Continuăm să examinăm pe scurt conceptul depravării totale, despre care spuneam data trecută că e bogat în implicaţii controversate, o idee care întâmpină o rezistenţă înverşunată nu numai din partea culturii seculare, ci chiar şi în Biserica de azi. Iar această rezistenţă nu poate fi înlăturată pur şi simplu printr-o definire mai clară a termenilor. Uneori, cu cât examinăm mai îndeaproape acest concept, cu atât este mai violentă reacţia împotriva lui. Dar, dacă avem de gând să reacţionăm împotriva lui, haideţi cel puţin să avem o înţelegere clară a lucrului pe care îl respingem.
Înainte de orice, este important să înţelegem diferenţa dintre ideea depravării totale şi ideea a ceea ce noi numim „depravarea completă”. Depravarea completă se referă la o persoană care e atât de rea cât e posibil sau imaginabil să fie. Le-am cerut adesea studenţilor mei de la seminar să facă o listă cu cei mai răi oameni din istoria lumii. Anumite nume apar întotdeauna pe listă, cum ar fi Hitler, Nero, Idi Amin şi alţii de felul lor.
Haideţi să privim la Hitler pentru o clipă. Ne gândim la Hitler ca la întruchiparea perfectă a răutăţii unei persoane. Dar credeţi că putea Hitler să fie chiar mai rău decât a fost? Eu aş răspunde da, e posibil. Pentru că unul din lucrurile pe care le învaţă Scriptura este că Dumnezeu, într-o anumită măsură, împiedică răul să se manifeste în această lume. De aceea, nu veţi vedea nelegiurea completă decât dacă, sau atunci când, Dumnezeu va înlătura toate barierele şi va da frâu liber păcatului.
Ştim că suntem cu toţii vinovaţi de păcat. Eu cred că nu avem nici cea mai mică idee cât de vinovaţi suntem. Sfântul Anselm îi spunea cuiva, cu secole în urmă: „Prietene, nici măcar nu ai început să înţelegi realitatea păcatului tău.” În ce ne priveşte, într-un fel parcă trăim fără grijă în Sion. Dar chiar şi atunci când realizăm cât de căzuţi suntem şi câte neajunsuri avem, cât de multe sunt defectele noastre, fiind copleşiţi poate de sentimentul vinovăţiei pentru lucrurile pe care le-am făcut sau pe care le facem, totuşi, ne putem imagina că am fi putut face un rău mai mare decât cel pe care l-am făcut deja. Am fi putut dubla sau tripla numărul păcatelor noastre, mărind astfel gravitatea lor.
Dar depravarea totală nu înseamnă depravare completă, deşi conceptul de „total” şi ideea de „complet” sunt atât de înrudite încât nu e de mirare că mulţi oameni, atunci când aud termenul „depravare totală”, se gândesc la el ca fiind o „depravare completă”, respingând conceptul din acest motiv. Din nou, acesta e motivul pentru care mie nu-mi place deloc să folosesc acrostihuri ca să ţin minte noţiuni teologice, pentru că eu aş fi preferat un alt cuvânt care să descrie această realitate a depravării totale. Dar, pentru că vrem TULIPS şi nu RULIPS, continuăm cu acest concept al totalei depravări. Însă în teologie, acest calificativ, „totală”, aplicat la conceptul depravării umane, înseamnă, în mod simplu, că întreaga persoană, întregul nostru caracter uman este căzut – a fost afectat de păcat. Păcatul nu este ceva accidental, sau ceva tangenţial cu ceea ce suntem noi, ci problema păcatului penetrează fiecare aspect al umanităţii noastre. Ne afectează trupul. Ne afectează mintea. Ne afectează voinţa. Ne afectează sentimentele. Afectează fiecare parte a umanităţii noastre. Căderea omului nu a fost o uşoară poticneală, ci puterea păcatului şi influenţa păcatului care a intrat în lume odată cu căderea lui Adam şi Eva au fost lucruri care au afectat radical fiecare parte a fiinţei noastre. Deci despre asta vorbim atunci când ne referim la o depravare „totală”.
Daţi-mi voie să mai fac o dată distincţia între „totală” şi „completă”. Una din problemele pe care le discutăm în teologie referitor la corupţia noastră este o problemă de care poate nu aţi mai auzit niciodată în viaţă. E vorba de aşa-numitele „afecţiuni noetice ale păcatului”. Probabil că cei mai mulţi nu aţi auzit niciodată acest termen. Ştiu că acest cuvânt, „noetic”, nu e deloc familiar vocabularului nostru normal. Afecţiunile noetice ale păcatului se referă la măsura în care condiţia noastră păcătoasă, decăzută, ne afectează minţile. Cuvântul grec pentru minte este „nous”, din el avem cuvântul „noetic”. Iată deci întrebarea – Dacă eu spun, de exemplu, că mintea ta e total depravată din fire, ce înţelegi tu din asta? Dacă ar fi complet coruptă, asta ar însemna că influenţa sau impactul păcatului asupra capacităţii tale omeneşti de a gândi a rezultat în eliminarea completă a capacităţii tale de a raţiona. Cu toţii suntem de acord că, deşi păcatul ne orbeşte gândirea în anumite domenii şi ne condiţionează reacţiile în multe alte domenii, totuşi, într-o oarecare măsură încă suntem în stare să gândim. Încă putem să adunăm doi cu doi şi să obţinem patru, chiar dacă minţile noastre nesăbuite au fost întunecate, dar nu într-atât de întunecate încât să nu mai putem gândi.
Uneori, atunci când ne gândim la Adam şi ne gândim la ce fel de om a fost înainte de cădere, avem tendinţa să ni-l imaginăm în termeni primitivi, un om al peşterilor, ceva mai mult decât o fiară sălbatică, naiv în inocenţa lui înainte să cadă. Dacă luăm conceptul biblic al aruncării întregii persoane în ruină ca rezultat al păcatului lui Adam şi al trecerii acelei judecăţi asupra descendenţilor săi, şi dacă raţionăm invers pornind de la acest punct, cred că vom ajunge la o concluzie foarte diferită. Eu mă gândesc la Adam ca la un geniu intelectual, un uriaş intelectual înainte să cadă. Pentru că, înainte de cădere, el nu a suferit consecinţele totalei sale depravări. Corupţia adusă de păcat nu i-a umbrit creierul – încă nu i-a întunecat mintea – nu l-a paralizat cu prejudecăţi şi altele asemenea. De aceea, eu aş afirma că mintea lui Adam a fost mult superioară minţii unora ca Thomas Aquinas, Emmanuel Kant, Jonathan Edwards sau a altora asemenea lor. Pentru că la început el putea lucra fără ca păcatul să-i afecteze procesul gândirii.
Încă o dată, atunci când vorbim despre „totală” ne referim la faptul că fiecare parte a umanităţii noastre este căzută şi a fost afectată de păcat. Iar termenul „depravare” are de-a face cu descrierea caracterului moral. Data trecută am spus că aş fi preferat un concept diferit de cel al totalei depravări pentru a defini aceasta – şi anume conceptul „corupţiei radicale”. Există un mic joc de cuvinte aici, atunci când vreau să înlocuiesc expresia „depravare totală” cu „corupţie radicală”. Prefer acest termen, „radicală” din două motive. În primul rând, pentru derivarea etimologică a termenului „radicală” iar în al doilea rând, pentru sensul cu care este folosit în prezent. Deoarece cuvintele îşi schimbă semnificaţia în mod subtil, oamenii care scriu dicţionarele, numiţi lexicografi, încearcă să ne ofere definiţii pe care să le putem folosi între noi pentru comunicare. Pentru a discerne semnificaţia funcţională a unui cuvânt, ei studiază două curente distincte de dezvoltare. Primul lucru pe care îl fac, ei se uită la aşa-numita „derivare etimologică”. Etimologia este ştiinţa derivării cuvintelor şi a conceptelor originale. Ea ne arată că anumite cuvinte din limba noastră îşi au rădăcinile în cuvinte franţuzeşti, în termeni latineşti sau greceşti. De aceea, ne întoarcem la rădăcinile străvechi ale cuvântului şi privim la el în felul acesta. Aceasta e derivarea etimologică.
Dar, mai important pentru scriitorul de dicţionare este felul în care oamenii folosesc acel termen în realitate. Eu folosesc aici cuvântul „radical” în ambele sensuri. În sens etimologic, termenul „radical” vine din latinescul „radix”, care înseamnă „rădăcină”. Deci, atunci când spunem despre ceva că e radical, în sensul clasic al termenului radical, ne referim la faptul că acel lucru e radical în miezul său, în rădăcina sa, în centrul său, în radix. Dar în zilele noastre folosim termenul radical pentru cineva care nu e la centru, e fie radical la dreapta sau radical la stânga. Aici, termenul „radical” pare să sugereze o poziţie extremă, în contrast cu o poziţie moderată.
Atunci când vorbim despre „corupţie radicală”, noi spunem că Biblia învaţă că prăbuşirea omenirii este atât de gravă, puterea păcatului este atât de profundă şi atât de adâncă în noi încât e radicală. Ajunge până în miezul fiinţei noastre. Isus a vorbit în felul acesta despre rădăcina pomului, despre inima pomului. Aşa cum e pomul, aşa îi sunt şi roadele. Dacă miezul pomului e putred, şi roadele vor fi putrede. Totuşi, dacă pomul are un mic defect sau o uşoară crestătură, acest lucru nu va avea un impact prea mare asupra fructelor lui. Isus, desigur, insistă pe ideea că păcatul nu e ceva ocazional sau extern, ci el curge chiar din rădăcina fiinţei noastre. Există ceva putred în noi, chiar în miezul nostru spiritual. De aceea Biblia nu ne descrie din punct de vedere spiritual ca fiind bolnavi spiritual, răniţi spiritual sau deterioraţi spiritual, dimpotrivă, ea spune că suntem morţi spiritual. Nu poţi pătrunde mai adânc de-atât decât să spui că această corupţie e extremă. Aşa că eu spun cum a spus Anselm, cum a spus Augustin şi cum au spus părinţii Bisericii, şi anume că problema corupţiei se găseşte în miezul umanităţii noastre. Şi că noi nici măcar n-am început să înţelegem cât de gravă şi de serioasă e problema.
Ca să avem măcar o idee, aş vrea să vă îndrept atenţia spre învăţătura lui Pavel din cartea Romani, la sfârşitul capitolului unu. Dacă vă este familiar primul capitol din Romani, atunci ştiţi că Pavel, începând cu versetul 18 şi în continuare, vorbeşte despre felul în care Dumnezeu se auto-revelează, manifestându-Se în mod clar întregii lumi, tuturor oamenilor prin natură. Iar răspunsul universal al oamenilor păcătoşi este să înăbuşe această cunoaştere a lui Dumnezeu, refuzând să-L onoreze pe Dumnezeu ca Dumnezeu. Ei nu sunt recunoscători, ci transformă slava lui Dumnezeu într-o minciună. Rezultatul e o formă grosolană de idolatrie. Dar lucrul peste care se trece adesea cu vederea în Romani unu este răspunsul lui Dumnezeu la această formă de idolatrie. Romani, capitolul unu, versetul 26 ne spune: „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” Iată acum ideea pe care vreau să o auziţi. Versetul 28: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate…”
Faptul că ne naştem într-o stare de corupţie este deja o manifestare a judecăţii lui Dumnezeu împotriva rasei umane. Iar pedeapsa lui Dumnezeu, în acest caz, este dreptatea noetică. Pe oamenii care au refuzat să accepte ceea ce ştiau că e adevărat – pe oamenii care au refuzat să răspundă revelaţiei lui Dumnezeu în natură, Dumnezeu i-a abandonat. Aşa cum face la judecata finală – „Cine este întinat, să se întineze şi mai departe.” El ne-a lăsat în voia propriilor noastre pofte şi dorinţe şi ne-a spus că motivul pentru aceasta e că omul nu vrea să-L păstreze pe Dumnezeu în mintea lui. Nu Îl vrem pe Dumnezeu în gândurile noastre. Încercăm să nu ne gândim la Dumnezeu. Iar atunci când o facem, avem o imagine distorsionată a lui Dumnezeu sau o înţelegere coruptă a lui Dumnezeu, deşi El S-a descoperit cu claritate şi s-a manifestat în natură. Dar nu ne place acel Dumnezeu. De aceea înăbuşim adevărul. Nu vrem să fim oneşti cu privire la revelaţia lui Dumnezeu. Iar, drept judecată, Dumnezeu ne lasă în voia minţilor noastre pervertite.
Observaţi că nu John Calvin, Martin Luther, Thomas Aquinas sau R.C. Sproul vorbesc despre corupţia din minte sau despre depravare. Conceptul de aici, referitor la mintea pervertită a omului, este evaluarea biblică. Noul Testament, cuvintele Apostolilor, ne arată că toţi oamenii sunt corupţi în gândirea lor.
Corupţia radicală ne spune că umanitatea noastră are o problemă serioasă. Problema nu e doar la suprafaţă, ea se întinde până la inimă, merge până la miez. Ne naştem într-o stare de corupţie morală. Depravarea totală ne spune că nu suntem păcătoşi pentru că păcătuim; noi păcătuim pentru că suntem păcătoşi. Atunci când păcătuim, facem ceva ce vine în mod natural.
Comentarii la final
Am privit la acest concept al totalei depravări, sau, folosind termenul preferat de mine, al „corupţiei radicale”. Ştiu că nu ne formăm o imagine prea bună despre noi înşine sau un respect prea mare faţă de propria persoană atunci când ne gândim cât suntem de corupţi şi că această corupţie pătrunde până în miezul fiinţei noastre, definindu-ne moral ca făpturi născute sub judecata lui Dumnezeu. Dacă vrem să luăm Noul Testament în serios atunci când vorbeşte despre condiţia omenirii căzute, atunci trebuie să recunoaştem că, în lumina standardelor lui Dumnezeu despre neprihănire, păcătoşenia noastră este enormă. Iar până nu ne confruntăm cu acest lucru, nu vom înţelege niciodată ce încearcă să ne facă creştinismul. Creştinismul nu înseamnă terapie. Creştinismul nu înseamnă să te simţi bine sau să ai sentimente plăcute. Orientarea lui de bază este înspre vină şi iertare. El se ocupă de o lege reală, un păcat real şi o răscumpărare reală. Negarea realităţii corupţiei noastre în comparaţie cu desăvârşirea şi neprihănirea lui Dumnezeu, în ultimă analiză nu are un efect terapeutic. E distructivă.
Tradus de Florin Vidu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu