Limbajul plângerii pus de Domnul în gura unuia dintre profeţii Săi din
vechime era, „adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate
să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut” (Isaia 59:14, 15). Oare nu ar putea
acelaşi limbaj sau unul similar să iasă de pe buzele slujitorilor Săi
credincioşi, acum când ei se uită în jur şi văd cum este primit adevărul de
majoritatea celor din zilele şi generaţia noastră? În ce priveşte masa generală
din ceea se numeşte „lumea religioasă,” nu am putea spune în mod drept
„adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte” – dispreţuit şi călcat în picioare ca
un lucru fără valoare? Şi în privinţa bisericilor şi pastorilor care au puncte
de vedere mai clare şi un crez mai sănătos, în prea multe cazuri „adevărul s-a
făcut nevăzut,” fie în puritatea doctrinei, puterea experienţei, fie în evlavia
vieţii.
Şi totuşi, ce posesiune poate fi atât de
dragă Bisericii lui Dumnezeu ca adevărul aşa cum este el în Isus? Pentru ea, el
este încredinţat de Însuşi Domnul ca cel mai sacru şi mai preţios depozit (Ioan
17:8; Galateni 1:8, 9; Efeseni 2:10; 4:11–16; 5:25–27; Coloseni 1:18–24;
2:6–10; 1 Tesaloniceni 2:4; 1 Timotei 3:15; Apocalipsa 3:22). De aceea, chiar atitudinea
sa, ca un martor pentru Dumnezeu pe pământ (Isaia 43:10; Fapte 1:8; Evrei
12:1), cât şi toată binecuvântarea sa prezentă şi viitoare, sunt implicate în
păstrarea acestuia de către ea. Oamenii pot dispreţui adevărul din ignoranţă
faţă de preţul şi valoarea sa, sau ar putea să îl urască din duşmănia naturală
a minţii carnale, şi din dispunerea acestuia împotriva păcatelor şi erorilor
lor; dar el este singura realitate valoroasă de pe pământ, de vreme ce păcatul
a desfigurat imaginea lui Dumnezeu din om. De aceea, dacă el ar fi scos afară
din lume, Domnul l-a stocat în două depozite sigure – Scripturile adevărului
(Daniel 10:21; 2 Timotei 3:15–17) şi în inimile sfinţilor Săi. Este adevărat că
Scripturile sunt aproape în mâinile fiecărui om; dar a le înţelege, a le crede,
a fi mântuit şi sfinţit de ele, este un privilegiu specific Bisericii lui
Dumnezeu. De aceea, libertatea sa, sfinţirea sa, poziţia sa ca mireasă pură şi
nepătată a Domnului, Mielul, ba mai mult, mântuirea sa în sine, sunt toate
implicate în cunoaşterea şi menţinerea de către ea a adevărului aşa cum este el
revelat în mod extern în Scripturi, şi aşa cum este el revelat intern în
suflet. Oare spunem noi aceasta ca o speculaţie, sau în armonie cu oracolele
Dumnezeului cel viu? „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”
(Ioan 8:32). Atunci, fără cunoaşterea adevărului nu există nici o libertate a
evangheliei. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău:
Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17). Atunci, fără aplicarea adevărului în
inimă nu poate exista nici o sfinţire. „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie
după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez
înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a
amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice
de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” (2 Corinteni 11:2,
3). Atunci, un alt Isus, alt spirit, şi altă evanghelie decât adevărul, corupe
mintea faţă de simplitatea care este în Hristos, seduce mireasa de la Capul şi
Soţul ei de drept, şi acestea sunt tot atât de mult lucrarea Satanei aşa cum a
fost ademenirea de către Satan a Evei în Paradis (2 Corinteni 11:3, 4). „şi cu
toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că
n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină,
Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca
toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie
osândiţi.” (2 Tesaloniceni 2:10–12). Atunci, fără primirea adevărului în
dragoste nu există mântuire. Astfel, vedem că fără o cunoaştere vitală,
experimentală a adevărului, nu există nici o libertate a duhului, nici o
sfinţire a inimii, nici o unire cu Hristos, şi nici o mântuire a sufletului. Şi ce mai valorează o religie când toate
aceste binecuvântări au fost luate din ea? Ce valorează sarea când şi-a pierdut
gustul ei; ce valorează pleava când grâul a fost separată de ea; ce valorează
paiele când grâul este strâns în grânar. Atunci, cât de necesar este pentru
biserici să păstreze adevărul cu o mână fermă, fără a renunţa, şi să nu facă
loc erorii, nu, nici măcar pentru o oră! Amintiţi-vă aceasta, biserici şi
pastori, diaconi şi membri, şi voi toţi care vă temeţi de Domnul în adunările
sfinţilor, că nu există erori mici; ne referim la doctrinele vitale,
fundamentale ale credinţei noastre sfinte. Pot exista diferenţe de opinie în
puncte minore, cum ar fi guvernarea bisericii, administrarea ordinărilor din
Noul Testament, restaurarea evreilor, natura Mileniului, interpretarea unor
pasaje speciale din Scriptură, dar în astfel de puncte fundamentale ca
binecuvântata Trinitate, Persoana lui Hristos, personalitatea şi lucrarea
Duhului Sfânt, nu se poate permite nici o deviere de la linia dreaptă şi
îngustă a adevărului divin. Eroarea în oricare dintre aceste puncte este de la
Satan; şi el nu introduce niciodată erori mici, toate, toate sunt pline de
otravă mortală. Nu a existat o cantitate atât de mare de arsenic în pastilele
lui Bradford, nu atât de multă stricnină în dozele lui Palmer, dar moartea şi
distrugerea au fost în amândouă; sau unde nu era moarte, era boală şi suferinţă
pentru viaţă. Eroarea în sine este mortală. În acest sens, limba erorii este
„plină de otravă mortală” (Iacov 3:8), şi orice am putea spune despre oamenii
eronaţi este că „se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de
aspidă;” (Romani 3:13) „Vinul lor,” cu care ei se intoxică pe ei şi pe alţii,
„este venin de şerpi, este otravă cumplită de aspidă.” (Deuteronom 32:33). Cel
răbdător poate vomita otrava, dar acest lucru nu face să fie mai puţină otravă.
Deci, citind cărţi eronate, ascultând pastori eronaţi, sau asociindu-te cu
oameni eronaţi, nu încerca puterea credinţei tale, nu te încrede în sănătatea
constituţiei tale. Când ai testat eroarea prin cuvântul inspirat al adevărului,
şi prin învăţătura interioară a binecuvântatului Duh în inima ta, eticheteaz-o
ca OTRAVĂ! Şi „nu o atinge, nu gusta din ea, nu te folosi de ea,” nu mai mult
decât ai folosi arsenicul sau acidul cianhidric.
Noi suntem mâhniţi să vedem o eroare veche
pusă în lumină acum şi, ne temem să nu o răspândim. Ea oricât de înşelător ar
fi muşamalizată, nu este de fapt ceva mai puţin decât negarea Fiului lui
Dumnezeu. Eroarea la care ne referim este negarea calităţii veşnice de Fiu a
Domnului Isus Hristos, ca Singurul născut din Tatăl înainte de întemeierea
lumii. Dacă Domnul a fost ceva pentru noi prin Duhul Său şi prin har, el a
elaborat două lucruri în inima noastră – o dragoste pentru adevărul Său şi o
dragoste pentru poporul Său. De aceea, prin amândouă aceste principii, ne
simţim constrânşi să ne opunem acestei erori cu toată puterea noastră, şi să ne
luptăm pentru ceea ce ne-a fost încredinţat în conştiinţa noastră de multă vreme
ca adevăr al lui Dumnezeu. Aceasta nu este o chestiune nouă pentru noi, nici o
doctrină proaspătă la care niciodată nu ne-am mai gândit sau care să nu o fi
considerat, ci una a cărei realitate, putere şi dulceaţă le-am cunoscut şi
le-am simţit timp de mulţi ani, pentru că însăşi speranţa noastră cu privire la
viaţa veşnică atârnă de ea. Într-adevăr, nu ne aşteptăm să îi convingem prin
orice argumente pe cei care s-au îmbătat criţă cu spiritul erorii. Este un
lucru rar pentru astfel de oameni să vomite bucata dulce pe care au mâncat-o în
secret; şi ne temem că despre mulţi dintre ei se poate spune că, fiind momiţi
în cursele curvei mistice, „Căci casa ei pogoară la moarte, şi drumul ei duce
la cei morţi: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, şi nu mai
găseşte cărările vieţii.” (Proverbe 2:18, 19). Mai degrabă scriem pentru cei
care tremură la Cuvântul lui Dumnezeu, care au fost făcuţi dispuşi să primească
dragostea adevărului pentru ca să fie mântuiţi prin ea, şi care se înspăimântă
mai presus de orice de a fi lăsaţi să iubească şi să îmbrăţişeze o minciună. Şi
aceştia au nevoie adesea de instruire, pentru că mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu
sunt slabi în judecată, şi sunt astfel expuşi la capcanele lui Satan. Ei nu ar
îmbrăţişa eroarea de bună voie, în mod intenţionat, dar fiind simpli, sau nu
bine înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr, ei nu pot discerne doctrina falsă
atunci când ea este învelită amăgitor într-un nor de cuvinte şi coaptă cu
argumente şi un şir de texte, a căror înţeles este în mare parte pervertit şi
denaturat. De asemenea, unii sunt traşi de o parte de pastori favoriţi cu o mai
mare conştiinţă şi experienţă decât ei, după cum cred ei; şi alţii privesc
întreaga chestiune ca o simplă controversă de cuvinte, şi că aceasta este o
doctrină obscură şi neînţeleasă cu privire la care, ei şi-ar fi dorit din inimă
ca aceasta să nu fie prezentată pentru a diviza bisericile, întrebătorii
nedumeriţi, şi pentru a separa prieteni cei mai buni. Dar astfel de argumente
sunt întotdeauna la îndemână când adevărul începe să vorbească hotărât. Slujitorii
lui Dumnezeu sunt doar gura Lui deoarece ei „despart ce este de preţ de ce este
fără preţ” (Ieremia 15:19); şi când ei folosesc sabia Duhului, aceasta poate la
fel de bine să dezbine biserici şi să rănească indivizi, pentru că ea „desparte
sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva” (Evrei 4:12). Politica lui Satan a
fost întotdeauna de a striga împotriva adevărului pentru a cauza confuzie,
tulburând pacea generală a bisericii, şi umplând lumea cu divergenţe şi
certuri. Aşa era în zilele lui Atanasie, când el, aproape fără nici un ajutor,
s-a luptat împotriva Arianismului. Aşa era în zilele lui Luther, când el a
început să se opună Catolicismului; şi aşa s-a întâmplat cu strămoşii noştri
Puritani, când ei au mărturisit împotriva feluritelor corupţii în doctrina şi
viaţa care predominau în vremea lor. Aceia care din interes pentru sine, din
dragoste pentru confortul carnal, încurcaţi în eroare, sau datorită laşităţii
spiritului, şi-au dorit ca lucrurile să rămână tăcute aşa cum erau, şi-au
ridicat cu toţi vocea împotriva celor care tulburau pacea generală. Atunci, am
vrea să le spunem tuturor celor care sunt zeloşi pentru adevăr pe pământ, Să nu
vă gândiţi că aceasta este o chestiune de o mică importanţă, că noi plonjăm
într-o controversă despre cuvinte simple, şi deranjăm bisericile cu zeciuieli
din izmă, din mărar şi din chimen, şi omitem cele mai însemnate chestiuni
despre dreptate, milă şi credincioşie. Examinaţi Scripturile pentru voi înşivă,
în special Prima Epistolă a lui Ioan, şi după aceea, să spuneţi dacă adevărata
calitate de Fiu a lui Hristos este o chestiune de importanţă mică. Şi aşa cum
sperăm noi, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a examina
subiectul într-un duh de rugăciune şi cu grijă, în lumina învăţăturii Sale, şi
aşa cum este el revelat în sfânta Scriptură, îi chemăm pe cititorii noştri
spirituali, nu doar să arunce o privire trecătoare peste mărturiile pe care le
vom prezenta, ci să le cântărească bine în balanţa sanctuarului, şi să vadă ei
înşişi dacă noi ne luptăm sincer pentru credinţa care a fost dată o dată pentru
totdeauna sfinţilor, sau, dacă punem deoparte porunca lui Dumnezeu, susţinând
tradiţia oamenilor.
Totuşi, câteva observaţii preliminare pot
fi un lucru dezirabil pentru a aşeza o cale clară pe care noi şi cititorii
noştri să meargă.
1. Prima
noastră regulă trebuie
să fie că Scripturile vor fi singurul nostru standard de apel, şi acestea luate
în înţelesul lor simplu, literal, fără a perverti sau a mistifica semnificaţia
lor evidentă. 2. Toate apelurile la raţiunea naturală, distincte faţă de
Scriptură, şi toate concluziile carnale opuse cuvântului adevărului trebuie să
fie îndepărtate, şi noi trebuie să ne luptăm pentru a primi adevărul ca nişte
copilaşi în simplitatea credinţei, fără a încerca să înţelegem ceea ce este
necesar înţelegerii noastre finite, insondabile. 3. Cunoscând ignoranţa
noastră, şi că un om nu poate primi nimic dacă nu îi este dat din cer, noi ar
trebui să căutăm învăţătura promisă a Duhului Sfânt, care este singurul ce ne
poate călăuzi în tot adevărul, dar care ia din lucrurile lui Hristos şi ni le
revelează sufletului, şi care comunică acea ungere sfântă care „vă învaţă
despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună.” (Vezi următoarele
pasaje din Scripturi: Matei 11:27; Ioan 6:45; 14:21, 26; 16:14, 15; Iacov 1:5;
1 Ioan 2:20, 27.). 4. De asemenea, noi trebuie să avem o convingere adâncă a
faptului că nimic nu este mai preţios decât adevărul aşa cum este el în Isus,
şi să fim făcuţi dispuşi să îl cumpărăm cu orice preţ, şi nu să îl vindem
pentru nici o consideraţie. La orice am renunţa, prieteni, soţie, copii, casă
sau terenuri, nume, faimă sau caracter, nu trebuie să renunţăm niciodată la
adevărul lui Dumnezeu. A face aşa, ar dovedi faptul că noi nu l-am primit
niciodată din gura lui Dumnezeu (Proverbe 2:6), ci că l-am învăţat potrivit
normei oamenilor (Isaia 29:13).
Atunci, noi punem temelia, chiar la
început, ca un semn stabil pentru fiecare ochi spiritual aceste două puncte: 1.
Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Credinţa că El este Fiul lui
Dumnezeu este esenţială pentru mântuire. Câteva Scripturi vor decide aceasta;
principala dificultate fiind, ca acolo unde există atât de multe dificultăţi,
pe care dintre ele să ne fixăm pentru acest scop; dar haideţi să examinăm cu
grijă şi cu un duh de rugăciune următoarele: – 1. Prima va fi mărturia nobilă a
lui Petru. „Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe
ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ei au răspuns: „Unii
zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din
prooroci.” „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept
răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei
16:13–16). Mărturisirea lui Petru a îmbrăţişat două lucruri: 1. că Isus era
Hristosul; 2. că El era Fiul Dumnezeului celui viu. Prin recunoaşterea primului
lucru, el şi-a declarat credinţa sa că El era Mesia cel promis, Cel uns, despre
care au vorbit toţi profeţii, şi despre care toţi profeţii au vorbit, a cărui
venire în perioada sfinţilor din acea zi, cum ar fi Simeon, Ana, şi cei care
căutau răscumpărarea Ierusalimului, o aşteptau cu nerăbdare (Luca 2:26, 36,
38). Prin a doua el a recunoscut că Isus era nu doar Hristosul, cel aşteptat,
Mesia cel de multă vreme căutat, ci adevăratul, existentul şi realul Fiu al lui
Dumnezeu. Este evident din mărturisirea lui Petru, a lui Natanael (Ioan 1:49),
şi a lui Marta (Ioan 9:27), cât şi din jurământul marelui preot (Matei 26:63),
şi din predicarea lui Pavel în sinagogi (Fapte 9:20), că evreii din vremea
Domnului l-au identificat pe Hristosul, promisul Mesia, cu Fiul lui Dumnezeu. Era
foarte evident că aceasta a fost credinţa bisericii evreieşti, că Mesia nu era
mai puţin decât chiar propriul Fiu al lui Dumnezeu. Atunci, întrebarea pentru
ei nu era dacă Hristosul, promisul Mesia, este sau nu este adevăratul şi realul
Fiu al lui Dumnezeu, ci dacă Isus din Nazaret este Hristosul; căci dacă El era
Hristosul, ei ştiau că El trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta, în
natura Sa divină. Şi ce altă idee puteau să ataşeze ei la cea în care Hristos
este Fiul lui Dumnezeu, decât că El era Fiul Său existent şi real? Dacă nu în
întregime imposibil, era cel mai neverosimil ca astfel de idei să fi fost
nutrite de ei, ca aceea că El era Fiul lui Dumnezeu în virtutea legământului,
sau a Persoanei Sale complexe, sau a oricăror evaziuni ale simplităţii
adevărului prin care calitatea Sa reală şi proprie de Fiu este negată acum. Atunci,
pentru a înţelege puţin mai clar această mărturie din gura lui Petru, vă oferim
următoarele motive. Binecuvântatul Domn a căutat, vorbind aşa, să îi aducă pe
ucenicii Săi la o recunoaştere clară şi hotărâtă a calităţii Sale divine de Fiu
întrebându-i două întrebări esenţiale: 1. „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul
omului?” El S-a numit pe Sine „Fiul omului,” pentru ca El să poată scoată mai
clar din pieptul lor mărturisirea lor că El era Fiul lui Dumnezeu, căci astfel
ei au văzut slava Sa şi L-au primit (Ioan 1:12–14). Ucenicii I-au spus
feluritele opinii pe care oamenii le nutreau despre El. Toţi au văzut şi au
recunoscut faptul că Duhul profetului era în El, şi de aceea unii au spus că El
era Ioan Botezătorul, şi unii Ilie, şi alţii Ieremia, sau unul dintre profeţi. Atunci,
ca să punem această chestiune în mod personal pentru ei înşişi, şi – cea mai
incisivă întrebare, „Dar voi, cine ziceţi că sunt?” ca şi când El ar fi vrut să
zică, „Să nu vă pese niciodată ce cred şi spun alţii, spuneţi-mi voi înşivă,
proprii Mei ucenici direcţi, ce credeţi şi spuneţi voi.” Cât de nobil, apoi,
cât de îndrăzneţ, cât de credinţă a răspuns Petru imediat în numele tuturor
celorlalţi, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” A respins Domnul
binecuvântat mărturisirea, sau l-a mustrat pe mărturisitor? Nu; dimpotrivă, El
l-a declarat „binecuvântat,” şi a declarat că „nu carnea şi sângele ţi-a
descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Oare aceste
cuvinte ale Domnului binecuvântat nu ne arată clar că prin revelaţie divină
Petru a ştiut şi a crezut că Isus este Fiul Dumnezeului cel viu? Şi nu sunt
toţi „binecuvântaţi” împreună cu credinciosul Petru, căruia Tatăl i-a
descoperit acelaşi mister divin, care cred aşa cum el a crezut, şi au
mărturisit aşa cum el a mărturisit? Dar dacă Tatăl nu i l-ar fi revelat inimii
lor, nu trebuie să ne mire faptul că oamenii nici nu îl cunosc, nu îl cred,
nici nu îl mărturisesc, ci se împiedică de piatra de poticnire pusă în Sion? Vom
avea o ocazie să ne referim din nou la acest pasaj, şi de aceea, nu vom mai
stărui asupra lui mai mult timp, ci vom trece la altul, obiectivul nostru
prezent fiind nu atât de mult de a deschide textele pe care le prezentăm cât
este cel de a arăta din cuvântul adevărului importanţa solemnă a unei credinţe corecte
cu privire la acest punct fundamental.
2. „Tatăl
iubeşte pe Fiul, şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viaţa
veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu
rămâne peste el.” (Ioan 3:35, 36). Cât de clară este făcută credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, testul vieţii şi al mântuirii; atunci, cât de mare este nevoia de
a cunoaşte cine este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca să putem avea o credinţă
corectă în Persoana Sa divină, şi să nu facem o greşeală într-o chestiune de
viaţă şi de moarte. Tu poţi crede că tu crezi în Fiul lui Dumnezeu, dar poate
te înşeli pe tine însuţi din lipsa unei revelaţii divine din partea Lui către
sufletul tău. Tu nu negi că El este Fiul lui Dumnezeu în sensul cuvintelor
tale, dar poţi nega faptul că El este adevăratul, propriul, realul şi singurul
Fiu născut al lui Dumnezeu chiar prin modul Său de subzistenţă ca Persoană în
Trinitate; sau tu poţi să te uiţi la un nume, un titlu, sau la o slujbă în
locul Fiului Tatălui în adevăr şi în dragoste.
3. Ia altă mărturie: „Oricine
tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl.” (1 Ioan 2:23). Negi calitatea veşnică de
Fiu a lui Hristos? Oare, atât cât iţi stă în puterea ta, distrugi tu acea
relaţie intimă şi inexprimabilă pe care El i-o poartă Tatălui ca singurul Fiu
născut din Dumnezeu? O, ce periculos este terenul pe care calci! Păzeşte-te ca
să nu îl negi pe Fiul, şi astfel să nu îl ai pe Dumnezeu ca Tatăl şi Prietenul
tău, ci să cazi în mâinile Lui ca un foc mistuitor. Nu sunt aceste mărturii suficiente?
4. Dar ca să te las fără nici o scuză într-o chestiune de o asemenea importanţă, mai ia încă o
mărturie care proclamă cel mai cuprinzător dintre declaraţii, ca o voce de
tunet, despre cei care au şi despre cei care nu au viaţa: „Dacă primim mărturisirea
oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui
Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în
Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu,
Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu
despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică,
şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.” (1 Ioan 5:9–12)
Dar tu
ai putea să răspunzi, „Noi credem toate acestea. Noi suntem tot atât de fermi credincioşi în
Fiul lui Dumnezeu atât cât poţi tu să fi. Nu acesta este punctul de dispută
dintre noi. Unde suntem noi diferiţi faţă de tine este aceasta, că noi nu credem
că El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu; căci aşa cum un tată trebuie să existe
înaintea unui fiu, a afirma faptul că El poate fi, ca Fiu, co-etern cu Tatăl,
este o propoziţie contradictorie în sine.” Vom încerca mai târziu să arătăm că
lucrurile nu stau aşa, dar pentru moment vă vom pune doar această întrebare:
„Nu doriţi să primiţi nici un lucru ca adevăr divin, ce implică aparente
contradicţii?” Noi spunem aparente, pentru că nu putem ca să le permitem să fie
reale. Dacă răspunsul vostru, „Nu pot primi ceva care nu pot înţelege şi nu pot
împăca, cu mintea mea raţională,” atunci mai bine ai fi un Socinian deodată,
pentru că aceasta este exact poziţia lor. El spune, „Nu pot primi doctrina
Trinităţii, pentru că ea contrazice Unitatea lui Dumnezeu, pe care eu o accept
ca un adevăr fundamental; şi a afirma că trei este unu şi unu este trei,
înseamnă a contrazice toate noţiunile mele fundamentale despre numere.” Şi
astfel, el se poticneşte de piatra de poticnire pusă în Sion. Voi vedeţi
eroarea sa şi raţionamentul său eronat, dar argumentul său este doar cel al
vostru într-o altă formă. Voi spuneţi, „Nu pot primi doctrina că Isus este Fiul
veşnic al lui Dumnezeu pentru că aceasta neagă co-eternitatea şi co-egalitatea
cu El, pentru că un tată este necesar anterior unui fiu, şi un tată este în mod
necesar superior unui fiu.” Cu siguranţă, dacă ducem raţionamentele noastre în
curţile cerurilor, şi măsurăm fiinţa şi natura lui Dumnezeu prin existenţa şi
natura omului. Dar chiar ideea de veşnicie exclude prioritatea şi posteritatea
timpului, şi chiar natura lui Dumnezeu exclude superioritatea şi
inferioritatea. Atunci când noi spunem că Isus este Fiul veşnic al lui
Dumnezeu, noi declarăm co-eternitatea Sa, şi când spunem că Isus este Fiul lui
Dumnezeu, ca Dumnezeu Fiul, noi declarăm co-egalitatea Sa cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt. Dar voi şi Socinianii staţi pe aceeaşi temelie – temelia raţiunii
naturale şi a argumentului carnal. El trage o concluzie naturală că trei nu
poate fi unu, şi de aceea respinge Trinitatea; voi trageţi o concluzie naturală
că un tată trebuie să Existe mai înainte de fiul său, şi să fie superior faţă
de acesta, şi pentru că voi credeţi că Domnul Isus este o Persoană în
Dumnezeire, de aceea, voi respingeţi eternitatea calităţii Lui de Fiu bazându-vă
pe aceasta. Astfel, nici el şi nici voi nu vă supuneţi mintea voastră
Scripturilor. Voi amândoi staţi cu adevărat pe temelia păgânului, pentru că
amândoi preferaţi raţionamentele şi noţiunile voastre preconcepute, în locul
adevărului aşa cum este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta vorbeşte din
nou şi din nou despre „singurul Fiu născut al lui Dumnezeu,” care, aşa cum vom
arăta în curând, se referă la natura Sa divină, ca în următorul pasaj: „Şi
Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi
noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din
Tatăl.” (Ioan 1:14). Din aceste cuvinte, este evident că a existat o distincţie
vitală între cei care L-au primit pe Hristos şi cei care nu L-au primit; pentru
că El „a venit la ai Săi [literal, proprietate sau moşie, are genul neutru în
original, literal, „lucrurile Sale;” al doilea „ai Săi” este la masculin,
adică, „bărbaţii Săi.”] şi ai Săi [oameni, prin legământul profesat şi
exterior] nu L-au primit.” Dar cei care L-au primit, şi ei au făcut aceasta
pentru că ei „erau născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia
vreunui om, ci din Dumnezeu;” pentru că ei au „privit slava Lui, o slavă
întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har, şi de adevăr.” Domnul
binecuvântat este declarat aici cel mai clar a fi „singurul născut din Tatăl.” De
aceea, voi nu puteţi nega faptul că El este născut din Tatăl într-un fel în
care nimeni nu poate fi născut, şi că El are o slavă caracteristică. Aceasta nu
se poate referi la natura Sa umană, pentru că noi citim, „Nimeni n-a văzut
vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut.” (Ioan 1:18). Atunci ce implică aceste cuvinte, decât că în
timp ce nici un om nu l-a văzut pe Dumnezeu vre-odată, singurul Fiu al lui
Dumnezeu L-a văzut, pentru că El este, ceea ce este, din toată veşnicia, ca
veşnicul „EU SUNT” în sânul Tatălui. Natura umană a Domnului Isus Hristos nu a
fost în sânul Tatălui atunci când Domnul a vorbit, dar natura divină a fost,
pentru că aceste cuvinte implică unire, şi totuşi distincţie – cea mai
apropiată intimitate, şi totuşi, relaţia personalităţii Tatălui cu Fiul. Şi din
nou, pasajul, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
(Ioan 3:16), declară atât de evident că Hristos era singurul Fiu născut al lui
Dumnezeu înainte ca El să vină în această lume. Când a iubit Dumnezeu lumea? Cu
siguranţă, înainte ca El să îl dea pe „singurul Lui Fiu,” pentru că dragostea
Lui pentru lume L-a mişcat pentru a acorda acest dar indescriptibil. Atunci El
era cu siguranţă „singurul Lui Fiu născut,” înainte ca El să fie dat şi înainte
ca El să vină; şi cum putea fi El aceasta decât în natura Sa divină? Pentru că
partea Sa umană nu exista atunci, decât în mintea lui Dumnezeu. Cât de clară
este mărturia că Domnul Isus este singurul Fiu născut din Dumnezeu chiar prin
modul existenţei pentru o inimă credincioasă; şi oare nu este de temut faptul
că aceia care resping calitatea Sa veşnică de Fiu cad sub acea sentinţă
solemnă, „dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele
singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:8)? Deşi este ascuns faţă de înţelegerea
noastră finită, Domnul a cunoscut cu siguranţă misterul generării Sale; şi oare
aceasta este mai consecvent cu ascultarea credinţei de a crede propria mărturie
a Domnului cu privire la El, decât de a critica, a nu crede, sau a-l înlătura
prin explicaţii, deoarece o astfel de doctrină contrazice concluziile minţii
tale raţionale? Voi îi cenzuraţi pe Arminiani pentru că ei afirmă că nu pot
accepta alegerea deoarece aceasta contrazice primele lor noţiuni, principiile
lor primordiale, fundamentale, deopotrivă a justiţiei şi a dragostei lui
Dumnezeu; şi totuşi voi, exact pe aceleaşi fundamente, respingeţi calitatea
veşnică de Fiu a lui Hristos, deoarece contrazice viziunea voastră naturală
despre prioritate şi posteritate. Aşa L-au respins iudeii şi L-au crucificat pe
Domnul vieţii şi slavei, pentru că înfăţişarea Sa în trup ca fiul sărac al unui
tâmplar contrazicea toate opiniile lor preconcepute despre demnitatea şi slava
lui Mesia cel promis; şi într-un mod similar, păgânii resping miracolele pentru
că ele sunt contrare opiniilor lor fundamentale despre legile naturii ca fiind
neschimbătoare. Astfel, a respinge calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului
Domn doar pentru că aceasta contrazice unele dintre opiniile noastre
preconcepute este cel mai periculos fundament care poate fi adoptat, şi
înseamnă a-ţi ridica autoritatea ta împotriva celei care aparţine Cuvântului
adevărului.
Orice observaţii de-ale noastre doar ar
slăbi forţa mărturiilor pe care le-am prezentat din Cuvântul adevărului. Voi
care „tremuraţi la Cuvântul lui Dumnezeu” (Isaia 66:2) şi „îl ascundeţi în
inima voastră,” pentru ca să vă curăţaţi calea voastră luând seama la acesta,
şi nu păcătuiţi împotriva Domnului (Psalmul 119:9, 11), cântăriţi bine aceste
pasaje din Scriptură, pentru că ele sunt afirmaţiile credincioase şi adevărate
ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:6), mărturia Celui care nu poate minţi.
Dar se va spune că noi schiţăm distincţii
plăcute şi inutile, şi că toţi cei care cred în Trinitate, în Dumnezeirea şi
sângele ispăşitor al lui Isus Hristos, şi celelalte adevăruri principale ale
evangheliei, cred şi recunosc calitatea de Fiu a lui Hristos. Da, pe buze;
pentru că ei nu îndrăznesc să nege în atât de multe cuvinte o doctrină atât de
cardinală şi de fundamentală; dar mulţi care gândesc şi se numesc pe ei înşişi
credincioşi în Fiul lui Dumnezeu, fac tot ce le stă în putinţă pentru a anula
şi a explica chiar acea calitate de Fiu despre care ei declară că o cred.
Dar pentru că este necesar să arătăm şi să
răsturnăm eroarea înainte ca să putem fundaţia şi să clădim adevărul, vom
arăta, atât de scurt cât ne permite subiectul acesta, mai întâi felurile
diferite în care a fost pervertită sau negată această doctrină fundamentală a
celei mai sfinte credinţe a noastre.
Există patru căi principale prin care
oamenii eronaţi au încercat, în diferite perioade ale istoriei bisericii, să
anuleze doctrina vitală a calităţii veşnice de Fiu a lui Isus: –
1. Unii
pun calitatea de Fiu a lui Hristos în întruparea Sa, ca şi când El nu a fost Fiul lui
Dumnezeu înainte de a-Şi însuşi natura noastră în pântecele Fecioarei. Principalul
suport al acestui punct de vedere eronat este limbajul folosit de îngerul care
i-a spus Fecioarei Maria: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea
Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi
chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35). Deoarece se insistă asupra acestui text
de către cei care neagă faptul că Domnul Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu
înainte de întruparea Sa, el cere o consideraţie atentă. Toţi Trinitatarienii –
şi cu ei avem de a face în principal cu privire la acest punct – admit
următoarele trei adevăruri în comun cu noi: 1. Unirea a două naturi, cea umană
şi cea divină, în Persoana Domnului Isus. 2. Natura umană a Domnului Isus a
fost formată din trupul Fecioarei prin operaţia supranaturală a Duhului Sfânt. 3.
El care a fost născut la Betleem a fost numit Fiul lui Dumnezeu. Până aici nu
există nici o diferenţă între oponenţii calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos
şi noi înşine. Dar acum ajungem la cea mai importantă diferenţă, în care constă
întreaga esenţă a chestiunii, şi anume, dacă El era Fiul lui Dumnezeu înainte
de întruparea Sa, sau a devenit astfel prin ea. Cei care susţin ultima viziune
se bazează în principal pe textul pe care noi tocmai l-am citat. Atunci,
haideţi să examinăm cu grijă şi cu un duh de rugăciune acest pasaj. Textul
afirmă că „acel Lucru Sfânt care se va naşte” din Fecioară „va fi numit Fiul
lui Dumnezeu.” Acesta nu spune că el trebuie să fie sau să devină Fiul lui
Dumnezeu, ci trebuie să fie numit aşa. Acum, oare
natura umană a binecuvântatului Domn a fost vre-odată numită Fiul lui Dumnezeu,
fiind distinctă faţă de natura cea divină? În măsura întinderii a ceea ce am
citit din Scriptură, credem că putem afirma cu siguranţă că natura Sa umană nu
a fost numită niciodată Fiul lui Dumnezeu, şi credem că nu se poate arăta nici
un pasaj din Sfânta Scriptură în care se spune despre umanitatea pură a lui
Isus, distinctă faţă de natura Sa divină, folosindu-se acel nume. Recunoaştem
pe deplin faptul că în Persoana Sa complexă, El este numit din nou şi din nou
Fiul lui Dumnezeu, pentru că unirea dintre cele două naturi este atât de intimă
încât după concepţia sau naşterea Sa, acţiunile celor două naturi, deşi separabile,
nu sunt separate în mod obişnuit în Cuvântul adevărului. Dar îngerul a vrut să
spună în mod evident că acel Copil care se va naşte trebuie să fie numit Fiul
lui Dumnezeu ca titlu al Său uzual predominant. Totuşi, aceasta nu este
adevărat cu privire la natura umană a Domnului nostru binecuvântat, care nu a
fost numit niciodată Fiul lui Dumnezeu, în mod distinct faţă de natura sa
divină, dar a fost adevărat cu privire la El ca unind cele două naturi într-o
Persoană divină. De aceea, îngerul nu a vrut să spună despre natura Sa umană
sfântă, ci, faptul că El a purtat acea natură care trebuie să fie numită Fiul
lui Dumnezeu. Această umanitate sfântă a fost numită „acel Lucru Sfânt” din
două motive: 1. Pentru a arăta că ea era sfântă în mod esenţial şi intrinsec –
ne-implicată în Căderea lui Adam, nici coruptă de infecţia păcatului original,
ci, prin trupul Fecioarei, sfinţit de Duhul Sfânt în momentul concepţiei sale,
sub operaţiunea şi influenţa Sa de umbrire. Aceste două naturi sunt numite în
mod distinct şi sunt păstrate în mod separat în acel pasaj memorabil al marelui
Apostol – acel bastion măreţ împotriva potopurilor de eroare şi erezie: „Ea
priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar
în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu,
prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,” (Romani 1:3, 4).
Acolo, Isus Hristos este declarat că este „Fiul lui Dumnezeu,” şi totuşi „făcut
din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul;” de aceea, Fiul lui Dumnezeu
înainte ca să fie făcut astfel, şi nu devenind astfel prin a fi făcut, şi
„declarat” [periferic, „stabilit,” înţelesul literal al cuvântului grecesc este
„însemnat în distinct,” sau „clar definit”] „cu putere că este Fiul lui
Dumnezeu, prin învierea morţilor.”
În
afară de acest lucru, dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu în virtutea concepţiei
Sale miraculoase, El ar trebui mai degrabă să fie numit Fiul Duhului Sfânt,
ceea ce este un gând şocant pentru orice minte spirituală.
Aceasta
ar putea, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, să tindă să facă lumină
asupra subiectului dacă vom compara pasajul din Luca (1:35) cu locul paralel
din Matei (1:23), unde evanghelistul citează „ce vestise Domnul prin
proorocul.” Profeţia lui Isaia (7:14), aşa cum este citată de evanghelist, era,
„Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele
Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1:23).
Declaraţia făcută Fecioarei (Luca 1:35), că „Duhul Sfânt Se va pogorî peste
tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri,” a fost pentru a-i explica
misterul concepţiei ei, şi de aceea, el este un pasaj strict paralel cu cel
tocmai citat din Matei. Potrivit lui Matei (1:23), fiul născut din fecioară
urma să fie numit „Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi,”
sau Dumnezeu în natura noastră. Potrivit lui Luca, „Lucrul Sfânt,” născut din
Fecioară, urma „să fie chemat Fiul lui Dumnezeu.” Acum, în acelaşi fel în care
Hristos era Dumnezeu înainte de a fi numit Emanuel, tot aşa El era Fiul lui
Dumnezeu înainte, aşa cum El a fost născut din Fecioară, El a fost numit Fiul
lui Dumnezeu; iar fiinţa Sa născută astfel nu L-a făcut mai mult Fiu al lui
Dumnezeu decât fiinţa Sa născută astfel L-a făcut Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu
nu putea fi văzut sau cunoscut de către fiii oamenilor cu excepţia faptului că
s-a născut din Fecioară; dar fiinţa Sa născută astfel nu L-a constituit pe El
ca Fiul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, învierea lui Hristos este numită uneori
ca „născându-L” pentru a fi Fiul lui Dumnezeu, aşa cum îl găsim pe Pavel
vorbind în Antiohia. „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută
părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe
Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am
născut.” (Fapte 13:32, 33). Aşa cum stă acest pasaj, luat în semnificaţia sa
literală, aparentă, s-ar părea în mod sigur că el înseamnă că Hristos a devenit
Fiul lui Dumnezeu prin învierea Sa, pentru că Apostolul aplică acele cuvinte
din Psalmul al doilea, „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut,” la învierea lui
Hristos dintre morţi. Dar, aşa cum oponenţii noştri înşişi vor admite că
învierea lui Hristos nu L-a făcut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, pentru că El
era aceasta mai înainte, aşa cum este evident din mărturisirea lui Petru, dar
aceasta L-a dovedit a fi astfel. Întruparea şi învierea stau pe aceeaşi poziţie
ca manifestări ale Fiului lui Dumnezeu. Prin întrupare, El a fost manifestat,
prin înviere El a fost declarat a fi Fiul lui Dumnezeu; dar nici acel lucru
prin care viaţa a fost manifestată, nici acel lucru prin care El a fost
declarat, nu L-a făcut pe El Fiul lui Dumnezeu, pentru că El a fost astfel
înainte fie de manifestare fie de declaraţie.
Atât
cât putem noi înţelege punctele de vedere ale acelor pe care îi combatem acum,
ei susţin că Domnul Isus Hristos, înainte de întruparea Sa în pântecele
Fecioarei, era Cuvântul veşnic, dar nu Fiul veşnic; dar când El şi-a însuşit
trupul din Fecioară, atunci, pentru prima dată, El a devenit Fiul lui Dumnezeu.
Astfel, ei susţin că El este Fiul lui Dumnezeu în virtutea Persoanei Sale
complexe – cu alte cuvinte, că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea naturii
Sale umane, nici nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea naturii Sale divine, ci
Fiul lui Dumnezeu ca unind două naturi într-o Persoană glorioasă. Dar simplul
fapt că Cuvântul a luat trup nu L-ar face pe El Fiul lui Dumnezeu dacă El nu a
fost aşa mai înainte, pentru că nu există nici o legătură între întrupare şi calitatea
de Fiu. Faptul că prin întrupare El a devenit Fiul omului este un lucru
inteligibil şi scriptural, dar faptul că prin aceeaşi întrupare El a devenit
Fiul lui Dumnezeu este tot atât de neînţeles cât este şi de nescriptural.
Într-adevăr, El este Cuvântul pentru că El este Fiul, nu Fiul pentru că El este
Cuvântul. Fiul este titlul anterior şi fundamentul pentru al doilea titlu. De
ce este Hristos numit Cuvântul? Pentru că prin El, Dumnezeu Tatăl vorbeşte. Dar
de ce vorbeşte Tatăl prin El? Pentru că El este singurul Său Fiu născut. De ce
este atât de potrivit pentru Tatăl ca să vorbească prin Fiul? Cine cunoaşte în
aşa măsură mintea Sa? Cine este „strălucirea slavei Sale şi întipărirea Fiinţei
Lui”? Astfel, vedem că El nu a devenit Fiul fiind mai întâi Cuvântul, ci este
Cuvântul pentru că El este mai întâi Fiul.
Dar
cea mai limpede, simplă şi mai decisivă modalitate de a răsturna această teorie
sălbatică, acest punct de vedere în întregime nescriptural, este prin a arăta
din Cuvântul adevărului că Isus era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa.
Dacă acest punct poate fi dovedit din Cuvântul lui Dumnezeu, eroarea lor este
tăiată dintr-odată de sub ei, şi cade în faţa mărturiei inspirate, aşa cum
Dagon a căzut înaintea chivotului. Pentru mintea noastră, nimic nu poate fi
revelat mai clar în Cuvântul adevărului decât că Domnul Isus a existat ca Fiu
al lui Dumnezeu înainte de a lua un trup. Dar cum acesta este punctul
controversat, haideţi să examinăm câteva dintre aceste mărturii, ele fiind atât
de numeroase şi atât de simple încât dificultatea este care să le numim şi care
să le omitem. Dar să luăm următoarea de pe buzele Domnului însuşi, şi să
examinăm cu grijă şi să cântărim în rugăciune propria declaraţie a Domnului cu
privire la El Însuşi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
singurul Lui Fiu” etc. (Ioan 3:16) Dumnezeu este declarat aici că atât de mult
a iubit lumea încât „a dat pe singurul Lui Fiu născut.” Acum, oare nu trebuia
ca El să existe ca Fiu al Său înainte ca El să Îl dea? Dacă eu dau unei
persoane un lucru, faptul că eu îl dau nu schimbă natura obiectului dat,
aceasta nu îl face să fie diferit de ceea ce a fost înainte ca să îl dau.
Astfel, dacă Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Său
Fiu născut, El trebuie să fi fost cu siguranţă singurul Său Fiu născut înainte
ca El să Îl dea. De fapt, adevărul proclamat de binecuvântatul Domn este
acesta, măreaţa dragoste a lui Dumnezeu faţă de lume, că ea a fost atât de
formidabil de mare încât având un singur Fiu născut, El L-a dat pentru
mântuirea celor din lume care vor crede în Numele Său, pentru ca ei să nu piară
în caz contrar. Dar faptul că El L-a dat nu putea să Îl facă singurul Său Fiu
născut, pentru că dragostea minunată a constat în aceasta, că deşi El era
singurul Său Fiu născut, totuşi El L-a dat. Orice altă interpretare distruge cu
desăvârşire înţelesul şi forţa pasajului.
Acum
priviţi la alt pasaj care are aproape acelaşi caracter: „El, care n-a cruţat
nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Expresia „n-a cruţat” este
explicată prin cuvintele care urmează, „L-a dat pentru noi toţi,” care sunt
explicate deplin prin propria mărturie a Domnului citată mai înainte, că
Dumnezeu „a dat pe singurul Lui Fiu născut.” Atunci, când nu L-a cruţat
Dumnezeu pe propriul Său Fiu? Când El L-a predat. Când L-a predat? Când El L-a
dat. Când L-a dat El, decât atunci când El L-a făcut de cunoscut din sânul Său
pentru a deveni întrupat? Astfel, prin acest înlănţuire conectată, se arată cel
mai evident că El era Fiul Său înainte ca El să Îl predea; cu alte cuvinte,
înainte ca El să vină în lume; ceea ce este exact punctul pe care căutăm să îl
întemeiem. Dar de asemenea, observaţi cuvintele, „singurul Său Fiu născut,”
literal, Fiul Său specific, propriu; şi mai observaţi că El nu a fost Fiul Său
specific, propriu, înainte de a nu-L cruţa, ci L-a predat de bună voie.
Predarea lui Isus din sânul Tatălui pentru a se întrupa nu a putut să Îl facă,
şi nu L-a făcut pe El Fiul Tatălui, tot aşa cum nu L-a făcut să fie Dumnezeu.
Dacă aceste cuvinte au un înţeles, El a fost adevăratul, realul şi propriul Fiu
al Tatălui înainte ca El să fie trimis. Şi dacă este aşa, oare nu El a fost
Fiul Tatălui din toată veşnicia, cu alte cuvinte, Fiul Său veşnic? Acesta este
punctul de adevăr pentru care noi ne luptăm.
Dar
vedeţi cum toată forţa şi frumuseţea pasajului sunt distruse dacă Domnul Isus
Hristos nu ar fi adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu înainte ca El să fie
trimis! Apostolul vrea să arate certitudinea că Dumnezeu ne va da cu mărinimie
toate lucrurile. Dar de ce ar trebui să avem noi această certitudine pentru ca
apoi să ne odihnim pe ea ca şi pe un adevăr foarte binecuvântat şi mângâietor?
Acesta stă pe această temelie, că Dumnezeu nu L-a cruţat pe al Său [în
original, „idiou,” adică, propriul şi caracteristicul Său] Fiu, ci L-a dat
pentru noi toţi. Aici am adus înaintea ochilor noştri dragostea personală şi
caracteristică a unui Tată către un Fiu. Dar deşi această dragoste pentru El,
ca fiind al Său fiu caracteristic, era atât de mare, totuşi compătimind cazul
nostru, El nu L-a cruţat ci L-a dat pradă suferinţelor de dragul nostru. Dar
dacă El nu era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu, ci a devenit astfel
prin întrupare, întregul argument cade la pământ într-un moment. Dacă Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar nume şi titluri, distincte şi independente faţă
de modul lor de existenţă, Duhul Sfânt ar fi putut fi Tatăl şi să Îl trimită pe
Fiul, sau Fiul ar fi putut fi Tatăl şi să Îl trimită pe Duhul Sfânt; pentru că
dacă cele trei Persoane din Trinitate sunt trei existenţe distincte,
independente una de cealaltă, şi nu au o astfel de relaţie mutuală şi veşnică
aşa cum implică chiar aceste nume, atunci se pare că nu există nici un motiv
pentru care aceste titluri să nu se fi putut să se fi schimbat între ele.
Dar să
luăm alt pasaj cu o tărie şi un sens similar: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de
noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca
noi să trăim prin El.” (1 Ioan 4:9). Se declară aici despre Dumnezeu că Şi-a
„trimis în lume pe singurul Său Fiu născut, ca noi să trăim prin El.” Dacă
oamenii ar fi binevoitori să se bazeze pe declaraţiile simple, pozitive ale Duhului
Sfânt, şi să nu le evite prin subtilităţile minţii lor raţionale, acest pasaj
ar decide în sine pe deplin întreaga controversă. Mai multe lucruri din aceasta
vor cere şi vor recompensa din abundenţă cea mai concentrată atenţie a noastră:
1. Dragostea lui Dumnezeu către noi. Nu a fost aceasta din veşnicie? Nu sunt
acestea cuvintele Lui, „Te iubesc cu o iubire veşnică”? (Ieremia 31:3) 2.
Manifestarea sau dovada acelei dragoste, care a fost trimiterea în lume a
singurul Său Fiu născut. 3. Persoana trimisă, care nu a fost alta decât
singurul Său Fiu născut. Acum, a existat această dragoste a lui Dumnezeu
înainte sau doar în momentul când „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit
printre noi”? Toţi trebuie să recunoască faptul că ea a existat mai înainte, pentru
că aceasta a fost cauza mişcătoare care l-a convins pe Dumnezeu să îşi trimită
singurul Său Fiu născut. Atunci El nu putea veni pentru prima dată ca Fiul Său
în pântecele Fecioarei, ci trebuie să fi fost singurul Său Fiu născut înainte
ca El să fie trimis. Simplul fapt al trimiterii nu putea să îl facă pe El să
fie Fiul Său, dacă El nu era acesta mai înainte. Cineva ar putea să creadă că
nu era necesar un curs elaborat de raţionament pentru a dovedi aceasta, şi că
simpla credinţă în propria mărturie a lui Dumnezeu era suficientă. Şi aşa ar fi
dacă minţile oamenilor nu ar fi atât de pervertite de prejudecată, şi atât de
drogate şi intoxicate de un spirit al erorii, încât ei refuză în mod îndărătnic
fiecare argument, sau chiar fiecare mărturie a Scripturii care contrazice
punctele lor de vedere preconcepute. Dar care minte imparţială nu vede că
trimiterea unei persoane pentru a executa o anumită sarcină nu îl face pe
acesta să fie ceea ce el nu era mai înainte? Un stăpân îşi trimite slujitorul
ca să facă o anumită lucrare; sau un tată îi porunceşte unui fiu să
înfăptuiască un anumit comision; sau un soţ doreşte ca soţia sa să execute o
anumită însărcinare pentru care el nu are timpul sau oportunitatea de a o face
el însuşi; slujitorul nu încetează să fie să fie un slujitor, fiul nu încetează
să fie un fiu, nici soţia să fie soţie pentru că a fost trimis astfel. Tu ai
putea la fel de bine să argumentezi că dacă eu îmi trimit servitoarea pentru un
comision, trimiterea ei de către mine o face pe ea să fie fiica mea; sau dacă
îmi trimit fiica aceasta o face să fie servitoarea mea. Pentru acel timp fiica
mea devine slujitoarea mea, aşa cum Domnul Isus a devenit slujitorul Tatălui
Său; dar relaţia dintre tată şi fiică, ca şi cea dintre Tatăl şi Fiul, a
existat mai înainte, şi independent de orice act de slujire.
Dar
pentru a pune aceasta într-o lumină şi mai clară, dacă un punct atât de simplu
şi clar necesită într-adevăr o clarificare în plus, consideraţi pilda viei
lăsată administratorilor (Matei 21:33—46; Marcu 12:1—12; Luca 20:9—19). Nu
trebuie să trecem prin toată pilda, dar ne putem limita la ultimul punct simplu
în care gospodarul îşi trimite fiul pentru a primi roadele viei. „Mai avea un
singur fiu prea iubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. „Vor primi cu cinste
pe fiul meu!” zicea el.” (Marcu 12:6). Ce poate fi mai clar în toată pilda
decât că administratorii viei îi reprezintă pe evrei, slujitorii pe profeţi, şi
fiul gospodarului este Domnul binecuvântat? Dar punctul asupra căruia vom
stărui este trimiterea Fiului. Citim despre Domnul viei, care este Dumnezeu,
„Mai avea un singur Fiu prea iubit; la urmă, L-a trimis şi pe El.” Acum, cu
siguranţă, El era „singurul Fiu, Fiul prea iubit,” înainte ca El să-L trimită,
sau întreaga tendinţă sau frumuseţe a pildei cade la pământ. Ideea transmisă de
parabolă este în mod evident aceasta: Domnul viei, care este Dumnezeu Tatăl,
trăia într-o ţară îndepărtată, la o distanţă mare faţă de vie, şi anume, Cerul,
locul unde locuieşte El. Împreună cu El era singurul Său Fiu, şi de aceea,
singurul Său Fiu născut, Fiul Său prea iubit (Luca 20:13), locuind la acelaşi
domiciliu cu Sine, şi de aceea era Fiul Său înainte de a-L trimite, şi în
întregime independent de trimiterea Acestuia în acest fel. Administratorii
refuzând să trimită roadele viei prin slujitori, şi tratându-i pe aceştia cu
cea mai mare cruzime, Domnul viei face, ca să spun aşa, un ultim experiment.
Apoi, „Stăpânul viei a zis: „Ce sã fac?” ca şi când El S-ar fi sfătuit cu Sine
cum ar trebui să acţioneze. Apoi El ajunge la o decizie în mintea Sa, „am sã
trimit pe Fiul Meu prea iubit; poate cã Îl vor primi cu cinste.” Acum, cu
siguranţă, atunci când Tatăl S-a consultat şi S-a hotărât astfel, Fiul Său
trebuie să fi existat deja ca Fiu al Său, fiind deja acasă cu El înainte ca
sfatul să fi avut loc sau ca hotărârea să fie executată. Atunci, dacă această
paralelă are vre-o forţă, sau cu adevărat un înţeles – şi ar fi un sacrilegiu
să spunem că el nu are – Dumnezeu Tatăl trebuie să fi avut un Fiu în cer cu El
înainte ca să Îl trimită. Dacă lucrurile stau aşa, şi nu putem vedea cum forţa
argumentului poate să fie evitată, Domnul Isus Hristos a existat ca Fiu al lui
Dumnezeu înainte ca să fie trimis de Tatăl; şi astfel, deoarece noi nu ne putem
imagina un timp în care El să nu fie un Fiu, El este Fiul etern al Tatălui etern.
Dar
avem alte mărturii în înregistrarea inspirată cu acelaşi însemnătate. Astfel
noi citim că Dumnezeu „trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său
într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3); „Dumnezeu a trimis pe
Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4:4). Trebuie să fie cu siguranţă un
anumit înţeles ataşat expresiei „propriul Său Fiu,” în mod analog cu o relaţie
pământească similară. Dacă eu i-aş scrie o scrisoare unui prieten, şi să spun
în ea, „ţi-l trimit pe propriul meu fiu cu aceasta,” cu siguranţă că el nu ar
înţelege că eu vreau să spun că acesta nu a fost propriul meu fiu până când nu
l-am trimis, sau că circumstanţele trimiterii mele a acestuia către el l-a
făcut pe acesta fiul meu. Şi dacă ar fi să îi scriu după aceea o scrisoare
explicativă pentru a spune că eu nu am vrut să spun în nota mea anterioară că
purtătorul ei era cu adevărat şi realmente propriul meu fiu, ci doar că el a
devenit fiul meu prin aducerea notei, oare nu ar răspunde el imediat, „Ce ar
putea fi mai clar decât declaraţia din prima ta scrisoare, că el este fiul tău;
ce alt înţeles aş putea ataşa la cuvintele tale? Şi dacă eu le-am înţeles
greşit, nu voi fi în stare în viitor să înţeleg cel mai simplu şi mai clar
limbaj al tău.” Aplică acest argument la pasajele care sunt înaintea noastră,
în care se spune că Dumnezeu „Şi-a trimis propriul Său Fiu.” Noi am putea să
spunem că dacă înţelesul acestor pasaje ar fi acela că Domnul Isus Hristos nu
era Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să Îl trimită, ci El a devenit Fiul Său
prin faptul că a fost trimis, trebuie ca în viitor să renunţăm la toate
speranţele de a înţelege Scripturile în înţelesul lor clar şi simplu. Şi cu
siguranţă, cei care afirmă că Domnul Isus Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu
înainte ca El să fie trimis, ci a devenit propriul Fiu al lui Dumnezeu prin
trimiterea Sa, sunt obligaţi să explice legătura dintre a fi trimis şi a deveni
un Fiu, şi să ofere un anumit motiv mai justificat decât o prejudecată
preconcepută împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Isus.
Dar
luaţi altă mărturie cu un sens aproape similar. „Şi viaţa pe care o trăiesc
acum în trup,” spune apostolul, „o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu,
care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20). Acum,
când l-a iubit Fiul lui Dumnezeu pe Pavel? Înainte ca El să se dea pe Sine
însuşi pentru el sau după? Deoarece El l-a iubit pe Pavel a fost aceasta. El
S-a dăruit pe Sine pentru acesta, şi de aceea în mod evident El trebuie să fi
fost Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să se dea pe Sine pentru acesta. Şi când
S-a dat pe Sine? Când El a venit din sânul Tatălui Său, şi a luat un trup în
pântecele Fecioarei. Dacă a făcut aceasta atunci, Fiul lui Dumnezeu l-a iubit
pe Pavel înainte de a veni în lume, El trebuie să fi fost Fiul lui Dumnezeu
înainte de a veni în lume. Ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, El l-a iubit pe
Pavel, şi ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu Pavel a crezut în El şi L-a iubit.
Încă o
mărturie poate fi suficientă pentru momentul acesta. „Ea priveşte pe Fiul Sãu,
născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul
sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor;
adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,” (Romani 1:3, 4). Mai întâi priviţi la
cuvintele: „Ea priveşte pe Fiul Sãu, născut din sămânţa lui David, în ce
priveşte trupul.” Fiul lui Dumnezeu este declarat aici că a fost „născut din
sămânţa lui David, în ce priveşte trupul;” de aceea, El a existat ca Fiu al lui
Dumnezeu înainte de a fi făcut; pentru că toţi vor recunoaşte că aici se
vorbeşte de faptul că umanitatea Sa a fost cea care a fost făcută. „Noi
admitem,” spun oponenţii calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, „că El a
existat mai înainte de întruparea Sa, dar nu ca veşnicul Fiu al lui Dumnezeu.”
Atunci, cum a existat El, şi care era titlul Său? „Cuvântul,” răspund ei,
potrivit declaraţiei, „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”
Atunci,
potrivit lucrului arătat de voi, Domnul Isus Hristos a existat ca şi Cuvânt
înainte ca El să se întrupeze. „Fără îndoială,” răspundeţi voi. Acum, care este
diferenţa între cele două expresii, „Fiul Său Isus Hristos Domnul nostru,
născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,” şi „Cuvântul S-a făcut
trup”? pentru că prin analogia raţionamentului, dacă „Cuvântul” a existat ca şi
„Cuvânt” înainte ca El să se „facă trup,” Fiul lui Dumnezeu a existat ca Fiu al
lui Dumnezeu înainte ca El să fie „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte
trupul.” Cele două texte stau exact pe aceeaşi temelie. Amândouă vorbesc despre
Dumnezeirea şi umanitatea binecuvântatului Domn; şi de vreme ce nici o
schimbare nu poate avea loc în Dumnezeirea Sa glorioasă, deducem în mod corect
că precum El era Cuvântul în natura Sa Divină înainte ca să se întrupeze, tot
aşa El era Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină înainte ca El să fie născut
din sămânţa lui David. Oare toate aceste mărturii din Scriptură nu dovedesc cu
o voce unanimă faptul că Domnul Isus Hristos era singurul Fiu născut al lui
Dumnezeu înainte ca Dumnezeu să Îl trimită în lume? Acţiunea trimiterii Sale în
lume nu L-a făcut mai mult Fiul lui Dumnezeu, decât, vorbind cu toată
reverenţa, acţiunea trimiterii de către mine a fiului meu la şcoală îl face pe
el fiul meu.
2. O altă eroare în
acest punct important este că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu datorită
învierii din morţi. Suportul principal al acestui punct de vedere este ceea ce
citim în Fapte 13:32, 33: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa
făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind
pe Isus; după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi
Te-am născut.” Dar înţelesul cuvintelor apostolului este foarte clar din
pasajul deja citat (Romani 1:4). Învierea Sa nu L-a făcut pe El, ci L-a
manifestat pe El a fi Fiul lui Dumnezeu. Oare nu a declarat Tatăl, înainte de
înviere, de două ori cu o voce din cer proclamând, „Acesta este Fiul Meu prea
iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17; 17:5). Atunci, îşi va ridica
vre-un om vocea sa împotriva Maiestăţii din Cer, şi să spună că Hristos nu era
Fiul lui Dumnezeu înainte de învierea Sa, ceea ce în mod clar El nu era, dacă
învierea L-a făcut astfel? De ce atunci centurionul Roman care a stat la cruce,
a avut o credinţă mai bună decât aceasta atunci când a spus, „Cu adevărat,
acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54). Nu, chiar demonii înşişi au
fost forţaţi să strige înaintea patimilor şi a morţii Sale, „Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 4:41). De aceea, noi putem fi siguri că doar un
eretic foarte întunecat ar putea afirma că Domnul binecuvântat nu a fost Fiul
lui Dumnezeu înainte de a fi făcut astfel de către înviere.
3. Un alt punct de vedere eronat în ce priveşte calitatea de Fiu a lui Hristos este că El
este astfel prin virtutea înălţării Sale la dreapta lui Dumnezeu. Acest punct
de vedere este bazat pe o interpretare greşită a lui Evrei 1:4: „ajungând cu
atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al
lor.” Hristos a fost făcut mai presus decât îngerii nu ca Fiu al lui Dumnezeu,
pentru că El fiind deja mai presus decât ei, fiind cu adevărat Creatorul lor
(Ioan 1:3; Coloseni 1:16). El nu a devenit Fiul lui Dumnezeu nici datorită
„numirii Sale ca moştenitor al tuturor lucrurilor,” şi „obţinând prin moştenire
un nume mai minunat” decât oastea îngerească. Dacă eu am un singur fiu, şi el
moşteneşte proprietatea mea, faptul că el este moştenitorul meu nu îl face pe
el fiul meu, ci faptul că el este fiul meu îl face moştenitorul meu. Deci
binecuvântatul Isus este moştenitorul lui Dumnezeu. Dar frumuseţea şi
binecuvântarea, harul şi slava, bucuria şi consolarea faptului că El este
„moştenitorul tuturor lucrurilor,” constă în aceasta, că El este astfel în
natura noastră – că acelaşi binecuvântat Emanuel care a gemut şi a plâns, a
suferit şi a sângerat aici jos, este acum la dreapta lui Dumnezeu ca Mare
Preot, Mediator, Avocat, Reprezentant şi Mijlocitor al nostru; că toată puterea
îi este dată Lui în Cer şi pe Pământ ca fiind Dumnezeu-om (Matei 28:18); şi că
Tatăl „L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice
domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice
nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.”
(Efeseni 1:20, 21). Dar El are toată această superioritate şi slavă nu pentru
a-L face Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că El care, ca Fiu al lui Dumnezeu, „n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe
sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La
înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la
moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de
mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în
Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ
şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu
Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2:7–11). Bucuria din Cerul de
sus, desfătarea sfinţilor de aici de jos, singura lor speranţă şi ajutor, tărie
şi înţelepciune, ţâşnesc din aceasta, că Fiul lui Dumnezeu este înălţat la
dreapta lui Dumnezeu chiar în natura pe care El şi-a asumat-o în pântecele
Fecioarei. Dar dacă El ar fi fost făcut Fiul lui Dumnezeu prin această
înălţare, aceasta scufundă Dumnezeirea Sa în umanitatea Sa, şi Îl constituie ca
un Dumnezeu făcut – care nu este Dumnezeu deloc, ci un idol.
De
fapt, aceste trei puncte de vedere pe care ne-am străduit să le dezbrăcăm de
hainele lor colorate de petrecere sunt fie Socinianismul deschis fie cel
deghizat, şi tot scopul lor este să răstoarne Dumnezeirea Domnului Isus prin
răsturnarea calităţii Sale Divine de Fiu. Duşmanii Domnului Isus ştiu foarte
bine că Scripturile declară dincolo de orice îndoială şi controversă că El este
Fiul lui Dumnezeu. Acest munte de alamă pe care ei pot să îl lovească, dar nu
pot să îl dărâme niciodată. Dar ei mai ştiu că dacă pot prin orice mijloace să
explice şi să anuleze calitatea Sa de Fiu, ei au făcut un pas mare pentru a explica
şi a anula Dumnezeirea Sa. Păziţi-vă, copii ai lui Dumnezeu care aveţi inima
simplă, ca nu cumva aceşti oameni să vă încurce picioarele voastre în plasa
lor. Ţineţi-vă de aceasta ca de unica speranţă a voastră, că Isus Hristos este
Fiul Dumnezeului viu în natura Sa Divină, ca veşnicul şi singurul Său Fiu
născut. Credinţa în El în acest fel vă va face în stare să călăriţi prin multe
furtuni, şi înduraţi în mijlocul indignării teribile care va cădea peste
duşmanii Săi, când El îi va zdrobi cu un toiag de fier, şi îi va sfărâma în
bucăţi ca vasul unui olar.
4. Dar mai există un alt fel în care oamenii eronaţi caută să explice, şi prin
explicaţie neagă, calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus, şi aceasta, prin
afirmarea că El este un Fiu prin slujbă. Aceşti oameni nu neagă Dumnezeirea Sa
esenţială şi veşnică, nici nu încearcă să răstoarne Trinitatea. În aceste
puncte ei sunt sănătoşi declaraţi – spunem „declaraţi,” pentru că noi credem pe
deplin că Dumnezeirea lui Hristos şi chiar doctrina Trinităţii în sine sunt
atât de implicate în calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, încât acestea stau
sau cad împreună cu ea. Totuşi, ei nu văd aceasta, sau nu vor vedea aceasta, şi
se numesc pe sine credincioşi în Trinitatea de Persoane şi Unitatea de esenţă
în măreţul şi gloriosul existent prin Sine, Iehova. Dar ei nu cred că Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt sunt în mod necesar şi în mod veşnic astfel, şi nici nu
sunt, nici nu au fost, sau ar fi putut să fie altfel, ci că acestea sunt
titluri şi slujbe ale legământului pe care Ei Şi le-au asumat, şi prin care Ei
S-au făcut de cunoscut pe Ei Înşişi fiilor oamenilor. Astfel ei nu cred că
Hristos este Fiul Tatălui prin generarea veşnică, singurul Său Fiu născut, Fiul
Său în adevăr şi în dragoste, ci, faptul că Cele Trei Persoane distincte din
Trinitate au încheiat un legământ între Ei Înşişi, Tatăl pentru a fi Tatăl,
Fiul pentru a fi Fiul, şi Duhul Sfânt pentru a fi Duhul Sfânt, şi aceasta
îndeosebi pentru răscumpărarea oamenilor.
Minciună
monstruoasă! Eroare care îl dezonorează pe Dumnezeu! Care are nevoie numai să
fie afirmată şi să fie dezaprobată de fiecare credincios în Fiul lui Dumnezeu
ca fiind o lovitură extremă împotriva fiecărei Persoane din Trinitate, şi care
distruge acea inter-comunicare veşnică de natură, fără de care Ei sunt Trei
Dumnezei distincţi, şi nu Trei Persoane distincte într-o Unică Divinitate
nedivizată. Cu adevărat, Satan nu introduce erori mici în biserică;
într-adevăr, toate maşinaţiile sale sunt pentru a răsturna adevăruri vitale, şi
pentru a otrăvi izvorul chiar de la sursă.
Noi Îl
binecuvântăm pe Dumnezeu că există un Legământ – un legământ de har, „aranjat
în toate lucrurile şi sigur;” noi adorăm milostiva Sa Maiestate că în acest
Legământ veşnic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt susţin anumite relaţii cu biserica
lui Dumnezeu; dar noi negăm în întregime că aceste relaţii I-a făcut pe Ei să
fie Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; şi că în afara lor Tatăl nu este în realitate
şi cu adevărat Tatăl pentru Fiul, nici Fiul nu este în realitate şi cu adevărat
Fiu faţă de Tatăl, ci doar nominal. Pentru că cel care nu vede că dacă acest
lucru ar fi adevărat, Tatăl ar fi putut să fie Fiul, şi Fiul ar fi putut să fie
Tatăl, şi Duhul Sfânt să fie Tatăl sau Fiul? Cu siguranţă dacă Ei sunt aşa, nu
prin natură ci prin slujbă, şi ei sunt trei Persoane egale, independente,
libere să Îşi aleagă titlurile Lor mai multe, se pare că nu există nici un
motiv pentru care Ei să nu fi ales altfel decât au făcut-o. Astfel, vedem la ce
concluzie ajung oamenii atunci când uită afirmaţiile simple din Scriptură, şi
ce arme periculoase ţin în mâinile lor atunci când subminează direct sau
indirect chiar tronul Celui Preaînalt. Dar pentru a clarifica acest punct puţin
mai mult, haideţi să îl ilustrăm printr-o figură simplă. Astfel, să presupunem
că trei prieteni, având poziţii şi ranguri egale, ar urma să meargă într-o
călătorie, să spunem într-un turneu în străinătate; ei ar putea să spună unul
altuia înainte de a porni, „Haideţi să alegem în mod separat cele trei
departamente în care vom contribui fiecare, eu voi lua partea aceasta, dacă tu
şi tu veţi lua aceea şi aceea.” Acum, de ce nu ar putea ei, ca trei prieteni,
având poziţii egale, fără nici o legătură de rudenie, să aleagă departamente
diferite de cele pe care de fapt ei le-au ales, pentru că nu a existat nici o
legătură obligatorie anterioară ca ei să trebuiască să aleagă exact slujbele pe
care împlinesc? Acelaşi raţionament se aplică la cele Trei Persoane co-egale
din Trinitate, dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi doar simple nume de
legământ, titluri şi slujbe, şi nu însuşi modul lor de existenţă. Dar se va
spune de astfel de oameni, „Tu carnalizezi subiectul prin ilustraţia ta.” Nu
este aşa; noi credem că avem mult prea multă reverenţă pentru lucrurile lui
Dumnezeu pentru a le carnaliza; dar noi folosim ilustraţia aceasta pentru a ne
întâlni cu voi pe terenul vostru, şi pentru a vă arăta printr-un simplu
argument absurditatea şi nebunia, fără a vorbi despre lipsa de pietate a
punctelor voastre de vedere. Noi recunoaştem, ba mai mult, noi ne bucurăm să
credem că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt susţin fiecare în mod distinct relaţiile
Lor în Legământul veşnic; dar aceste relaţii nu sunt slujbe arbitrare, din care
Ei probabil au ales câteva sau nu le-au ales, ci sunt intrinsec şi necesar
conectate şi decurg chiar din subzistenţa Lor, chiar din felul Lor de
existenţă. Astfel că a vorbi, aşa cum au vorbit unii, de faptul că „Cele Trei
Persoane din Alehim” (pentru a folosi ebraica lor barbară), „legate prin
legământ între Ele pentru a fi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,” este o eroare
dezgustătoare, şi este echivalent cu a declara că dacă nu ar fi Legământul,
Tatăl nu ar fi Tatăl, nici Fiul, Fiul, nici Duhul Sfânt, Duhul Sfânt. Unde
există un pasaj din Scriptură pentru o astfel de afirmaţie? Când binecuvântatul
Isus, în acea rugăciune sacră, de inimă mişcătoare, „a ridicat ochii spre cer
şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te
proslăvească pe Tine” (Ioan 17:1), nu era acolo nici o altă relaţie, nu mai
intimă şi veşnic legată decât a fi Fiul Său prin asumarea unei slujbe? Noi nu
putem exprima ceea ce am văzut şi am simţit în acel capitol sacru şi cel mai
binecuvântat, probabil cel mai solemn din tot Cuvântul lui Dumnezeu; dar există
acea intimitate gingaşă, acea sfântă comuniune filială cu Tatăl Său ceresc prin
care respira, şi care transmite unei inimi care crede cea mai deplină siguranţă
că El este veşnicul Fiu al lui Dumnezeu ca fiind singurul născut din Tatăl.
Dar
pentru că nu putem comunica oamenilor eronaţi credinţa noastră, noi trebuie să
ne întâlnim cu ei pe temelia solidă a argumentului Scriptural. Atunci nimic nu
poate fi mai evident decât că acel măreţ şi glorios Iehova a existat într-o
Trinitate de Persoane înainte de Legământ. Atunci ce erau acele Trei Persoane
înainte de a intra în Legământ? Oare acel Legământ a modificat relaţia Lor
mutuală Unul faţă de celălalt astfel încât să introducă o nouă afinitate între
Ei? Ai putea spune la fel de bine că Legământul I-a făcut o Trinitate de
Persoane, sau I-a chemat în fiinţă, aşa cum ai spune că Legământul I-a făcut
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; pentru că dacă acestea ar fi titluri ale
Legământului, dacă nu ar fi fost nici un Legământ, cu cea mai mare certitudine,
potrivit cu ceea ce voi ne-aţi arătat, Ei nu ar fi fost Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt. Acest lucru este într-adevăr răsturnarea Trinităţii cu o mărturie, şi
făcând ca subzistenţa distinctă şi veşnică a celor Trei Persoane din Divinitate
să depindă de un Legământ încheiat în folosul omului. Pentru că trebuie să vă
amintiţi aceasta: că nu puteţi atinge o Persoană din Divinitate fără a le
atinge pe toate; şi dacă spuneţi că Fiul lui Dumnezeu este un Fiu doar prin
slujbă, voi spuneţi cu aceeaşi răsuflare că Tatăl este doar un Tată prin
slujbă, şi că Duhul Sfânt este doar Duhul Sfânt prin slujbă.
Dar să
întrebăm mai mult, Ce vreţi să spuneţi când afirmaţi că Fiul lui Dumnezeu este
astfel doar prin slujbă, sau ca un nume sau titlu? Oare Fiul lui Dumnezeu,
singurul Său Fiu născut, nu are o relaţie mai reală, intimă şi necesară faţă de
Tatăl Său decât cea prin numirea de către Sine de Fiu al Său, când de fapt El
nu este cu adevărat Fiul Său, ci este aşa doar printr-o slujbă? Credeţi voi că
înţelegeţi clar ce înseamnă să fi un Fiu prin slujbă? Pentru că oamenii adesea
folosesc cuvinte a căror înţeles nu l-au examinat niciodată într-un mod corect.
Devenind om, Domnul Isus a devenit slujitorul lui Dumnezeu prin slujbă, dar
dacă voi Îl faceţi un Fiu prin slujbă, voi Îl dezbrăcaţi de toată slava Sa.
Slava Sa este aceasta: că El deşi era Fiu prin natură, El a devenit slujitor
prin slujbă, aşa cum spune Apostolul, „cu toate că era (nu „a devenit”) Fiu, a
învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Evrei 5:8). În
aceasta noi vedem coborârea Sa incomparabilă, dragostea Sa infinită, şi
adâncimile nemărginite ale harului, că deşi prin natură era Fiul veşnic al lui
Dumnezeu, şi co-egal cu Tatăl, El s-a oprit pentru a deveni un slujitor. Dar în
afara întregii revelaţii din Scriptură, este o absurditate, o insultă pentru
bunul simţ, a-L face pe Domnul Isus Hristos un Fiu prin slujbă. Există doar
două feluri prin care oricine poate deveni un fiu: 1. prin generare; 2. prin
adopţie. În primul caz el este fiul tatălui, al său fiu adevărat, propriu şi
real; în celălalt caz, fiul său făcut sau adoptat. Nici o slujbă sau serviciu,
nici o lege sau titlu, nici un legământ sau înţelegere, nu îl poate face pe
cineva fiu dacă el nu este un fiu real sau unul adoptat. Un slujitor prin
slujbă poate deveni fiu prin adopţie, aşa cum s-a plâns Avram că „unul născut
în casa sa (ca slujitor) era moştenitorul său,” şi aşa cum Moise a devenit fiul
fiicei lui Faraon (Exod 2:10); şi un fiu prin natură poate deveni un slujitor
prin slujbă, dar un fiu prin slujbă este o absurditate, deopotrivă în fire şi
în har.
Acum,
uitaţi-vă la greutatea acestor afirmaţii simple şi unite. Ne-ar înşela Dumnezeu
spunându-ne din nou şi din nou că El are un Fiu, unul al Său propriu, specific,
singur născut Fiu, dacă El nu ar avea? Unde este în toate aceste pasaje cea mai
slabă sesizare că acea calitate de Fiu a lui Hristos nu a fost o calitate
adevărată şi reală de Fiu, ci doar un nume, un titlu, un cuvânt, care putea să
fie sau nu, şi care nu ar fi existat dacă nu ar fi fost omul creat? A face
relaţia mutuală veşnică ce subzistă între Tatăl şi Fiul să depindă de un
legământ încheiat în folosul omului, înseamnă a distruge chiar fiinţa veşnică a
Tatălui şi a Fiului deopotrivă. În mod sigur, atunci când Tatăl a vorbit El
Însuşi din Cer, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi,” El a vrut
să spună că Acesta era într-adevăr Fiul Său preaiubit, că El era mult iubitul
Tată al Acestuia, şi că noi trebuie să îl ascultăm, să credem în El şi să Îl
ascultăm ca atare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu