[Un ‘working paper’, fara pretentii stiintifice]
de Adonis Vidu
Pregatind un scurt discurs informal despre religie si
post-comunism in Europa de rasarit, am dat peste studiul comandat de Fundatia
pentru o Societate Deschisa (OSF) si realizat de organizatia Gallup Romania in
septembrie 2005. Un capitol al studiului intitulat ‘Romania Urbana’ se refera la ‘Religiozitate’.
In ciuda faptului ca este printre foarte putinele
asemenea studii realizate la noi in tara, acest capitol a trecut aproape
neobservat in presa din Romania, fiindu-i alocate
in medie cam 100-200 de cuvinte, in fericitele cazuri in care nu a fost complet
trecut cu vederea. Din pacate este bine cunoscuta lipsa de pregatire a
mass-mediei pentru receptarea critica a unui asemenea studiu, cit si lipsa
institutiilor pentru studiului sociologic al fenomenului religios in Romania.
In paranteza spus, sunt sustinatorul fondarii unor asemenea institutii de studiu
social care sa aiba ca obiect atit experienta religioasa a romanilor in
general, dar mai ales a evanghelicilor (sau neo-protestantilor) in particular,
acestia din urma fiind grupul cu care ma identific.
In articolul de fata vreau sa suplinesc lipsa comentariilor
critice pe marginea sondajului, fara a emite pretentii sociologice. Ma astept
ca colegii mei de profesie din Agora Christi, sau alti sociologi, sa-mi
amendeze eventualele judecati sociologice inexacte.
Primul aspect mentionat de cei care au interpretat datele
statistice este ca romanii din marile orase “cred in Dumnezeu, sunt religiosi,
dar nu prea merg la biserica.” Nimic nou aici. Aceste lucruri se pot observa cu
ochiul liber. Spre deosebire de alte tari din Europa de rasarit (Cehia,
Polonia) unde infrecventa mersului la biserica coincide cu o scadere per total
a religiozitatii ca atare (credinta in Dumnezeu, incredere in biserica), in
Romania se pare ca religia poate sa supravietuiasca in constiinta oamenilor
care nu prea dau pe la biserica. Aici intervin o serie de interpretari pe care
nu le putem accepta pe nemestecate: “religiozitatea romanilor de la oras se
manifesta printr-o relatie apropiata cu Dumnezeu.” M-a surprins aceasta
interpretare in primul rind prin limbajul ei aproape neo-protestant: ‘relatie
apropiata cu Dumnezeu’. Este bine cunoscut accentul pus in bisericile
evanghelice pe importanta unei relatii personale cu Dumnezeu. Este la fel de
bine cunoscut ca in mediile ortodoxe nu intilnim acest gen de limbaj, desi ar
fi gresit sa deducem de aici ca nu este prezenta experienta ca atare a unei
relatii personale cu Dumnezeu, chiar daca este descrisa in alt vocabular.
Am spus ca discutam despre o judecata, despre o
interpretare. Chestionarele nu includeau intrebarea: ‘considerati ca religiozitatea
dvs. se manifesta printr-o relatie apropiata de Dumnezeu?’ insotita sau nu de
alte optiuni. Cum au ajuns, deci autorii studiului la aceasta concluzie? Care
sunt datele? Se pare ca este vorba despre o coroborare a unor indicatori
crescuti cu privire la rugaciunea personala, “in afara serviciilor religioase”
(62% se roaga zilnic, alti 13% o fac de citeva ori pe saptamina). Intrebarea
care se pune este daca aceste date sunt suficiente pentru concluzia ca
religiozitatea se manifesta printr-o relatie apropiata cu Dumnezeu? Este
evident ca un sociolog nu isi poate pune problema decit in termenii
manifestarilor vizible ale unei presupuse relatii cu transcendentul. Asta nu
inseamna ca nu ar mai fi putut fi urmariti si alti indicatori ale acestei
relatii. De fapt, unii au fost urmariti, in special prin intrebari de genul:
‘Cit de important este Dumnezeu in viata dvs.?’ (Pe o scara de la 1 la 10, 56%
dintre respondenti i-au dat nota maxima, procentul celor care au notat sub 5
fiind doar de 6%). Insa aceasta intrebare nu poate fi folosita in sprijinul
relatiei apropiate cu Dumnezeu pentru ca aceasta importanta nu
denota cu necesitate o ‘relatie apropiata’. Exista mai multe
modalitati religioase de a-i atribui importanta lui Dumnezeu, ‘relatia
apropiata’ fiind doar una dintre acestea. In iudaism, pe de alta parte,
importanta lui Dumnezeu este strict mediata de Torah, fara ca acesta sa fie mai
putin important.
O alta judecata emisa de cercetatori este ca “relatia cu
divinitatea este mai degraba directa, fara a fi intermediata de Biserica.” Am
vazut ca nu sunt suficiente date pentru concluzia ca relatia ar fi directa, dar
si mai problematica mi se pare a doua parte: ‘fara a fi intermediata de
biserica.’ Este o concluzie neintemeiata daca pornim doar de la faptul ca foarte
multi se roaga personal lui Dumnezeu, in afara slujbelor religioase. Intrebarea
cu privire la importanta personala a lui Dumnezeu nu poate cintari nimic aici
pentru ca nu ne spune nimic despre cum este perceputa aceasta importanta (fie
ca ar fi in termenii unei legaturi imediate cu divinitatea, sau in termeni
mediati de biserica), dupa cum am vazut in paragraful anterior. In plus, a
vorbi despre o relatie nemediata (de biserica sau de altceva) cu divinitatea
inseamna a trece cu vederea o serie intreaga de probleme, cum ar fi: de unde au
acesti oameni aflati in relatie directa cu Dumnezeu conceptul de Dumnezeu? Cine
i-a invatat sa se roage? Cu alte cuvinte, este necesara o nuantare mai buna a
ceea ce inseamna o relatie ne-intermediata de Biserica atita timp cit este
evident ca o anumita intermediere este inevitabila.
Afirmatia care insa m-a pus serios pe ginduri este
urmatoarea: ‘Relatia cu divinitatea se arata mai degraba personala si prin
prisma faptului ca romanii de la oras au prieteni care afirma ca nu cred in
Dumnezeu, sau care spun ca sunt credinciosi, dar de fapt nu sunt.’ Procentele
sunt de fapt in felul urmator: 35% sustin ca nu exista printre prietenii lor
oameni care spun ca sunt credionciosi, desi de fapt nu sunt; 37% dintre acestia
sunt de acord ca printre prietenii lor exista astfel de oameni; 27% se arata
indecisi. Ar fi interesat de investigat mai indeaproape cele 27% de indecisi.
Vad cel putin doua posibile explicatii pentru numarul destul de mare de
indecisi (procentele in acest caz fiind destul de egal distribuite intre cele
trei raspunsuri).
Prima posibilitate este ca
respondentii sunt cit se poate de constienti de dificultatea raspunsului la o
asemenea intrebare. De unde sa stiu eu ce este in inima omului? Cum pot eu sa
ma pronunt asupra unei chestiuni asa de personale? Daca vrea sa ma minta, de
unde sa stiu eu care este adevarul? Sau, intr-o cheie mai religioase, numai
Dumnezeu ii cunoaste inima cu adevarat. Aceasta interpretare a indeciziei
pare sa coroboreze judecata ca intr-adevar distinctia este reala: omul poate sa
spuna ca este credincios, pe cind nu este, dar eu nu am de unde sa
stiu lucrul acesta.
O a doua posibilitate este ca cei 26%
pur si simplu nu inteleg intrebarea. Ceea ce i-ar pune de fapt in prima tabara,
adica a acelora care nu fac distinctia. Nu avem de unde sa stim, pe baza
acestui sondaj cel putin. Evident, cele doua posibilitati se pot combina
(inclusiv cu alte posibilitati pe care nu le-am amintit) pentru explicarea
indeciziei.
Studiul contine si alte statistici de
interes asupra carora invit cititorul sa se aplece. Vreau doar sa trag unele
concluzii sau sa ridic unele semne de intrebare in incheiere, orientate spre
audienta evanghelica din Romania.
Acest studiu este o resursa utila,
chiar daca este limitata, pentru intelegerea perceptiei romanilor cu privire la
ceea ce inseamna si cum se traieste religia crestina. Daca nu dorim sa
perpetuam iluzii cu privire la oamenii care intra sau pe care am dori sa-i
aducem in bisericile noastre, ar fi bine sa citim cu atentie, dar si cu un ochi
critic, asemenea studii, dar mai ales sa incercam sa le facem pe ale noastre.
Bisericile, fie ele ortodoxe,
catolice, sau evanghelice nu ar trebui sa se teama de un atare exercitiu de
auto-examinare. Utilitatea lui poate fi multipla: de la cunoasterea celor pe
care dorim sa-i aducem in biserica, la evaluarea conditiei spirituale a celor
care ne sunt deja enoriasi, pina la evaluarea si corectarea vietii bisericilor
si a parohiilor noastre din prisma eficientei acestora in transformarea spirituala
a membrilor.
Senzatia mea, provizorie dar
persistenta, in urma citirii acestui raport este ca neo-protestantii mai au
mult pina sa-i inteleaga pe ortodocsi. Acest studiu descopera o parte foarte
mica din sensibilitatea religioasa ortodoxa a romanilor de la inceputul
secolului 21. Este de asteptat, de asemenea, ca indicatorii acestia sa
fluctueze enorm in urmatorii citiva ani, in functie de abilitatea Bisericii de
a gestiona tranzitia post-aderare, cu multiplele ei provocari (economice,
spirituale, culturale). Consider ca alte studii mai aprofundate sunt absolut
necesare daca suntem pasionati, fie ca ortodocsi, catolici, greco-catolici, sau
protestanti, de o pastorire autentica a membrilor trupului lui Cristos.
In ciuda criticii
mele fata de o lipsa de nuantare vis-a-vis de ‘relatia apropiata’, cred ca am
subestimat, ca evanghelici, intensitatea trairii religioase a credinciosilor
ortodocsi atunci cind vorbim despre religia lor ca fiind una de cele mai multe
ori formala, neautentica, nominala. Frecventa cu care credinciosii ortodocsi se roaga lui
Dumnezeu (si aceasta la oras!) trebuie sa ne puna serios pe ginduri, dar mai
ales distinctia pe care vedem ca o fac intre crestinism nominal si credinta
autentica. Aceasta nu inseamna ca nu mai avem motive, ca evanghelici bunaoara,
sa le cerem acestora sa-si reformeze viata spirituala in lumina Scripturilor
(spre exemplu), ci doar ca, atunci cind facem aceasta, sa nu explicam problema
lor in termenii unui crestinism nominal, fals, neautentic. Datele sociologice,
cel putin acestea, arata ca crestinismul ortodox al majoritarii oamenilor este
unul sincer, personal, consecvent. Daca este sau nu gresit si are nevoie de
reformare (spirituala sau teologica) este deja o judecata care nu mai tine de
sondaje si statistici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu