Posted on 15 februarie 2008 by Guest Authors
Către
o hermeneutică a colaboraţionismului din bisericile neo-protestante
Radu Gheorghiţă
În loc de
introducere: Ce are Noe de-a face cu deconspirarea?
Recent, am inclus în
interviul luat de Danuţ
Mănăstireanu un paragraf în care îmi exprimam opinia că actuala
frenezie a deconspirării mă face să mă gândesc nu la textul despre „sângele
nevinovatului Abel, care aşteaptă ispăşire” – legitim invocat, de altfel – ci
mai degrabă la pasajul din Geneza care relatează blestemul rostit de Noe asupra
fiului său Ham (Gen. 9:21-27). După beţia lui Noe şi dezvelirea sa ruşinoasă,
Ham, fiul său mijlociu, a intrat în cort şi „a văzut goliciunea tatălui său”;
ceilalţi doi fii, Sem şi Iafet, înştiinţaţi fiind de fratele lor, intră şi ei
în cort, dar „fiindcă aveau feţele întoarse înapoi, nu au văzut goliciunea tatălui lor”.
Nu este locul aici
pentru o investigaţie fie ea chiar sumară a multiplelor interpretări date unuia
din episoadele cu rating „Interzis Minorilor” din Biblia Ebraică. Textul este
supărător de zgârcit în detalii, invitându-l pe cititor să-l lectureze cu
deosebită atenţie în vederea găsirii cheii hermeneutice necesare interpretării
acestui eveniment scandalos din viaţa lui Noe. În ciuda penuriei de detalii,
însă, textul nu suferă la nivelul clarităţii mesajului principal. Imediat după
Potop, Noe cade victimă beţiei, ajungând la pierderea completă a controlului de
sine; dezvelirea ruşinoasă este singurul sfârşit posibil al drumului. Se
întâmplă că Ham, unul din fiii săi, fără însă să-şi ia un minim de precauţii
pentru a nu fi expus accidental dezvelirii tatălui său, ajunge să-l vadă în
acestă stare jenantă. Decenţa în relaţiile tată-fiu impunea de la sine aceste
precauţii. Indiferent dacă greşeala lui Ham se limitează la atât, sau dacă,
lăsându-ne ghidaţi de exegeza rabinică, gravitatea faptei a fost mult mai mare
– Ham complăcându-se şi chiar savurând hilarul situaţiei, sfârşind prin
batjocorirea tatălui său – fapta lui a atras asupra-i un blestem extrem de
sever. Este primul blestem după delugiul care ar fi trebuit să şteargă efectul
blestemelor rostite în urma neascultării din Gen. 3. În contrast cu neglijenţa
lui Ham, găsim atitudinea celorlalţi doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, care
prin însuşi felul în care îl tratează pe Noe, demonstreză că şi Ham ar fi
trebuit să ştie ce este de făcut într-o situaţie de criză morală majoră a
tatălui său. În loc să privească, cei doi fii îşi întorc spatele şi evită chiar
şi cea mai mică neglijenţă care ar fi putut duce la vederea tristei realităţi.
Găsesc în acest episod
ruşinos din viaţa lui Noe un pericol al tratării greşelilor la care poate încă
nu s-au gândit cei care cu atâta dezinvoltură nu doar privesc la ruşinea pe
care o avem între noi, dar sunt foarte zeloşi să o arate tuturor. Evanghelicii
români au o problemă serioasă acum. La aproape două decenii de la revoluţia
din ’89 accesul la dosarele securităţii este deschis. Spre surprinderea,
dezamăgirea şi ruşinea noastră mulţi dintre conducătorii baptişti din perioada
comunistă se regăsesc în aceste dosare cu amprente ce variază de la o semnatură
dată pe un soi de angajament la rapoarte periodice de informare. Ca şi când
acest lucru în sine nu ar fi fost suficient de umilitor pentru noi, ne întâlnim
cu o serie de iniţiative prin care acest grup zelos de evanghelici, nu doar nu
au interes să acopere goliciunea, dar se întrec unul pe altul în a o prezenta
cât mai mult, cât mai de aproape, cât mai scandalos, şi cu cât mai multe
detalii. Din listele pe care le-am auzit până acum cred că nu a rămas nici un
nume dintre personalităţile importante ale Evanghelicilor, care să nu fi fost
implicat în mod direct sau indirect. Şi astfel, fără atenţia şi seriozitatea
impuse de complexitatea acestui fenomen, lăsându-se ghidaţi nu de principiul
prezumpţiei de nevinovăţie până la proba contrarie, ci mai degrabă de opusul
acestuia, preferă să defileze în presă, în bloguri, sau în mass-media cu
ruşinea noastră.
Când am primit invitaţia
din partea lui Adi Vidu de a contribui la dialogul pe tema colaboraţionismului
şi deconspirării deschis pe Agora Christi, m-am gândit în primul
rând la acest aspect al situaţiei actuale, întristat nu doar de faptul de a nu
fi găsit încă o rezolvare în familie a problemei, dar şi de faptul că am ratat
o nouă ocazie de a arăta societăţii o modalitate creştină de a trata şi rezolva
problema – în clip-ul menţionat de Adi „nici dragoste fără adevăr, dar nici
adevăr fără dragoste.” Mă tem că nu am dat ocazia observării nici unuia din
aceste două aspecte chintesenţiale ale menirii noastre de a fi „sare” şi
„lumină” într-o societate care are nevoie acută de ambele.
Necesitatea unei
hermeneutici
Una din concluziile
excelentului articol postat
de Adi a fost nevoia unei istorii. Atât concluzia cât şi argumentul pe care a
fost clădită au fost deosebit de persuasive. Încerc în acest articol să împing
discuţia spre conştientizarea unei alte nevoi, cel puţin la fel de imperioasă
ca cea semnalată de Adi: avem nevoie de o hermeneutică a fenomenului.
Bineînţeles, necesitatea unei hermeneutici corecte în faţa unui astfel de
fenomen reiese din însăşi inevitabilitatea procesului interpretativ. Dacă în
fenomenele cotidiene, hermeneutica îşi face simţită prezenţa şi inevitabil îşi
îndeplineşte rolul, cred că importanţa asumării conştiente a unui proces
hermeneutic riguros creşte direct proporţional cu seriozitatea şi complexitatea
fenomenului de investigat. Scopul parţial al acestor rânduri este semnalarea
câtorva coordonate care trebuie avute în vedere atunci când fenomenul
colaboraţionist este luat în considerare. Mă rezum acum doar la o expunere a
faţetelor mai importante ale procesului, urmând ca atât dimensiunea lor cât şi
aplicabilitatea lor să fie, sper, clarificate pe parcursul dialogului iniţiat
de forumul Agora Christi.
Iată deci subdomeniile
minimale care trebuie aduse sub colimatorul hermeneuticii fenomenului
colaboraţionist. În primul rând cred că avem de-a face cu interpretarea
deciziei de colaborare, o fază distinctă faţă de actul de colaborare ca atare,
care la rândul lui trebuie interpretat. Apoi, inevitabil, este nevoie de o
interpretare a documentelor în sine, a nivelului lor de veridicitate, care
trebuie demonstrată nu presupusă. La fel de important, ar trebui luată în
considerare hermeneutica intenţiilor cu care informaţii din aceste dosare sunt
publicate şi interpretate. Cred, de asemenea, în nevoia unei hermeneutici a
consecinţelor rezultate din actul colaborării, atât în ceea ce-l priveşte pe
(presupusul) colaborator cât şi pe cei care au fost afectaţi de actul
colaborării. Actul recunoaşterii vinovăţiei şi mărturisirii, acolo unde este
cazul, trebuie luat în considerare de asemenea. În ultimă instanţă, toate
aceste dimensiuni trebuie tratate în contextul mai amplu al hermeneuticii
regimului comunist, în mod special al feluritelor modalităţi legitime de
raportare a creştinului la sistem.
Cred că devine evident,
dacă lucrul acesta nu a fost până acum, faptul că studiul acestui fenomen nu
poate fi redus la analize simpliste, pripite, sau incomplete ca multe (nu
toate, însă) din cele prezentate până la ora actuală. Riscul pe care şi-l asumă
un hermeneut diletant este cel de deformare a istoriei, o acţiune ce va duce
inevitabil la o extindere a răului şi nicidecum la o rezolvare a lui. De
cealaltă parte, însă, vor fi desigur obiecţii serioase faţă de această
propunere care seamănă mai degrabă cu proverbiala „batere a apei în piuă”. De
optsprezece ani, sună argumentul, tot asistăm la discuţii şi analize
interminabile fără să ajungem la vreun deznodământ concret. Sunt de acord cu
acest gen de obiecţii ridicate, dar personal cred ca nu există o alternativă
viabilă care ar putea înlocui genul de analiză impus de acest fenomen complex.
În sistemul judiciar american în care pedeapsa capitală este încă valabilă, se
face referire des la un principiu guvernator, pe care îl consider la fel de
important şi în contextul fenomenului colaboraţionist: mai bine 100 de vinovaţi
neprinşi, decât un singur nevinovat executat pe nedrept. În lumea imperfectă în
care trăim, şi chiar mai mult, în virtutea crezului nostru privind realitatea
judecăţii divine eschatologice, sunt convins că această poziţie este o
consideraţie pe cât de precaută, pe atât de înţeleaptă.
Necesitatea unui
hermeneut
După această lungă
litanie îmi propun să mă ocup în prezent doar de o singură problemă pe care o
pun la însăşi temelia procesului heremenutic pomenit anterior: mă refer la
profilului ideal al hermeneutului care ar îndrăzni, că de o îndrăzneală este
vorba, să se ocupe de astfel de lucruri. Care ar trebui să fie profilul ideal
al acestui interpret? În ce anume rezidă competenţa şi legitimitatea celui care
se angajează să analizeaze, să cântărească, să înţeleagă, şi mai apoi să emită
verdicte în aceste probleme?
Bineînţeles, prima
calitate care se impune de la sine este profesionalismul şi compentenţa pe care
oficiul laic, în mod special, îl conferă. În posturile prezentate deja pe Agora
Christi se tratează suficient de bine acest aspect şi ca urmare nu îl
voi relua şi eu. Doresc mai degrabă să privesc întrebarea de mai sus sub
considerente spirituale, în mod special datorită apartenenţei la credinţa
creştină atât a celui ce investighează cât şi a celui investigat. Dimensiunea
spirituală nu trebuie să o înlocuiască pe cea profesională, dar nici să fie
redusă la aceasta sau, mai periculos, să fie anulată de ea. Totodată, doresc să
abandonez abordarea teoretică, detaşată a acestor lucruri şi să vorbesc la
persoana întâi, părăsind – cu permisiunea moderatorilor Agora
Christi – etosul nealunecării în cazuistica personală, de altfel
foarte sănătos în astfel de discuţii principiale . Sper că prezentarea şi
analiza unui crâmpei din viaţa mea va ajuta înţelegerea şi evaluarea
argumentului propus.
În tractatul Avot (Părinţii)
din Mishna, autoritatea rabinică primară, în mare parte contemporană cu
scrierile Noului Testament se găseşte recomandarea de a „nu judeca un om
înainte de a ajunge în situaţia lui” (Av. 2:5). Cred că această maximă cu
ecouri chiar şi în învăţăturile Domnului Isus demarchează foarte precis
aspectul pe care îl am în vedere.
În interviul publicat pe
blogul lui Danuţ Mănăstireanu, am expus contextul întâlnirii mele personale cu
Dumnezeu. Desigur, spaţiul de acolo nu îmi îngăduia să intru în alte detalii
semnificative; l-am relatat în forma lui brută aşa cum îl păstrez în amintirea
mea. Ceea ce nu se desprinde de acolo, însă, este faptul că aura de „victorios”
într-o confruntare cu profesoara de marxism este doar o parte a realităţii
trăite în acei ani. În interviu nu spun nimic, de exemplu, despre alte ocazii
în care testul vieţii mele de creştin a fost mai degrabă un eşec, niciunde cred
mai evident decât primirea mea în organizaţia tinerilor comunişti, UTC.
În clasa a VIII-a când
se făceau primele primiri în organizaţie nu am fost ales membru din cauza
vârstei. Mai apoi, în timpul liceului, am reuşit să evit toate ocaziile în care
mi se propusese să intru în organizaţie. A venit însă armata. De la începutul
stagiului, am fost întrebat despre motivul pentru care nu eram încă UTC-ist. În
mod normal, am preferat să joc din nou cartea vârstei şi a neglijenţei
organizaţiei liceene, fără să menţionez, direct sau indirect, adevăratul motiv
care avea de-a face mai degrabă cu convingerile mele religioase, chiar aşa
nedefinite cum erau atunci.
Pasul următor a avut loc
automat: mi s-a propus sa fiu primit ca membru în UTC. În armată erau norme
stricte care reglementau apartenenţa politică a soldatului, de la care nu te
puteai sustrage fără consecinţe semnificative. Am acceptat deci să fiu primit
în UTC, pentru că şi aşa, îmi spuneam, lucrul acesta este doar o formalitate
lipsită de orice substrat ideologic sau afectiv pentru mine. La şedinţa care a
urmat, însă, atunci când mi-am depus semnătura pe carnetul de UTC, am simţit că
ceva s-a rupt în mine. Nu reuşeam să înţeleg bine situaţia; pe de o parte, nu
eram încă „oficial” un creştin din convingeri proprii: nu primisem încă botezul
şi nu eram membru al vreunei biserici. Strict vorbind deci nu se punea problema
unei lepădări de credinţă atunci când implicit îmi asumasem ideologia ateistă a
UTC-iştilor. De cealaltă parte, însă, îmi doream profund să fiu al Domnului,
chiar dacă nu-mi era foarte clar încă nici ce înseamnă acest lucru, nici
consecinţele care urmau să decurgă din el. Dar, aşa puţin cum înţelegeam
situaţia atunci, aveam o dorinţă aprinsă de a nu face compromisuri cu
ideologiile anti-creştine.
De ce oare, fiind
convins că de partea comuniştilor nu doream să fiu, nu am refuzat primirea în
UTC? Şi dacă nu am refuzat-o atunci în armată, când poate eram prea fraged în
credinţă, de ce nu am renunţat la statutul de UTC-ist mai târziu in timpul
facultăţii, după formarea şi consolidarea convigerilor creştine? De ce oare nu
am luat o poziţie publică, fară echivoc, de respingere a ideologiei
ateisto-comunistă care îşi pusese deja semnul pe mâna mea dreaptă? Este posibil
ca pentru unii cititori acestă problemă să pară lipsită de importanţă sau
semnificaţie în înţelegerea tematicii discutate aici. Nu însă şi pentru mine.
Şi aceasta din simplul motiv de nu putea da un răspuns satisfăcător la o serie
de întrebări mult mai dificile, care inevitabil se nasc în urma celora de mai
sus. De exemplu, ce aş fi făcut dacă, pe lângă primirea in UTC în timpul
stagiului mi s-ar fi propus să colaborez cu Securitatea? Mai mult, ce răspuns
aş fi dat dacă propunerea ar fi venit nu cu tentaţia avantajelor pe care
colaborarea le-ar fi adus ci mai degrabă cu binecunoscutul baraj de ameninţări
cu trimiterea la batalionul disciplinar, sau cu pierderea facultăţii, sau cu
perspectiva unei vieţi si cariere ruinate? Aş fi avut oare tăria de a sta în
picioare fără să fac compromisul cu ei? Primirea în UTC mi-a dovedit că am
capitulat la un examen mult mai simplu şi banal. Aş fi putut însă rezista
presiunii în celălalt caz?
Uite deci o serie de
întrebări la care nu pot da un răspuns simplu, nenuanţat. Desigur, ar fi foarte
uşor, convenabil şi auto-aservit să răspund cu un sonor „Da, aş fi rezistat”.
Dar ce valoare ar avea acest răspuns? Câtă acoperire în realitate ar avea el?
În harul protector al lui Dumnezeu, pot afirma cu destulă certitudine că, în
baza convingerilor si experienţei pe care le am acum, cred că acum aş putea
rezista. Deci, chiar şi acum pot emite doar un calificat: „cred Doamne … ajută
necredinţei mele”. Dar atunci la începutul anilor ’80? Un adolescent de
optsprezece ani, nesigur încă de credinţa lui care de abia se înfiripase,
iubindu-l pe Cristos, dar în egală măsură nefiind sigur sau conştient de preţul
pe care ar fi fost dispus să-l plătească în urmarea Lui. Nu ştiu exact, deci,
ce aş fi făcut. NU AM TRECUT PE ACOLO.
De ce am găsit necesară
această incursiune în experienţa şi gândirea unui adolescent? În primul rând
pentru a sublinia că, în opinia mea, Mishna are foarte mare dreptate. Singurul
om cu adevărat îndreptăţit şi compentent în analiza fenomenului este cel care a
trecut prin acel iad şi a ieşit nevătămat şi neîntinat de acolo. Personal nu
cunosc foarte mulţi candidaţi care s-ar califica la această treabă. Ştiu, de
exemplu, că eu însumi nu mă calific. Nu am fost supus niciodată vreunei
presiuni de a colabora cu Securitatea, şi de aceea nu am statutul moral de a-l
judeca pe cel care a trecut pe acolo. Este foarte tentant să afirm că dacă aş
fi trecut pe acolo, nu aş fi cedat precum au făcut-o atîţia alţii. Dar oare
este justificată asumpţia că aş fi fost mai tare, mai abil, mai rezilient decât
alţii? În plus, întrucât doresc să fiu sincer cu mine însumi, nu pot să nu
remarc faptul că într-o chestiune precum primirea în UTC, mult mai simplă şi
mai banală decît colaborarea, am ales calea slujirii la doi stapîni, calea
compromisului. Ce garanţii ar fi că nu aş fi încercat un compromis în problema
colaboraţionismului, dacă nu din alt motive, cel puţin din cel care anecdotic
îi este atribuit lui R. Wurmbrand: „minte-i frate cât poţi, că doar atunci
vorbeşti pe limba lor”.
Găsesc foarte interesant
faptul că Daniel Mitrofan cu care am discutat puţin despre acest aspect, şi
care la rândul lui a fost membru UTC, se plasează pe o poziţie total opusă. Mi
se pare absolut nejust, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău, de-a dreptul
imoral, faptul de a emite verdicte pentru unii şi alţii, precum cele din cartea
lui, Pigmei şi Uriaşi, acestea venind din partea unuia care, în
lumina argumentului de mai sus, nu are calificarea morală de a le emite. Şi
aceasta nu doar pentru simplul fapt de a „nu fi fost pus în situaţia lor” (cf.
Mishna), dar şi datorită faptului că într-o situaţie mult mai simplă decât cele
pe care le analizează (adeziunea la UTC), el însuşi a ales calea de mijloc
pentru care îi condamnă pe alţii.
În al doilea rând, am
preferat expunerea acestui caz pentru a scoate din nou în relief un adevăr
menţionat deseori, dar poate nu acceptat întotdeauna la adevărata lui
dimensiune. Cred că întreaga comunitate neoprotestantă trebuie să-şi asume o
vinovăţie colectivă vis-a-vis de fenomenul colaboraţionist. Personal, aici văd
singurul punct de plecare spre o adevărată soluţionare în bisericile noastre,
esenţialmente diferită de celelalte propuse în analiza fenomenului la nivelul
societăţii. Desigur, grade variate de vinovăţie îi departajează pe unii de
alţii, dar un substrat comun, chiar unul serios, de vinovăţie îl purtăm cu
toţii. Oare nu tocmai aceasta este şi concluzia profetului Daniel când afirmă
fără vreo ambiguitate că vinovăţia pentru pedeapsa exilului o poartă el şi
întregul popor? Nu cred că rugăciunea din Dan. 10:4-19 poate fi citită fără a
rămâne impresionat de frecvenţa cu care face uz de persoana întâi plural. Cât
de valabil mi se pare acest lucru şi în cazul tematicii discutate aici! În
ultimă instanţă, aceeaşi opţiune pentru compromis care în cazul meu s-a
manifestat în acceptarea şi rămânerea în UTC a fost responsabilă pentru
sucombarea altora sub presiuni mult mai mari decât cele cunoscute de mine. Cred
că este de preferat ca aspecte ce ţin de nivelul individual de vinovăţie sau
lipsa acesteia să fie discutate şi rezolvate după iar nu înaintea acestui pas
fundamental, asumarea vinovăţiei plenare a bisericii neo-protestante.
În acest fel cred că am
reuşi să evităm păcatul lui Ham de a-şi fi necinstit părintele care a greşit.
Subliniez, greşit; sau păcătuit pentru cei care ar considera
primul termen insuficient de grav. A ne arăta desconsiderarea sau poate chiar
dispreţul faţă de ei, şi plini de hybris să credem că am fi
fost mai tari, mai credincioşi, mai demni decât ei, ar fi o opţiune pe care Ham
ar fi îmbrăţişat-o fără şovăire. De cealaltă parte, dorinţa de a împărţi
ruşinea vinovăţiei cu ei, de a acoperi, de a proteja, şi în ultimă instanţă de
a ierta, este o alternativă pe care Ham nu ar fi considerat-o vrednică de sine
însuşi.
Aici cred că trebuie începută analiza
fenomenului colaboraţionist, cel puţin în ceea ce priveşte infiltrarea lui în
biserică. Desigur, nu se poate limita doar la atât, dar
despre aceste alte dimensiuni pe altă dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu