi până la sfârşit, aceia care au fost autorii morţii Lui: ei au făcut ca El să fie prins; ei l-au mituit pe Iuda şi L-au trădat; ei au corupt martori falşi împotriva Lui la judecarea Sa, şi au insistat asupra executării Lui.
Şi, aşa cum mielul pascal trebuia să fie junghiat doar de către evrei, la fel era şi faptul că nimeni nu trebuia să o facă în particular, ci public, şi în prezenţa poporului. În aceeaşi manieră Hristos avea să fie omorât în maniera cea mai publică şi mai ticăloasă. El a fost crucificat pe un munte evident, în vederea Ierusalimului, capitala lor; şi aceasta la vremea sărbătoriri lor anuale a Paştelui, atunci când era cea mai mare resursă de străini din toate părţile: mulţi dintre ei au consimţit la moartea Lui, şi toţi dintre aceştia au fost martorii ei.
Sângele mielului pascal nu trebuia să se verse pe pământ, ci să fie pus cu atenţie într-un lighean; pentru a asemăna în aceasta suferinţele Răscumpărătorului şi moartea Sa, al cărui tip era sângele mielului pascal, care erau infinit de merituoase în ele însele, şi nu trebuiesc privite cu uşurinţă, ci din contra, credincioşii trebuie să privească la ispăşirea lui Hristos, şi la sângele pe care El l-a vărsat pentru păcatele lor, ca fiind singurul motiv al iertării lor, cauza de procură a scutirii lor de pedeapsă, şi preţul inestimabil prin care mântuirea lor a fost cumpărată. Sângele mielului pascal, fiind scurs într-un lighean, urma să fie stropit peste uşiorii caselor israeliţilor, ca atunci când îngerul morţii avea să treacă prin ţară, să ucidă pe primii născuţi ai fiecărui egiptean, el să treacă pe lângă familiile lui Israel, la vederea sângelui astfel stropit pe uşi, şi să-i cruţe de la ruina generală, aşa cum descoperim în versetul 23 al acestui capitolul, „Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească”.
Acum, această eliberare a evreilor de distrugerea temporală, prin stropirea sângelui Paştelui era expresivă a eliberării noastre de moartea veşnică, prin medierea lui Hristos în locul nostru, şi prin oferirea Lui pe Sine ca un sacrificiu faţă de dreptatea Tatălui Său în locul nostru: „Fiind justificaţi prin sângele Lui”, spune apostolul, „vom fi salvaţi de mânie prin El”; şi la fel ca şi evreii, dacă neglijau să stropească cu sângele mielului pascal pe uşile lor, ar fi fost părtaşi ai calamităţilor pe care le-au experimentat egiptenii; la fel şi aceia care nu depind pentru iertare de ispăşirea lui Hristos, trebuie să nu se aştepte la nimic, şi nu vor primi nimic decât distrugere din prezenta Domnului, şi din slava puterii Lui: şi la fel de sigur cum au fost evreii, prin folosirea mijloacelor rânduite, au scăpat nerăniţi, în timp ce vecinii lor egipteni piereau cu miile, la fel de sigur şi aceia care cred în meritele lui Hristos, cu credinţa care lucrează prin dragoste, vor fi salvaţi de la condamnare, şi să fie făcuţi părtaşi ai împărăţiei Sale cereşti.
Mielul pascal, după ce sângera de moarte, avea să fie fript cu foc. În antichitate, focul era o emblemă a mâniei lui Dumnezeu; aşa apare din câteva pasaje din Scriptură: şi mielul pascal fiind astfel fript cu foc, însemna că suferinţele lui Hristos în locul nostru ar fi nedescris de mari şi de intense; şi că El avea să susţină, în persoana Sa binecuvântată, acea răzbunare şi mânie a lui Dumnezeu, pe care noi o meritam să o purtăm, şi pe care trebuia de fapt să o purtăm, dacă nu ar fi îndurat-o El pentru noi. Deşi El era toată puritatea, fără aliaj; deşi El nu avea nici un reziduu de pierdut, nici o pleavă care să fie consumată, ci era în fiecare privinţă sfânt şi neprihănit; El, cu toate acestea, a trecut prin cuptorul suferinţelor interioare şi exterioare, ca noi să fim înălţaţi prin căderea Lui, şi vindecaţi prin rănile Lui. El a fost tratat ca un păcătos, ca noi să fim acceptaţi ca neprihăniţi; sau aşa cum o exprimă Sf. Pavel, „Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Nimic mai scurt din aceasta nu ar fi putu să facă ispăşire pentru fărădelegile noastre. Dreptatea infinită, pe care am ofensat-o noi, necesita o compensare infinită.
Dacă s-ar obiecta, aşa cum fac unii, că „păcatele creaturilor finite nu pot cere niciodată o ispăşire infinită”, eu răspund, că tot păcatul este infinit de obiectiv; acesta este infinit de rău deoarece este comis împotriva lui Dumnezeu, bunul infinit; acesta ofensează maiestatea infinită; el este un dispreţ al autorităţii infinite; o insultă faţă de suveranitatea infinită; un abuz al milei infinite; o provocare a dreptăţii infinite; o contradicţie faţă de sfinţenia infinită; o reproşare a slavei infinite; şi un duşman faţă de dragostea infinită. Din toate acestea se pare că fiecare păcat merită în mod corespunzător infinita sau nesfârşita pedeapsă; şi în acelaşi fel, că moartea lui Hristos trebuie să fi fost infinit de merituoasă, altfel nu ar fi putut înlătura această pedeapsă: şi motivul pentru care ea este înlăturată este pentru că El a suferit în calitate de garant al nostru. Dacă nu ar fi derivat demnitatea lui Hristos, ca Dumnezeu, eficienţa infinită din suferinţele Sale ca om, ispăşirea Lui nu ar fi fost proporţională cu insultele noastre. Mânia infinitului de drept şi sfânt Dumnezeu a fost contractată, aşa cum s-a ajuns la un anumit punct, şi s-a revărsat, deodată, intensiv peste Hristos, care trebuia, de altfel, să se reverse în mod extensiv peste noi toată eternitatea. Aceasta este ceea ce numim noi doctrina sfinţeniei, sau ispăşirea lui Hristos, anume, compensarea pe care a făcut-o El faţă de legea şi justiţia lui Dumnezeu, prin a asculta şi a suferi ca subrogat şi reprezentativ al nostru.
În plus, este de notat despre mielul pascal, că acesta nu trebuia doar să fie fript, ci să fie prăjit în întregime, semnificând că Hristos avea nu numai să sufere pedeapsa pe care o meritam noi, dar că El avea să sufere în extinderea ei deplină, şi la cea mai mare latitudine a sa; El trebuia să bea rămăşiţele paharului amar, ca nici măcar un strop de mânie să nu cadă peste poporul Său: şi astfel Psalmistul, vorbind în persoana lui Mesia, spune, „mânia Ta mă apasă, şi mă năpădeşti cu toate valurile Tale”.
Din vremea lui David, mielul pascal nu trebuia să fie sacrificat în afara Ierusalimului; şi Hristos, adevăratul miel pascal, a fost omorât în cadrul limitelor acelui oraş, şi a mai fost o altă circumstanţă vrednică de notat, anume, că Domnul nostru a suferit pe cruce, la însăşi vremea zilei în care Paştele era ordinat să fie ţinut: căci citim în versetul 6 al acestui capitol, că mielul pascal trebuia junghiat seara; sau aşa cum este tradus mai literal pe margine, „între două seri”; aceasta pentru a se înţelege care expresie trebuie observată, că evreii socoteau două seri în zi; ceea ce numeau ei prima zi, începea atunci când prânzul era pe sfârşit şi dura până la apusul soarelui; a doua seară, în relatarea lor, dura de la apusul soarelui până la întunecatul nopţii: şi după cum Paştele trebuia sacrificat în luna Nisan, care este destul de aproape de luna martie a noastră, evreii, pentru a împlini porunca, care cerea ca mielul pascal să fie adus între cele două seri, îl sacrificau pe acesta în mod constant la puţin timp după ceea ce ei au denumit ora a noua a zilei, adică, între trei şi patru după-amiaza.
Apare din scriptură faptul că Domnul nostru a fost pus pe cruce cam în jurul ceasului al treilea, adică, aproape de ora nouă dimineaţa, sau puţin după aceasta; şi că El nu a murit până după ceasul al nouălea, aceasta este până între trei sau patru după-amiaza: aşa că timpul zilei în care Paştele avea să fie sacrificat, a răspuns exact la timpul morţii lui Mesia.
Dar circumstanţele menţionate deja nu sunt singurele în care mielul pascal era tipic al lui Hristos, căci atât în omorârea cât şi în aranjarea acestuia, o poruncă specifică a fost dată, ca nici un os din acesta să nu fie rupt: şi aceasta a fost împlinită în mod eminent în Hristos; căci atunci când soldaţii romani, conform obiceiului acelei naţiuni, au venit să rupă picioarele hoţilor care erau crucificaţi cu El, ale Lui, prin providenţa imediată a lui Dumnezeu, au fost lăsate neatinse, ca atât tipul cât şi profeţiile despre El să fie împlinite.
Mielul pascal slujea evreilor nu numai pentru sacrificiu, ci şi pentru hrană: şi Hristos nu numai că s-a dat pe Sine ca jertfă pentru noi, ci este, în acelaşi fel, într-un sens mistic şi spiritual, hrana fiecărui suflet credincios. Astfel Domnul nostru spune, „Cel care Mă mănâncă va trăi prin Mine”: şi „dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi din sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi”; expresie care nu trebuie înţeleasă în sensul grosolan, nenatural, în care îl iau unii oameni, care ar vrea prea bine să ne convingă de faptul că în cadrul Cinei Domnului, fiecare bucată de pâine consacrată este schimbată în trupul real al lui Hristos, şi că vinul este schimbat în sângele Lui real: aceasta fiind chiar contrar cu înţelesul Salvatorului; atunci când Acesta vorbeşte despre mâncarea trupului Său şi băutul sângelui Său, nu a vrut să zică nimic mai mult decât ca noi să fim uniţi de El prin credinţă, şi fiind părtaşi ai acelor beneficii care sunt efectul asumării Lui a naturii noastre: căci aşa cum viaţa noastră animală este menţinută printr-o aprovizionare continuă cu hrană, la fel şi viaţa noastră spirituală rezultă din credinţa în El, şi viaţa noastră veşnică se datorează faptului că suntem interesaţi în meritele Lui.
Şi, aşa ca mielul pascal, după ce era omorât în sacrificiu, avea să fie mâncat de israeliţi, aşa aveau să-l mănânce ei cu ierburi amare, care implicau extremitatea suferinţelor Răscumpărătorului nostru, şi durerile severe cu care avea să se întâlnească El în lume; şi astfel să ne arate, ca la fel cum evreii mâncau Paştele cu ierburi amare şi pâine nedospită, la fel cei care sunt interesaţi în El, trebuie să nu se gândească că sunt scutiţi pe deplin de necazuri şi nenorociri de diferite feluri. Dacă însăşi Hristos a fost un om al durerilor, şi obişnuit cu necazul, să nu ne aşteptăm să ajungem în cer cu fără să fim exersaţi de încercări pe cale. Noi trebuie să fim uneori mulţumiţi să mâncam Paştele cu ierburi amare.
Aş putea menţiona mai multe alte particularităţi, în care mielul pascal era un timp al lui Hristos: însă ceea ce a fost observat poate fi suficient pentru a arăta cât de exact aceasta a fost simbolic al Lui ca un miel. Aceasta era tipicul inocenţei şi purităţii lui Hristos; a suferinţelor faţă de care a fost El expus, şi a blândeţii Lui din cadrul lor. Trebuia să fie mielul pascal fără pată sau cusur? La fel era Hristos, într-un sens moral, oglinda sfinţeniei şi standardul perfecţiunii. Trebuia să fie acesta sfinţit în vigoarea deplină a vârstei lui? Hristos a fost în acelaşi fel dus la moarte în partea înfloritoare a zilelor Lui, de abia când ajunse la vârsta de 33 de ani. Erau evreii singurele persoane rânduite să ucidă mielul pascal? Tot ei erau născocitorii şi realizatorii morţii Mijlocitorului. Trebuia să fie ucis mielul în modul cel mai public şi mai evident? La fel a fost şi Hristos. Trebuia să fie strâns sângele mielului într-un lighean, ca un lucru sacru şi de valoare? Aceasta nea arat cât de inestimabile erau suferinţele Răscumpărătorului în ele însele şi cât de imens de preţios ar trebui să fie ispăşirea Lui în estimarea noastră. Trebuia ca sângele victimei să fie stropit pe pragurile caselor israeliţilor? La fel, spiritual vorbind, trebuie ca sângele Marelui nostru Preot să fie stropit peste conştiinţele noastre, adică, cu alte cuvinte, meritul morţii şi a suferinţelor Lui trebuie făcute pentru noi drept cauză a răscumpărării noastre, şi temelia iertării noastre.
Asigura astfel sângele mielului pascal, astfel stropit pe casele lor, pe israeliţi de la moartea primilor născuţi? La fel eficacitatea sacrificiului lui Hristos asigură pe răscumpăraţii Lui de pedeapsa veşnică, care este moartea a doua. Trebuia prăşit Paştele cu foc? Aceasta indica la furia acelor suferinţe prin care trebuia să treacă Salvatorul. Trebuia să fie oferit mielul pascal în Ierusalim? Acolo a fost Hristos judecat, batjocorit, şi condamnat; şi în limitele acelui oraş El a fost crucificat şi omorât. Trebuia să fie ucis mielul pascal în jurul ceasului al nouălea al zilei? Precis la acest timp, Fiul lui Dumnezeu a murit. Nu trebuia rupt nici un os al mielului pascal? Cu atât mai mult nu au fost nici ale lui Hristos, deşi ofiţerii au fost trimişi cu acest scop să facă aceasta. Se hrăneau israeliţii cu sacrificiul când acesta era înjunghiat? La fel şi noi, spiritual, din Hristos. Credincioşii sunt uniţi cu El într-un duh, şi iau parte la beneficiile morţii Lui, prin care ei trăiesc o viaţă spirituală de har pe pământ; şi vor trăi o viaţă de glorie în ceruri.
Acest subiect indică în mod clar marele final pe care Domnul nostru îl avea în vedere, în suferinţa şi moartea pentru poporul Său, anume, ca El să înlăture păcatul prin sacrificarea Sa. El s-a dat pe Sine pentru noi, spune apostolul, ca El să ne răscumpere din toată nelegiuire, adică din întreaga pedeapsă pe care o meritam pentru fărădelegile noastre, prin a muri pentru noi, şi a ne face, în schimb, să ne arătăm gratitudinea noastră printr-o viaţă de devoţiune faţă de Dumnezeu. De aici se vede că ascultarea, care curge din dragostea din partea noastră, precum şi iertarea lui Dumnezeu, este o roadă a ispăşirii Domnului nostru; şi a spera pentru una, fără a fi atenţi în a menţine pe cealaltă, este a separa ceea ce a unit Dumnezeu. Însă aceasta nu poate fi niciodată; binecuvântările iertării şi sfinţirea merg întotdeauna mână în mână: tot poporul lui Hristos este, de dragul Lui, într-o stare de favoare, şi cei care sunt astfel, sunt atenţi să exceleze în toate lucrările religiei practice şi neîntinate.
Şi să ne amintim întotdeauna, că faptele noastre nu vin înaintea noastră pe bara lui Dumnezeu, ca şi cum ne-ar deschide uşa cerului, ci nici ca mesageri care să ne cureţe calea spre acolo, ci pur şi simplu ca martori, să oferim evidenţele lor, şi să depozităm atestarea lor faţă de realitatea alegerii, a răscumpărări şi a convertirii noastre.
Despre autor
Augustus Montague Toplady (1740-1778), a fost educat la Şcoala Westminster şi la Colegiul Trinity, Dublin, a fost convertit printr-un predicator laic metodist, a preluat ordinele anglicane în 1762, şi mai târziu a devenit un vicar al Broadhembury, Devon. În 1775 ei şi-a asumat poziţia de pastoraţie a capelei Calviniste Franceze din Londra. A fost un predicator puternic şi un calvinist viguros, s-a opus cu amărăciune faţă de John Wesley. El a scris Dovada Istorică a Calvinismului Doctrinar al Bisericii Angliei (2 volume, 1774) şi Biserica Angliei Răzbunată de Acuzaţia Arminianismului (1769). Faima sa, însă, stă pe imnurile sale, adică, „Datornic numai milei”, „Un Protector suveran am eu”, „De unde-i frica şi necredinţa aceasta?” şi în special „Stânca Veacurilor” [“A debtor to mercy alone”; “A sovereign Protector I have”; “From whence this fear and unbelief?”; “Rock of Ages”] (ataşată la un articol care calcula „Datoria Naţională” în termeni de păcat). Acest articol este preluat din propriile manuscrise ale lui Toplady.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu