Matia Blog Crestin: Apostolii reconcilierii - Valorile creștine și părinții Uniunii Europene

08.07.2020 | Crestinul si STATUL |

N.red. AOTV: Vă prezentăm povestea prea puțin cunoscută din spatele nașterii Uniunii Europene și a modului în care valorile creștine au influențat puternic părinții fondatori ai Europei pentru a merge pe un drum de reconciliere, iertare, acceptare și unitate, după un război distrugător încheiat cu înfrângerea nazismului, distrugerea unei mari părți a Europei, zeci de milioane de morți, sărăcie, tensiuni sociale extreme și ridicarea comunismului în Est.

Declarația lui Schuman din 9 mai 1950 (dată rămasă în istorie ca Ziua Europei) propunea integrarea industriilor de oțel și cărbune - responsabile direct de producerea de arme și muniții - ale Franței, Germaniei și a altor state care doreau voluntar să acceadă la ea, sub controlul unei Înalte Autorități comune. Scopul principal era prevenirea unui alt război european și consolidarea păcii în special între rivalele istorice Franța și Germania, dar și creșterea economică a statelor ce acceptau să devină parte din această structură supranațională. Așa a luat naștere Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, ulterior lărgită și redenumită Uniunea Europeană, cu 6 state fondatoare: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Avândîn prezent 28 de state membre, Uniunea Europeană a adus cea mai lungă perioadă fără război din istoria Europei, împlinind visul părinților ei fondatori, apostoli ai reconcilierii. Deși traseul României a fost diferit, în perioada respectivă tocmai se instala regimul comunist, țara noastră a aderat în final la UE în 2007.

Schuman (prim-ministru francez în perioada imediat după cel de-al doilea război mondial, n.red.) auzise vorbindu-se despre nevoia de schimbări interioare care să ducă la reconstruirea Europei postbelice în cadrul unei conversații dintr-un tren, în primăvara anului 1948, pe când era încă prim-ministru.

Louis Boucquey, un industriaș din orașul Lille, din nordul Fanței, îi spusese despre o schimbare remarcabilă a atitudinii secretarului unei federații a patronatelor, după ce participase la o conferință cu un an înainte, în Caux, un sat de munte din Elveția.

Pe măsură ce tensiunile dintre guvern, oficialitățile sindicatelor, mineri și muncitorii din fabrici amenințau să se transforme într-un război civil, câteva sute de oameni cu poziții de conducere în mine și fabrici de textile se întâlniseră pe coastă, lângă Calais. Atmosfera de la Caux predominase la această întâlnire, îi spuse Boucquey lui Schuman, rezultatul fiind un nou climat, al încrederii, reconcilierii și cooperării.

Schuman îl întrebă pe industriaș dacă ar fi putut afla mai multe despre conferințele desfășurate la Caux. Voia să știe mai multe despre mișcarea globală din spatele lor, numită Moral ReArmament (MRA - Reînarmarea morală), inițiată de un evanghelist luteran american pe nume Frank Buchman.

Trecu aproape un an când, în martie 1949, Boucquey îl invită pe Schuman acasă la el, la periferia Parisului, la o cină privată, alături de doi dintre colegii apropiați ai lui Buchman. Schuman era acum ministru de externe, și se pregătea să plece la Washington pentru a semna Tratatul Nord-Atlantic în luna următoare.

Unul dintre invitații la cină, un diplomat elvețian pe nume Philippe Mottu, era unul dintre primele persoane implicate în povestea de la Caux. Văzuse cu ochii săi transformarea unui hotel faimos într-un centru pentru reconcilierea națiunilor imediat după război.

Caux, Frank Buchman și Reînarmarea morală

Deasupra orașului Montreux, hotelul Caux Palace oferea o priveliște magnifică a marginii estice a lacului Geneva, către Alpii francezi. Cel mai mare și cel mai prestigios hotel din Elveția fusese construit în 1902, după care îl achiziționaseră 95 de familii asociate cu MRA. Făcuseră sacrificii și renunțaseră la bijuterii de familie, asigurări de viață, bani de concedii și chiar case pentru a cumpăra ce era acum derăpănatul azil pentru refugiați. Redenumit Casa de pe Munte (Mountain House), palatul deveni curânt un refugiu pentru cei care voiau să-și vindece trecutul și să creeze un nou viitor.

Decenii la rândul înainte de război, Frank Buchman predicase despre supunerea la voia lui Dumnezeu pentru persoane individuale, familii, regi, președinți și chiar națiuni. Acum, după tumultul anilor de război, Buchman și membrii MRA se concentrau pe refacerea lumii postbelice prin iertare și reconciliere.

Când Buchman vizită Casa de pe Munte în vara lui 1946, o delegație de voluntari tineri entuziaști din Europa erau adunați în holul răcoros al recepției pentru a-l întâmpina. Unii erau îmbrăcați în costume naționale. Buchman se uită în jur la toate fețele și costumele, și apoi întrebă cu o voce puternică: „Unde sunt germanii?”

Toată lumea amuți brusc. Un an întreg trecuse de la încetarea ostilităților celui de-al doilea război mondial, însă întrebarea lui Buchman tot îi șocă pe mulți dintre cei prezenți. „Unii dintre voi cred că Germania trebuie să se schimbe, și au dreptate. Dar nu veți putea reconstrui Europa fără germani!” spuse Buchman cu empatie.

Ca Schuman, Buchman credea că, dacă Germania nu avea să fie îmbrățișată de iertarea și reconcilierea creștină, forțele păgâne ale anarhiei sau comunismului urmau să umple golul rămas în urma războiului.

Caux a fost locul unde mii de germani din industrie, din educație, media, biserică sau din guvern au putut să se întâlnească cu omologii lor din alte țări. Acolo a avut loc multă reconciliere între acei oameni.

Cu siguranță că Mottu i-a spus lui Schuman la cină cum, în 1947, primii dintre sutele de cetățeni germani care urmau să aibă funcții de conducere au primit o permisiune specială din partea autorităților armatelor aliate să călătorească la Caux și să-și întâlnească omologii din Europa și alte continente. Mesajul iertării și al împăcării transmis de Buchman și colegii săi îi marcă profund.

La ultimul eveniment, din vara anului 1948, 450 de germani vizitară Caux, între care și Konrad Adenauer. Imediat, viitorul cancelar recunoscu puterea și atemporalitatea acestui mesaj pentru națiunea lui. Invită echipe ale MRA să împărășească mesajul iertării prin spectacole muzicale și aranjă o serie de dineuri oficiale pentru Buchman.

Schuman ar fi rezonat cu asemenea relatări. E clar că aici e vorba de un mesaj care a produs schimbarea interioară pe care tânjea să o vadă. Dar ceilalți invitați erau la fel de interesați să audă părerea ministrului despre NATO (fondat în 1949, n.red.). Cât de eficient urma să fie?

Schuman vorbi cu sinceritate. Dacă tratatul urma să influențeze numai domeniile politice și militare, s-ar dovedi ineficient. Bombele și armele nu erau de ajuns. Se cerea o schimbare internă a stilului de viață occidental. „Trebuie să oferim milioanelor de locuitori ai Europei un conținut ideologic proaspăt”, le-a spus celorlalți invitați la cină. Apoi a adăugat: „Cu toții trebuie să ajungem la o schimbare lăuntrică profundă înainte de a găsi soluții la problemele noastre majore”.

Boucquey realiză că o mare parte din limbajul lui Schuman rezona cu cel al dr. Buchman, exprimat prin multele discursuri pe care le strânsese într-o carte intitulată Remaking the World (Refacerea lumii). Într-un impuls de moment, Boucquey îl întrebă pe invitatul său dacă ar dori să scrie prefața unei ediții în franceză a cărții lui Buchman. Schuman acceptă, deși oportunitatea de a o scrie avea să i se arate abia la începutul anului următor.

Mai târziu, după ce află despre conversația de la cină dintre Schuman și Boucquey, Buchman îi scrise lui Schuman, liderul francez, invitându-l să viziteze Caux în acea vară, odată cu Konrad Adenauer, viitorul cancelar german. Ambii bărbați erau dornici să meargă. Dar până la urmă, îndatoririle politice i-au împiedicat pe cei doi să se întâlnească la Caux în vara 1949. Vara cu pricina s-a dovedit a fi frustrantă pentru Schuman, ale cărui întâlniri la Paris pentru reunificarea Germaniei nu au dat roade. Eforturile de a-și convinge colegii să adopte ideea unei Europe unite erau zădărnicite de perspectivele naționaliste și tradiționale.

Dar în acea toamnă, când primi o nouă invitație din partea lui Louis Boucquey, de data aceasta pentru a-l întâlni pe Frank Buchman, dezamăgitul Schuman acceptă bucuros oportunitatea oferită. Când invitații la cină începură să mănânce, Boucquey vorbi despre onoarea de a îi avea pe cei doi bărbați împreună la masă, la care Schuman răspunse: „Dacă am contribuit cu ceva la propășirea omenirii, trebuie de asemenea să recunosc că o mare parte din munca mea a fost distrusă și frustrantă. Dar dr. Buchman, fiindcă și-a concentrat eforturile pe o singură secțiune a vieții omenești - cea mai importantă - are bucuria de a vedea că a reușit și că a influențat întreaga lume. Politicienii pot propune planuri ample, dar nu le pot pune în aplicare fără schimbări majore în inimile oamenilor”. Întorcându-se către Buchman, continuă: „Aceasta e munca dumneavoastră, și e tipul de muncă pe care mi-ar plăcea să o fac în restul vieții mele”.

Pe măsură ce conversația se derula în jurul mesei, Schuman simțea cum se crează o legătură de încredere între el și Buchman. Se uită către Buchman, cerându-i sfatul într-o chestiune. Explică faptul că, timp de ani de zile, își dorise să iasă din politică și să scrie despre lecțiile extrase din propria viață. Știa o mănăstire liniștită care avea o bibliotecă și unde ar fi fost bine-venit. „Acolo aș putea munci, dând ce e mai bun din mine. Ce să fac?”

Privindu-l în ochi pe francez, Buchman rămase tăcut o clipă, apoi spuse: „Monsieur Schuman, ce crezi în inima ta că ar trebui să faci?” Cu o mișcare, Schuman își aruncă mâinile în aer, apoi se lăsă pe spate în scaunul lui și începu să râdă. „Desigur! Știu că trebuie să rămân unde sunt”. Apoi deveni serios. În adâncul inimii, știa ce avea de făcut, mărturisi el. Însă îi era teamă.

Povesti despre copilăria lui la granițele dintre Luxemburg, Germania și Lorena. Știa atât mentalitatea francezilor, cât și pe cea a germanilor și problemele ambelor naționalități. Știa că avea de jucat un rol important în curmarea urii dintre cele două națiuni. „Dar dau înapoi”, recunoscu el. Cu un glas șoptit, Buchman îi spuse că trebuia să rămână acolo unde se afla. „Locul tău e sub autoritatea lui Dumnezeu”.

Schuman continuă: „Nu știu în cine din noua Germanie să am încredere”, adăugând că îl întâlnise de curând pe Adenauer, care devenise cancelarul nou-înființatei Republici Federale Germania cu o lună înainte. Buchman promise să-i ofere o listă cu o duzină de nume: „Avem oameni excelenți la Caux!” Unul din acei oameni era Konrad Adenauer, care vizitase Caux cu mulți membri ai familiei sale. Schuman urma să meargă într-o vizită oficială în Germania peste câteva săptămâni. „Voi lua legătura cu ei”, îl asigură Buchman.

Gara principală din orașul Bonn, capitala Germaniei de Vest îl aștepta glacială și aproape pustie când trenul intră în ea, în 13 ianuarie 1950. Comitetul de primire, format dintr-o figură solitară, îmbrăcată gros pentru a rezista frigului, se devedi a fi însuși cancelarul Adenauer. Fără ceremonie, îi grăbi pe Schuman și colegul său, Jean Monnet, către mașina care îi aștepta. Când mașina ieșea din gară, Adenauer își ceru scuze pentru lipsa de ceremonie, explicând că se temea de un atac asupra ministrului francez. Sentimentele negative împotriva francezilor erau în creștere, vizita lui Schuman avea loc în momentul în care statul francez părea să dorească să anexeze regiunea germană Saar.

Răspunsul lui Schuman, că avea încredere într-o cooperare viitoare între Germania și Franța, destinse considerabil atmosfera din mașină. Totuși, nu așa își imaginase Schuman contextul întâlnirii cu „oamenii excelenți de la Caux” despre care îi vorbise Buchman. ca Ca ministru de externe, Schuman moștenise problema Saarului, care continua să agraveze, ca o rană deschisă. Dacă nu era tratată cu delicatețe, putea infecta toate relațiile dintre francezi și germani, zădărnicind celelalte eforturi de a aduce reconciliere și cooperare.

Regiunea Saar dintre valea râulului Saar și Lorena franceză era bogată în minereuri și puternic industrializată. Împreună cu regiunea Ruhr, fusese un centru major al revoluției industriale și o sursă de muniții pentru armatele germane încă de la începutul anilor 1800. După război, Saarul fusese desemnat drept protectorat administrat de Franța. Ca și în alte părți ale Germaniei, învingătorii desființaseră industriile reprezentând un potențial pericol, provocând germanilor resentimente puternice. Ca victime ale trei invazii germane în decurs de 70 de ani, toate alimentate de industria din Saar, francezii se simțeau îndreptățiți să pretindă controlul asupra teritoriului. Vastele zăcăminte de cărbune făceau ca Saarul și mai atractiv pentru francezi, care-și puteau întreține astfel industriile oțelului de peste graniță, din Lorena. Acum, chestiunea Saarului părea să amenințe singura relație personală pe care Schuman începuse să-și clădească speranțele, relație bazată pe o legătură comună cu un confident mutual, Buchman.

Monnet a scris în memoriile sale despre atmosfera glacială a întâlnirilor de la Bonn, avertizându-l pe Schuman că ar putea săvârși aceeași greșeală în privința Germaniei ca după Primul Război Mondial. Vizita nu a rezolvat nimic în legătură cu Saarul, deși Adenauer rămase cu impresia că Schuman era deschis ideii ca regiunea să revină Germaniei într-o zi. Mai târziu, Adenauer descrise întâlnirea ca încheindu-se într-o atmosferă de încredere reciprocă.

În ciuda climatului pozitiv care a rezultat din prima întâlnire dintre Robert Schuman și Konrad Adenauer, după două luni, când guvernul francez a făcut manevre pentru anexarea Saarului la Franța, Adenauer s-a supărat foarte tare. Când câțiva prieteni ai lui Buchman l-au vizitat pe cancelar la câteva săptămâni după aceea, nu se putea abține să nu-l numească pe Schuman un „țăran alsacian mincinos”. Musafirii l-au întrebat, într-un mod diplomatic, cum ar putea cancelarul să-l schimbe pe Schuman. Adenauer a înțeles ce încercau să-i spună și, repetând ce învățase la Caux, spuse: „Și eu trebuie să mă schimb mai mult”.

La rândul său, Schuman avea motive să reflecteze la mesajul de la Caux. O formă ușoară de gripă îi acordă răgazul necesar pentru a scrie prefața promisă la cartea lui Buchman. Conștient de frustrările cauzate de politică, Schuman începu prin a recunoaște că politicienii avuseseră numai un succes moderat în „remodelarea lumii”. Cu toate acestea, ce adusese mișcarea MRA, „Reînarmarea Morală”, era o filozofie de viață în acțiune. Robert Schuman continuă prin a descrie programul lui Buchman în propriile cuvinte:

„Să înceapă prin crearea unui climat moral în care adevărata unitate frățească să poată înflori, trecând peste toate lucrurile care dezbină azi lumea - iată țelul suprem. Însușirea înțelepciunii privitoare la oameni și afaceri, aducând oamenii împreună în adunări și întâlniri publice - iată mijlocul folosit în atingerea scopului. Pregătirea echipelor de oameni instruiți, gata pentru a fi în slujba statului, apostoli ai reconcilierii și constructori ai unei noi lumi - iată începutul unei ample transformări sociale în care, în cei cincisprezece ani de război, primii pași au fost făcuți deja.”

Totuși, adevărata dragoste frățească și transformarea de anvergură a societății păreau mai greu de atins decât fuseseră vreodată atunci când Schuman se urca în trenul ce pleca de la Paris pentru o vacanță de-un weekend, petrecută în satul natal, Scy-Chazelles, la sfârșitul lui aprilie, în 1950. Primăvara nu adusese dezghețul peste relațiile înghețate cu germanii. Schuman se simțea în impas în oricare direcție ar fi mers.

Atât Schuman, cât și Adenauer aveau dorința de a se comporta ca apostoli ai reconcilierii. Dar nu puteau găsi instrumentul politic pentru a trece peste ceea ce Schuman avea să descrie mai târziu ca fiind „teribila ipotecă a sorții: teama”. Aveau nevoie de un salt psihologic pentru a înainta, de un deschizător de drumuri. Cruciala întâlnire cu omologii săi americani și britanici care urma era un alt lucru ce îi stătea pe suflet. Ce politică pozitivă față de Germania putea pune pe masă?

Pași grăbiți din coridor îi întrerupseră șirul gândirii. Ușa cușetei se deschise și auzi vocea familiară a secretarului său privat: „Monsieur, ați putea citi această propunere a lui Monnet, vă rog? Este important!”

Propunerea lui Monnet conduse direct la Declarația lui Schuman din 9 mai 1950, apogeul carierei politice a lui Schuman. Rămase ministru de externe până în luna ianuarie a anului 1953, fiind mai târziu ministru al justiției pentru o perioadă scurtă, apoi cancelar.

Într-un final, Schuman reuși să viziteze Caux în 1953, vorbind despre ea ca una dintre cele mai importante experiențe din viața lui. Recunoscând contribuția pe care Frank Buchman o avusese la „climatul în care noua relație dintre Franța și Germania devenise posibilă”, Schuman îl decoră drept Cavaler al Legiunii de Onoare. Sprijini munca lui Buchman până la moartea evanghelistului, survenită în 1961.

La rândul său, Adenauer recunoscu rolul lui Buchman și al mișcării, acordându-i Ordinul German de Merit. Într-un articol din New York Herald-Tribune, Adenauer descrise rolul MRA în acordurile internaționale importante de dată recentă ca „o parte invizibilă, dar eficientă, ajutând la depășirea diferențelor de opinii dintre părțile negociatoare… Mișcarea Reînarmarea Morală a acordat un sprijin extraordinar și de durată”.

În 1958, Robert Schuman a fost numit președintele recent fondatei Adunări Generale Europene, devenită mai târziu Parlamentul European. Când, în 1960, s-a pensionat din pricina stării de sănătate, a fost aclamat ca „Părintele Europei” de adunarea generală în Parlamentul European. Lui Schuman i s-au acordat multe alte onoruri, inclusiv Premiul „Charlemagne”. Ateroscleroza cerebrală l-a imobilizat în casa lui din Scy-Chazelles până la moartea sa în 1963, la vârsta de 76 de ani.

Rădăcina UE: Iertare și reconciliere

Adenauer era la Caux când a auzit o franțuzoaică numită Irene Laure mărturisindu-și ura față de germani și dorința de a vedea Germania ștearsă de pe hartă. Dar la Caux, inima ei a fost transformată, ea a cerut să le vorbească germanilor, le-a cerut iertare tuturor pentru atitudinea ei față de Germania. Ei i-au răspuns cu blândețe. Iar Adenauer i-a spus: „Trebuie să vii să spui acest lucru și în Germania”. Ea a vorbit în multe din parlamentele regionale ale Germaniei de Vest.

Acest lucru a declanșat o întreagă mișcare de reconciliere și iertare care a prins rădăcini adânci. Chiar și în regiunea industrială Ruhr, liderii sindicali dirijați de Kremlin au fost transformați de puterea Evangheliei, predicată prin teatru și film de către liderii MRA. Rar auzim această parte a povestirii, modul în care iertarea și reconcilierea au fost la baza nașterii unui nou mod în care națiunile Europei se raportau una la cealaltă. Și această relație, între Adenauer și Schuman, a fost posibilă prin intermediul lui Frank Buchman, a fost acest context unde un francez și un german au reușit să dezvolte încredere reciprocă.

Pe 9 mai 1950 a avut loc lansarea proiectului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Schuman, Adenauer și premierul italian Alcide De Gasperi (om de stat italian, fondator al partidului Creștin-Democrat, n.red.) s-au retras împreună într-un timp de rugăciune la o mănăstire, în drumul lor spre a semna tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1951. În acel moment, Adenauer i-a spus lui Schuman: „cred că e providențial faptul că sarcina reconstruirii Europei pe fundațiile acestea creștine cade pe umerii unor oameni ca tine, mine sau ca fratele nostru, Alcide de Gasperi”. În mod conștient și deliberat, ei încercau să reconstruiască Europa postbelică pe fundația creștină.

Ziarele de atunci vorbeau de modul în care Schuman a surprins lumea. Niciodată în istorie nu mai fusese tratat un învins în război ca un egal. A fost ceva ieșit din comun, dar cu o motivație creștină puternică în spate. De aceea aniversăm Ziua Europei pe 9 mai. O putem recunoaște ca o zi de interdependență, de conexiune, o zi în care aniversăm unitatea în diversitate. Am fost atât de îmbogățiți de faptul că avem toate aceste culturi împreună și granițe deschise pentru a ne raporta unii la alții. Nu e niciun alt loc pe fața acestui pământ care să aibă un asemenea experiment.

Moto-ul UE e „Unitate în diversitate”, dar nu este decât o singură bază filozofică pentru acest concept, în Crezul de la Niceea – unitatea și diversitatea Trinității. Acest concept nu e posibil în Monism sau Dualism, ci doar în Trinitarism. Părintele Mavrichi spunea că acest motto subliniază faptul că fundația a fost pusă la Niceea în 325 d.Hr.

Acesta e și un moment în care putem veni împreună, creștini din mai multe contexte și familii religioase – protestanți, ortodocși sau catolici – pentru a privi la situația actuală din Europa și a întreba: „Încotro trebuie să mergem în viitor?”

Viitorul Europei e mult prea important pentru a-l lăsa doar pe umerii politicienilor. Europa are nevoie de un suflet. Și Robert Schuman vorbea despre sufletul și spiritul Europei. Nu e de competența politicienilor să se ocupe de suflet, ci e sarcina comunităților de credință. De aceea noi, reprezentând comunități creștine variate, trebuie să ne întrebăm: „cum ne putem implica în a modela Europa de mâine?”

Dacă suntem pesimiști cu privire la viitor, să ne gândim la modul în care arăta Europa la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și să fim recunoscători pentru tot ceea ce s-a întâmplat de atunci.

Material extras din cartea Deeply Rooted de Jeff Fountain, director al Centrului Schuman pentru Studii Europene, segmente publicate pe site-ul schumancentre.eu reproduse cu permisiune. Jeff Fountain este co-inițiatorul mișcării Speranță pentru Europa și organizează anual forumul Starea Europei, în capitala țării ce deține președinția UE, în jurul datei de 9 mai, ziua Europei - ultimul fiind la București între 9-10 mai.