Posted on 30 noiembrie 2007 by Adonis Vidu
De câteva săptămâni, Evenimentul Zilei publică o
serie de articole cu privire la aşa-numiţii „decreţei”: copiii născuţi ca
urmare a decretului 770/1966 care interzicea avorturile pentru mamele mai
tinere de 45 de ani şi cu mai puţin de patru copii. Articolele seamănă mai
degrabă cu un foileton lacrimogen, povestindu-ne experienţele neplăcute ale
mamelor care erau lipsite de posibilitatea avoturilor legale, apoi vorbind
despre generaţia astfel născută prin dorinţa lui Ceauşescu, dar care avea să-l
răstoarne în 1989.
Decretul a suferit modificări succesive, ducând la una
dintre cele mai agresive politici demografice a vreunui stat modern. În 1972,
vârsta minimă pentru avort a fost scăzută de la 45 la 40 de ani (aceasta avea
să fie din nou ridicată la 45 în 1985). În 1977 a fost introdusă „taxa pe
burlăcie” (majorată în 1985 la 10% din salariu). În
1985 a fost interzisă comercializarea liberă de contraceptive. Stimulentele
financiare pentru familiile cu copii nu erau pe măsura penalizărilor şi
interdicţiilor.
Rezultatul acestei politici a fost o creştere
spectaculoasă a natalităţii, creştere care însă a durat doar până prin 1985
când a revenit la cotele normale de dinainte de 1966, un fapt nu lipsit de
semnificaţie. Reversul medaliei este că România acelei perioade a atins cele
mai înalte cote ale mortalităţii materne din Europa. Motivele sunt evidente:
avorturile ilegale.
Seria de articole din EVZ, precum şi alte articole din
presă, filme documentare sau artistice, vădesc nişte asumpţii colective care
merită identificate. Vreau să fac acest lucru, dar nu înainte de a face o
clarificare metodologică.
Cei care
scriu despre acest fenomen tind să vorbească despre „generaţia decreţeilor”. Dacă nu mă înşel, aceasta este prima identificare a unui segment
generaţional care se face (cel puţin se popularizează) în România. Sociologia
occidentală, în special americană, face acest lucru de mult, producând analize
sociologice şi demografice fascinante şi extrem de utile din mai multe puncte
de vedere: baby boomers, generaţia X şi aşa mai departe. Spre deosebire de
aceste abstractizări occidentale, cred că în România ne pripim atunci cînd
vorbim despre generaţia decreţeilor.
Criteriul este, ca în orice asemenea clasificare, unul istoric-cauzal:
identificăm ca punct de start o anumită cauză istorică: la baby boomers, sfirşitul celui de-al
doilea război mondial, urmat începând cu 1946 de o explozie a natalităţii în
Statele Unite. În cazul decreţeilor, un decret urmat de o explozie a
natalităţii în România. Existenţa unor cauze istorice bine identificabile este
însă mai puţin importantă decât prezenţa unui set de caracteristici
comportamentale-culturale, a unui set de sensibilităţi dominante are cjustifică
designaţia de generaţie. Acest set de caracteristici îl întâlnim atât la boomers,
cât şi la generaţia X,
chiar dacă în cazul ultimei nu avem un eveniment istoric care poate fi
identificat ca punct de start. Ceea ce mă face să cred că procedura de
identificare a unei generaţii a
decreţeilor este greşită de la bun început: avem un punct istoric, o cauză, dar
nu putem corela acea cauză cu un set de comportamente specifice. Or, acest set
behavioral este esenţa identificării unei generaţii, cu alte cuvinte.
,Este posibil totuşi ca acest tipar să existe şi să avem
de asemenea o corelare cu evenimentul cauzal. Veriga lipsă aici ar fi relaţia
dintre copil şi părinţii care nu l-au dorit. Este dincolo de orice dubii că,
dacă acest gen de relaţii erau răspândite, acestea vor creea tipare
generalizate de comportament, sau caracteristici. În cazul acela am putea să
vorbim despre o generaţie nedorită, despre copii crescuţi de către nişte
părinţi neimplicaţi afectiv, cauze suficiente pentru determinarea unui anumit
tip de evoluţie. Dar aceste lucruri nu le ştim, cel puţin nu le ştim statistic.
Cunoaştem mărturii, este adevărat, dar nu avem date clare care să confirme.
Să revin totuşi la subiect. Vorbeam despre anumite
asumpţii care ies la iveală din acest discurs.
1) Un tipar al eschivării de la responsabilitate nu
poate să nu fie observat aici. Este considerat absolut neproblematic faptul că
vina îi revine în totalitate lui Ceauşescu. El este principalul vinovat că ne-a
lipsit de un drept uman fundamental: dreptul de a avorta. La urma urmei, suntem
stăpânii corpurilor noastre. Problema cu acest argument începe să iasă la
iveală atunci când ne dăm seama că decretul nu le-a surprins asupra actului
sexual decât (poate) pe puţine cupluri. Actul sexual neprotejat s-a săvârşit,
cu alte cuvinte, cu deplina cunoştinţă a decretului şi, eventual, a riscurilor
unui avort ilegal. Chiar dacă dictatorul a interzis avorturile, nimeni nu le-a
obligat pe acele femei să rămână gravide. Asta fără a spune nimic despre
inacceptabilitatea morală a avortului. Această judecată este sprijinită şi de
faptul că după 1985 rata natalităţii a revenit la normal, chiar dacă
restricţiile erau aceleaşi. Din păcate, însă, noi românii (sau poate noi
oamenii în general) ne asumăm greu responsabilitatea propriilor noastre
greşeli. Preferăm să dăm vina pe altul, în cazul acesta, pe suspectul de
serviciu, Ceauşescu. Observăm acest lucru în viaţa de zi cu zi: când îi ceri
socoteală celui care ţi-a blocat dimineaţă maşina şi te trezeşti că tu eşti de
fapt vinovat că te „oftici” de la atâta.
2) Să mai rămânem în spaţiul responsabilităţii.
Ceauşescu nu a forţat pe nici o femeie să rămână gravidă. El a stimulat doar
natalitatea, este drept, prin unele metode specific despotice (între care nu se
încadrează interzicerea avorturilor, după părerea mea). Însă această stimulare
a natalităţii este de fapt o practică absolut normală, nicidecum specifică
ţării noastre. Mai multe ţări din Europa de Est promovau strategii de creşterea
natalităţii. Chiar şi acum, deşi mult prea timid, România doreşte o stimulare a
natalităţii, prin ajutorul de maternitate. Nu am auzit încă nici o femeie
protestând că ajutorul de maternitate este o modalitate de a o forţa să
procreeze. Evident, aceasta datorită faptului că avortul este acum legal în
România, statisticile arătând că de la revoluţie până în prezent au avut loc 5
milioane de avorturi. Estimarea este conservatoare. (Revin mai jos la avort).
Excursus: Importanţa politicilor
demografice
Orice societate care este preocupată
de viitorul ei trebuie să fie preocupată de natalitate. România ar trebui să
facă din aceasta o prioritate, dat fiind sporul negativ al populaţiei. Experţii
spun că pentru ca o societate să-şi poată menţine nivelul existent de
populaţie, are nevoie de o rată a fertilităţii de 2,1 copii/femeie. Această
rată este în scădere peste tot în Europa, iar acest fapt îngrijorează
guvernele. O natalitate scăzută, combinată cu creşterea duratei vieţii, vor
duce la societăţi cu un foarte mare segment de populaţie pensionară, pentru
care vor lucra din ce in ce mai puţini angajaţi activi. Într-o ţară obişnuită
din lumea a treia, proporţia celor sub 14 ani este de 33%, pe când 4 sau 5%
sunt peste 65 de ani. Pe de altă parte, în majoritatea naţiunilor europene
populaţia cu vârsta de peste 65 de ani reprezintă 1/6 (în Italia un
sfert), pe când cei cu vârsta sub 14 ani reprezintă între 16 şi 20% din
populaţie. [Sursa: Philip Jenkins, God’s Continent: Christianity,
Islam, and Europe’s Religious Crisis, Oxford, 2007, p. 7]. Cu alte
cuvinte, dacă dorim să menţinem un nivel occidental al calităţii vieţii,
trebuie să stimulăm natalitatea prin politici demografice. Problema este că
aceste politici demografice nu vor avea nici un succes atâta timp căt
avorturile sunt legale. Observaţia lui Mark Steyn este pertinentă: „The design
flaw of the secular social-democratic state is that it requires a
religious-society birthrate to sustain it.” („Greşeala de proiectare a statului
social-democrat secular este că are nevoie de o natalitate specifică unei
societăţi religioase pentru a fi susţinut.”) [Citat in Jenkins]. Concluzia
lui Jenkins, parafrazându-l pe George Weigel (The Cube and the
Cathedral) este că:
O Europă fără Dumnezeu s-ar putea să
pară timp de câţiva ani tolerantă şi fără prejudecăţi, dar fără o dedicare faţă
de credinţă şi familie, standardele morale în curs de evaporare şi natalitatea
în prăbuşire crează o societate care este literalmente nesustenabilă. O
societate care respinge supranaturalul se orientează spre un hedonism de durată
scurtă, singurul criteriu real pentru acţiuni fiind plăcerea şi realizarea
indivizilor în cauză. Într-o asemenea lume atomizată, de ce şi-ar lua indivizii
acel angajament faţă de posteritate implicat în decizia de a face şi de a
creşte copii?
3) Cu aceasta ajung la fondul problemei, de fapt. De
ce este un asemenea discurs – care normalizează avortul – acceptabil într-o
Românie creştină? Ceauşescu este cel vinovat pentru ca a interzis avorturile.
Asta este ca şi cum ai spune că responsabilii pentru sărăcie sunt aceia care au
creat acea lege care condamnă furtul. Îmi veţi spune că nu este acelaşi lucru: furtul
unui lucru este penal pentru că lucru acela aparţinea altcuiva, pe când copilul
îţi aparţinea ţie şi puteai să faci ce vrei cu el. Problema cu acest gen de
argument este că nu putem să precizăm cu exactitate momentul de la care acel
copil nu ne mai aparţine nouă, deci nu putem să-l tratăm ca pe o
proprietate. (Despre corp poţi spune mai degrabă că îţi aparţine ţie, dar
avortul nu presupune doar o intervenţie asupra acestuia.) Cei care sustin
ca un fat poate fi avortat fara a calca vreo lege morala pina, sa zicem, in
timpul primei luni de sarcina, vor trebui sa explice de ce este atunci imoral
sa-l avortezi în ultima zi de sarcina.
Din nou avem aici o problema de responsabilitate. Copilul
acela nu apartine mamei, nu apartine tatalui, nu apartine societatii. El
apartine lui Dumnezeu. Sau, daca preferati un discurs secularizat, el nu
apartine nimanui, isi apartine siesi. Asta inseamna sa spui ca viata este sacra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu