De Ernest Lucas
‚Un pas mic’
Acum 25 de ani în urmă, la ora 9:56pm ora Houston pe 20 iulie 1969, Neil Armstrong a păşit în afară pe terenul de aterizare al modulului lunar Eagle şi a rostit cuvintele faimoase de acum, „Acesta este un pas mic pentru un om, un pas gigant pentru omenire”. O fiinţă umană şi-a pus piciorul pe Lună pentru prima dată. Imaginile de televiziune şi fotografiile urmelor de paşi pe care le-a lăsat pe nisipul suprafeţei Lunii au strălucit în jurul Pământului. Acele poze arătau că nisipul avea doar câţiva inch grosime (2,6 ca să fim exacţi) (aproximativ 6,5 cm, n. tr.).
Dovada unui Pământ tânăr?
În cadrul a câţiva ani anumiţi creştini argumentau faptul că acest strat slab de nisip dovedea că luna (şi prin urmare Pământul) are doar câţiva ani ca vârstă. Argumentul lor se baza pe un articol al lui H. Pettersson publicat în Scientific American în 1960. Pettersson a măsurat cantitatea de praf atmosferic colectat de pe filtrele din vârful Muntelui Mauna Loa din Hawaii. El ştia că doar o mică fracţiune din acest praf provenea din spaţiul exterior în forma a mici meteoriţi. Praful meteoritic se ştie că conţine mai mult nichel decât nisip terestru, dar cât de mult este o chestiune de bănuială. Pettersson a făcut ceea ce a considerat el o bănuială raţională, şi pe această bază a folosit o cantitate de nichel din mostrele sale de nisip pentru a calcula cantitatea de praf din spaţiul exterior care se depune pe Pământ în fiecare an. El a accentuat însăşi natura speculativă a concluziei sale că 14 milioane de tone de un astfel de nisip ating suprafaţa Pământului anual. Aceasta duce pe autorii cărţii Scientific Creationism [Creaţionismul Ştiinţific], publicată în 1974, să argumenteze că dacă Luna ar avea 4,5 miliarde de ani vechime, aşa cum pretind astronauţii, aceasta trebuia câţiva paşi înălţime de nisip pe suprafaţa sa, nu doar câţiva inch. Ei spun că astronauţii au fost chiar descurajaţi de puţinul praf pe care l-au găsit acolo.
Evidenţă de la NASA
Acest ultim comentariu, care este repetat în alte cărţi asemănătoare, este chiar neadevărat. Cantitatea de praf de pe Lună era o chestiune de mare interes pentru NASA. Un strat foarte dens ar fi făcut aterizarea pe Lună, şi mişcarea pe suprafaţa ei, dificilă. Plecarea de pe ea ar fi fost la fel problematică. Totuşi, prin 1968, la un an înainte ca Eagle să aterizeze, era clar că nu era nimic de care să se facă griji. Sateliţii are orbitau deasupra atmosferei Pământului au fost folosiţi să măsoare cantitatea de nisip din spaţiu, şi pe această bază s-a estimat că pe Lună are să fie un strat de 1,2 inch (3 cm) gros de praf, dacă doar praful meteoritic era cauza (Această lucrare, şi altă evidenţă, a fost cercetată de J.S. Dohnanyi in 1972 in Icarus vol. 17 pp. 1-48). De sigur, nu ar mai fi mai mult de atâta deoarece erau evidenţe de activitate post vulcanică pe Lună, şi aceasta ar fi produs şi ea praf. Aşa că cei 2.6 inch descoperiţi actual erau mai mult sau mai puţini aşteptaţi.
Evidenţa ignorată
Din moment ce evidenţa a fost publicată în 1968 este surprinzător că o carte, pretinzând a fi ştiinţifică, publicată la 6 ani mai târziu este inconştientă de aceasta, sau o ignoră. Una din regulile de bază ale unei lucrării ştiinţifice bune este că trebuie actualizat ceea ce este publicat în domeniul în care se lucrează. Dacă se eşuează în a se face aceasta se riscă bazarea concluziilor pe evidenţe învechite sau pe argumente dezaprobate. Este uimitor să descoperim oameni care sunt asociaţi cu ceea ce este numit Institutul de Cercetarea a Creaţiei [The Institute for Creation Research] cazând în această capcană de bază. Aceasta subminează încrederea în calitatea ştiinţei lor şi a cercetării lor. Este chiar mai uimitor să descoperim o carte publicată în 1992 (The Facts of Life de Richard Milton) şi foarte aclamată de apărătorii teoriei ‚Pământului tânăr’, care încă mai citează argumentul despre lipsa prafului de pe Lună, bazat doar pe lucrarea lui Pettersson din 1960, şi în mod aparent ignorând în mod total toate evidenţele relevante noi care s-au acumulat în ultimii 30 de ani de atunci.
Evidenţă de pe suprafaţa Lunii
Faptul este că evidenţa suprafeţei de pe Lună indică vârsta sa mare. Înainte 1969 zugrăvirile artiştilor a suprafeţei Lunii, precum sunt picturile faimoase produse de Chesley Bonestall în anii 1940 şi 1950, arătau munţi extremi de colţuroşi şi roci. Exista un oarecare motiv în aceasta. Luna nu are nici o atmosferă semnificativă, aşa că suprafaţa sa nu poate fi erodată de vânt sau ploaie. Totuşi, picturile aduse înapoi de Apollo 13 şi de misiunile ulterioare lui Apollo arată roci şi munţi care sunt rotunjiţi de parcă ar fi fost uzaţi de eroziune. Examinarea rocilor aduse pe Pământ a revelat motivul pentru aceasta. Suprafeţele care au fost îngropate în nisip sunt ascuţite şi colţoase. Acelea care au fost expuse sunt acoperite cu gropi mici. Există, fără îndoială, rezultatul impactului prafului meteoritic. Pe baza masei medii cunoscute de boabe de nisip interplanetar şi viteza cu care lovesc ele Luna McDonnell şi Ashworth au estimat rata de eroziune a suprafeţei Lunii. Cifra la care au ajuns ei era aproape 10 picioare într-un miliard de ani. În realitate aceasta ar fi mult mai puţin decât aceasta deoarece grohotişul nu este înlăturat şi astfel formează o acoperire protectoare de praf care absoarbe impactul meteoriţilor ulteriori. Totuşi, chiar şi la rata maximă, în 10.000 de ani (tipul de vârstă al Pământului pentru care argumentează autorii cărţii Scientific Creationism) suprafaţa Lunii ar fi erodată de 1,2 milionime dintr-un inch, producând în fond un strat nedetectabil de praf! Această lucrarea a fost publicată în 1972 şi trebuia să se fi cunoscut, şi luată în socoteală, de către autorii lui Scientific Creationism.
Contează oare adevărul?
Oare eşecul acestor autori de a fi la zi chiar contează? Da, pentru câteva motive. În primul rând, creştinii ar trebui să fie preocupaţi în ceea ce priveşte adevărul. Dumnezeul la care suntem noi dedicaţi este Dumnezeu adevărului (Ioan 15:26). Dintre toţi oamenii, creştinii ar trebui să fie dintre cei mai minuţioşi în ceea ce priveşte folosirea doar a acelor argumente care sunt bazate pe metode sănătoase de studiu şi cele mai bune evidenţe posibile. Aceasta este o chestiune de ucenicie creştină ascultătoare, nu doar o dorinţă de a privi binele în ochii altor cercetători. În al doilea rând, din aceasta rezultă dezonorarea faţă de Dumnezeu atunci când cercetătorii creştini sunt descoperiţi că folosesc argumente desfundate bazate pe evidenţe învechite – şi cunosc personal cercetători seculari care au puţin respect pentru Creştinism din această cauză. În final, aceasta este o chestiune de importantă considerabilă din punct de vedere pastoral şi evanghelistic. Cercetătorii creştini care pretind în mod greşit că prezintă argumente ‚ştiinţifice’ sănătoase îşi conduc greşit pe tovarăşii lor creştini care le citesc cărţile. Majoritatea dintre aceşti creştini nu au nici oportunitatea şi nici înclinaţia de a verifica siguranţa argumentelor folosite şi evidenţa prezentată. Unii dintre aceşti cititori pot să se împiedice în timp în credinţa lor datorită confidenţei lor pusă în mod greşit în ceea ce au citit. Studenţii creştini care, cu mai mult zel şi înţelepciune, se confruntă în mod încrezător cu argumente alese din cărţi precum Scientific Creationism au fost făcuţi uneori să pară nebuni când lectorul a putu să arate că argumentul nu stă în picioare faţă de evidenţă, chiar şi evidenţa disponibilă când ea a fost prima dată afişată. Aceasta nu numai că a scuturat credinţa creştinilor, şi ca şi subminat mărturia lor către alţi colegi studenţi. Probabil că editorii de cărţi din domeniul „creaţionismului ştiinţific” şi managerii librăriilor care le vând, ar trebui să considere punerea unui avertisment spiritual pe acestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu