Ciprian Simut,

Și voi ați crescut în perioada aia, în care bărbăția era caracterizată de curajul de a-ți confrunta adversarul față către față? Apoi, bărbăția era definită și de responsabilitate, demnitate, curaj și înțelepciunea de a recunoaște când ai pierdut. Probabil că unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestei „bărbății” era să fii capabil să lucrezi cu adevărul, chiar dacă era în detrimentul tău.

Pfuaoi, ce vremuri! Van Damme și Stallone erau ei tari pe ecrane, dar ne erau intangibili. Nu puteai conta pe ei. Puteai doar să te faci că te bați ca ei, cu înfiorătoarea armă făcută din trei crengi rupte sau cu vreo sabie, tot din lemn putred, dar care arătau impecabil în mintea ta de copil. Nu, pe eroii ăștia nu-i puteai folosi.

Ce puteai face, în schimb, era să apelezi la forțe mai apropiate. Nimic nu te băga în sperieți mai mari, cel puțin la început, decât faimoasele: „O să-l chem pe frate-meu și pe taică-meu să te rupă în bătaie!” Dacă replica era identică, puteai ridica oleacă miza: „Da? Nah! O să-l chem pe frate-meu și taică-meu ca să îl bată pe frate-tău și pe taică-tău!” Apoi, unii mai aveau probleme, pt că nu aveau frați, numai surori. Pe fete nu le băgam în bătăi imaginare, deci apelam la verișori, unchi sau la vreo altă figură apropiată, mai cu mușchi, așa, oleacă.

Oricum, au trecut anii și am văzut cu toții, poate nu chiar toți, că nimic nu este mai tăios și mai periculos, decât mintea, mai ales dacă știa să unească ideile din tărtăcuță, cu limba, creând acele rostiri epocale, care îi lăsau pe adversari fără cuvinte. Nu, nu mă refer la înjurături. Mă refer la argumente. Așa se face că ne-am învățat să împopoțonăm puțintel realitatea, făcând-o mai vandabilă, mai puțin credibilă, dar la limita dintre real și minciună.

Au trecut și mai mulți ani și unii au învățat să joace cu cărțile pe masă. Adevăru-i adevăr, frate! Ce mai încoace și încolo? Ori totul, ori nimic. Trebuia să fii jmeker rău să poți minți și să legi toate capetele libere din universul de minciuni pe care îl creai. Aveai nevoie de multă iscusință și multă energie să întreții un regat de minciuni. De aia s-au dus mulți pe adevăr. Bre, să spunem în față ce ne doare, ca-ntre bărbați.

Cam în perioada aia, de după 20-25 de ani îți dai seama că ai prin Biblie niște valori, niște principii, pe care le poți transpune în viața cotidiană, mult mai bine decât o puteai face pe vremuri, când treaba era să memorezi versete ca să ai ce spuine în fața bisericii și să nu se supere ai tăi că tu nu ai zis nimic. Ce mai? Era o treabă nasoală să înveți despre dragostea lui Dumnezeu, să ratezi versetul în vreo 2, 3 cuvinte și apoi să înduri „dragostea” lui tată-tău acasă. Ptiu, eu unul am scăpat de un astfel de tratament. Slavă cerului! Speranța era ca după ce vei crește, să îți aduci aminte de ce ai învățat, ca să nu te abați de la calea cea dreaptă!

Foarte drept e că pe destui i-a șfichiuit câte-un verset pe când își făceau de cap, iar în categoria asta ne regăsim toți. Da, măi, toți! Să ridice mâna sus cel fără pată! Nah! Vedeți!?! La fel de drept e că pe mulți ne-a scos din bucluc grija părinților, prin care ne dădeau sfaturi din Scriptură, după puterile și înțelegerea lor! Să îi poarte Dumnezeu în grija Sa! Să nu uităm să binecuvântăm, zic. E mare lucru să poți iubi aproapele, binecuvântându-l.

Apoi, îți mai aduci aminte de titanii credinței cu care ai crescut prin biserică. Oameni mari. Oameni ai lucrării. Oameni dedicați. Oameni care s-au sacrificat pentru turmă. De la ei „luam cuvânt”. Ne spuneau despre vechile isprăvi din Biblie și ni se păreau niște povestitori desăvârșiți, care parcă trăiau în puterile vremurilor și parcă puteau privi deslușit în meandrele trecutului, ca să dea aurul înțelepciunii când ne vorbeau.

După ce îi ascultam o vreme, ne-am trezit unii și alții că vorbeam despre unul și altul dintre acești titani. Aici ni s-a rupt multora firul. Am început să aflăm despre titani că sunt oameni, ca noi. Sunt „căzători”, ca noi. Alții, deși erau căzători, erau și ridicători. Undeva, în viața asta plină de poticniri și poticnitori, căzătorii și ridicătorii zideau ceva. Era o lucrare de asemuire cu Unul mai mare decât toți. Unul care părea să fi căzut, când de fapt se ridicase mai presus de toți. Era „acel” Isus, jertfitor, smerit, înțelept, capabil de mari minuni, unul care a fost Dumnezeu și a rămas Dumnezeu. Unul care era ca noi, dar fără putregaiul nostru, făr lepra noastră. Era Acela după care ne sculptam și noi vieți, cu ajutorul acestor lucrători ridicători-căzători.

Adică eram toți oameni și toți, laolaltă, ne ajutam să nu rămânem zdrobiți. Ne uitam atent unii la alții, și ne căutam zdroburile prin noroiul vieții. Unii găseau repede cioburi și le lipeau bine la loc. Alții căutau și nu se lăsau până nu găseau ce căutau. Eram biserica. Eram trupul frânt al Celui care s-a frânt mai înainte pentru noi toți. Cu tot noroiul și zdroburile, eram bine, pentru că știam că aici vom fi o vreme, nu mai mult. Apoi, după vremea asta, ar fi urmat o altă vreme. una fără zdrobituri și fără noroi. Acolo ne ajutau să mergem acești căzători-ridicători. Ei cădeau în dreptul lor, dar se ridicau și mai ridicau și pe alții. Da, erau cei de la care luam cuvânt și lumină.

Vorbeam despre firul rupt. Unii dintre aceștia, fie de la amvon, fie de prin bănci, pt unii erau aur, pentru alții cărbune. Pe unii îi iubeau, pe alții îi urau. Reacția noastră era pe deplin „smeritoare”: „Nu se poate! El? Ei? NIci pomeneală! Nici vorbă! Sigur ai înșeles tu greșit!” Numai noi aveam adevărul. Numai noi știam ce și cum. Nici nu ne chinuiam să verificăm, pt că era inutil. Adevărul e adevăr, nu? Și adevărul e la noi! Numai la noi! Și numai la ei! Pentru că ei stau între noi și Dumnezeu.

De la asta până la ură a fost un pas: „Nu îți e rușine? Cum poți vorbi despre „unsul Domnului” în halul ăsta? Cum îl poți acuza? Cum poți spune că el e vinovat de ceva? El este lumină! El este bun! El este mai presus decât noi pentru că mânuiește Cuvântul!” Nu vorbeam despre Cristos. Știți bine!

Nici nu ne-am dat seama că am creat, cu mâna noastră, o castă de preoți, niște păstori superiori. Am ajuns repede să îi spălăm de orice vină și să credem orice ne spuneau. La fel am făcut cu orice mădular de prin trupul murdar de păcatele firii. Ce să mai curățăm? Ce să mai legăm răni? Ce să mai așteptăm? Ce să mai facem tot posibilul pentru a-l ajuta pe aproapele nostru? Astea sunt baliverne! Ridicăm ștacheta! Ridicăm standardul! RIdicăm așteptările până la cer. Nu te ții de treabă, exit. NU te ridici, exit. Nu te supui, fără să pui întrebări, exit. Nu te faci luntre și punte pentru planurile giganților, exit. Nici nu mai contează ce faci, contează doar să te supui, că altfel, exit.

Adică, nu poți să te iei de cei care se bat cu demonii și dracii, care înfruntă oameni violenți sau care își amenință familia, nu poți să te iei de cei ridicați dintre ai noștri, pentru că sunt intangibili. Sunt o castă aparte.

Vorbeam la început de bărbăție și adevăr, curaj, confruntare și altele ca astea. Nu mai contează adevărul. E fumat de mult. Contează planul, viziunea, călăuzirea, sloganul, imaginea, iar interiorul poate să se ducă în putregai. Ni s-a dus bărbăția dintre bărbați. S-a uscat ca un fir de iarbă. Ieri era, azi nu mai e. Adevărul și confruntarea au fost înlocuite cu reprezentanți, gata să se sacrifice pentru cei mari, pentru cei intangibili. Pe aceia de sus, nu îi mai vezi, nici dacă îi cauți și vrei să le vorbești. Între tine și ei nu mai este har, ci sunt scările comisiilor și comitetelor și intermediarilor și a celor care se pun între tine și ei, ca nu cumva să le strici planurile sau imaginea. Ce hârtii? Ce proceduri legale? De ce să lucrezi integru, când te poți ascunde după comisii amenințătoare. Nu-i bai că ei se luptă cu demoni, dar peste tine, un nimic în drum, nu își apleacă neprețuita privire. Ei sunt prea importanți și nu se înjosesc să vorbească singuri cu tine, ca între bărbați, ca între frați de credință.

Ehei, s-a dus curajul și cu el s-a dus și bărbăția, undeva pe apa vreunei zile a săptămânii. Nu-i bai. A rămas vorba. A rămas sloganul. A rămas manipularea și minciuna. A rămas planul. Viziunea.

Așa că te întorci la cele pe care le cunoșteai de demult. La oamenii din jurul tău. La ai tăi. La Scriptură. La Dumnezeu. Adormi în pace. Las, că dacă nu au alții curajul să te vadă, te așează Dumnezeu la o vorbă de Duh. Apoi te confruntă de îți sar fulgii. Nu rămâne puf pe puf pe tine, pe mine, pe noi. Dar ne curățăm. Ne dăm jos smoala. Ne dăm jos prostia. Apoi ne uităm mai atent la cei din jur, la cei de Sus. Acolo rămân toate lucrurile bune și vrednice de trăit. Bucuria părtășiei cu cei mici. Bucuria liniștii cu Cristos. Bucuria ridicării de pe jos, cu ajutorul unuia pe care nu l-ai văzut de orgoliu zeci de ani. Trece răul, dar revine bucuria, nădejdea și dragostea. E bine. Ești acasă.

https://www.facebook.com/ciprian.simut/posts/3312960875406463