Altarul
Numele de altar vine dintr-un derivat al cuvîntului latin: „altus” (înalt). Prin altar se înţelege orice loc sau construcţie situată deasupra nivelului înconjurător şi destinată să găzduiască aducerea de jertfe sau de tămîie, închinate unei anumite zeităţi.
Forma şi dimensiunile altarelor au variat mult de la popor la popor şi de la religie la religie, în închinăciunea evreilor, altarele au fost simple şi fără trepte:
„Să-mi ridici un altar de pămînt, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvînta.”
„Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pîngări. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui” (Exod 20:24-26).
După alungarea din Eden, prima referinţă despre căutarea omului de a relua contactul cu Dumnezeu este menţionată în Gen. 4:26:.Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului”.
Altarele au fost parte indispensabilă din închinăciunea către Dumnezeu. Noe a zidit un altar imediat după ce a părăsit corabia în care supravieţuise potopului (Gen. 8:20). Avraam a zidit altare la Sihem (Gen.l2:7), la Betel (Gen. 12:8) şi pe muntele Moria (Gen. 22:9). Isaac a zidit un altar la Beer-Şeba (Gen. 26:25). Iacov a înălţat şi el un altar la Betel (Gen. 35:7). Moise a zidit un altar la Refidim (Exod. 17:15) şi altul la Horeb (Exod 24:4).
Facerea Cortului sau construirea Templului nu a însemnat renunţarea la închinarea personală prin zidirea de altare. Iosua a înălţat un altar pe muntele Ebal (Iosua 8:30), Ghedeon la Ofra (Jud. 6:24), Samuel la Rama (1 Sam. 7:17), Saul la Micmaş (1 Sam. 14:35), Ornan (1 Cron. 21:26), iar profetul Ilie a dres altarul de pe muntele Carmel (1 Regi 18:31-35).
Noul Testament aminteşte de 21 de ori despre altar, în învăţătura creştină, închinăciunea nu se mai face în forme ceremoniale, ci „în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:19-24).
Rugăciunea
Din punct de vedere spiritual, rugăciunea este „respiraţia sufletului”. Ea poate exista ca un dialog între creatură şi Creator, ca o petiţie îndreptată spre tronul harului sau ca o proclamare entuziastă a măreţiei lui Dumnezeu.
Biblia ni-i prezintă pe oameni îndeletnicindu-se cu rugăciunea dintr-o pornire lăuntrică conştientă, care urmăreşte să spargă limitele firii pămînteşti în care am fost închişi după căderea în păcat.
În Eden, primii oameni vorbeau nemijlocit cu Dumnezeu în părtăşia pe care o aveau „în răcoarea zilei” (Gen. 3:8). După alungarea din Eden, Abel şi Cain au căutat să reia legătura cu Dumnezeu prin aducerea de jertfe pe altare (Gen. 4:3, 4). Din adîncul prăbuşirii lor, oamenii au început „să cheme Numele Domnului” (Gen. 4:26).
Specificul rugăciunilor practicate de evrei a fost: sinceritatea, claritatea şi caracterul personal. Poporul Domnului nu a practicat „repetiţia monotonă şi fără sens” a descîntecelor („ Să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi” – Mat. 6:7).
Una dintre ocaziile care a scos cel mai bine în relief diferenţa dintre rugăciunile practicate de poporul Domnului şi rugăciunile paginilor a fost confruntarea dintre proorocul Ilie şi proorocii lui Baal pe muntele Carmel (1 Regi 18:24, 26-29, 36-37).
Un aspect aparte al rugăciunilor îl constituie „cîntările de laudă” înălţate de anumiţi copii ai lui Dumnezeu în ocazii deosebite. Aceste cîntări au fost rugăciuni inspirate direct de Duhul Sfînt şi au devenit ocazii în care Dumnezeu S-a descoperit mai mult pe Sine oamenilor şi le-a comunicat direct voia Sa.
Iată o listă incompletă a „cîntărilor” din Biblie:
Exod 15:1-21 – Cîntarea lui Moise.
Numeri 21:17 – Cîntarea Israelului pentru apa din stîncă.
Deuter. 32:1-43 – Cîntarea lui Moise la graniţele Canaanului.
Judecători 5:2-31 – Cîntarea biruinţei lui Debora şi Sarac.
1 Samuel 2:1-10 – Cîntarea Anei, mama lui Samuel.
2 Samuel 22:2-51 – Cîntare de izbăvire înălţată de David.
Isaia 5:1-6 – Cîntarea Prea Iubitului despre via Lui.
Isaia 26:1 – Cîntarea profetică pe care o vor cînta evreii în noul Ierusalim.
Isaia 53:1-12 – Cîntarea de jale a evreilor după ce se vor întoarce la Mesia.
Ezra 3:11 – Cîntarea de laudă la reaşezarea temeliei Templului.
Luca 1:46-55 – Cîntarea fecioarei Maria.
Luca 1:68-79 – Cîntarea lui Zaharia.
Apocalipsa 5:9, 10 – Cîntarea cea nouă cîntată de cei „24 de bătrîni”.
Apocalipsa 14:3 – Cîntarea celor 144.000.
Apocalipsa 15:3, 4 – Cîntarea celor răscumpăraţi în sîngele Mielului.
Sigur că în aceeaşi categorie cu cîntările trebuie incluşi şi Psalmii. Ei sînt rugăciuni în care suflarea patosului uman se întrepătrunde cu „suflarea Duhului Sfînt”, producînd mîngîiere, îmbărbătare şi iluminare divină. Lectura lor exercită asupra sufletului un efect binefăcător, care nu şi-a pierdut peste ani din putere.
Tăierea împrejur
„Tăierea împrejur” sau „Circumciziunea” este o operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează parţial sau în întregime pielea care înfăşoară organul sexual al bărbatului. Dumnezeu a poruncit această practică lui Avraam, ca un semn al legămîntului (Gen. 17:9-14). Obiceiul mai este întîlnit şi la alte popoare, dar originalitatea actului practicat de evrei stă în faptul că trebuie îndeplinit exact în ziua a opta de la naştere, adică exact atunci cînd viteza de coagulare a sîngelui este cea mai ridicată din toată durata vieţii. Dumnezeu a rînduit lucrul acesta cu mult înainte ca ştiinţa medicală să-i descopere rostul.
Şovăiala lui Moise de a-şi tăia împrejur copilul era cît pe ce să-l coste viaţa (Exod 4:23-26). Toţi bărbaţii care se converteau la Iudaism trebuiau să fie tăiaţi împrejur (Gen. 34:8-17).
Cu toate că a devenit parte din Legea mozaică, tăierea împrejur a fost neglijată total în perioada celor 40 de ani de pribegie prin pustia Sinai. Lucrul acesta scoate şi mai mult în evidenţă îndepărtarea acelei generaţii de Dumnezeu şi justificarea lui Dumnezeu în pedepsirea lor cu moartea. Practicarea tăierii împrejur a fost reluată pe vremea lui Iosua (Iosua 5:1-8). Toţi bărbaţii care se născuseră în pustie au fost tăiaţi împrejur, după porunca Domnului.
Moise şi profeţii au explicat simbolul tăierii împrejur ca o atitudine de ascultare şi de supunere a inimii faţă de Domnul: „Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor” (Lev. 26:41, 42; Deut. 10:16).
Profetul Ieremia îi descrie pe evreii timpului ca oameni „cu urechile netăiate împrejur” (Ier. 6:10) şi „cu inima netăiată împrejur” (Ier. 9:26).
În vremea Noului Testament, în biserica creştină a izbucnit o criză pe tema tăierii împrejur. Unii dintre creştinii care susţineau că neamurile convertite trebuiau să se facă mai întîi evrei şi numai apoi să beneficieze de mîntuirea adusă de Cristos s-au dus la Antiohia şi au cerut ca toţi cei din adunare să fie tăiaţi împrejur. Ei spuneau: „Dacă nu sînteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mîntuiţi” (Fapte 15:1, 2). Pavel şi Barnaba s-au împotrivit acestor oameni în public şi controversa iscată de ei a dus la convocarea unui consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15:6-29).
În timpul dezbaterilor, Petru a spus că a insista asupra necesităţii tăierii împrejur pentru aceia ce-L primesc pe Cristos înseamnă a pune asupra lor „un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi, nu l-am putut purta” (Fapte 15:10-11). Concluzia presbiterilor şi apostolilor din Ierusalim a fost că, în Noul Legămînt, mîntuirea este oferită de Dumnezeu prin har şi prin credinţă.
Apostolul Pavel avea să întărească şi mai mult această învăţătură scriind despre Avraam, „tatăl tuturor celor tăiaţi împrejur”, că a fost socotit neprihănit de Dumnezeu prin credinţă, cu mult înainte ca să primească tăierea împrejur (Rom. 4:9-12).
Apostolul Pavel vorbeşte şi despre o „tăiere împrejur a lui Cristos” (Col. 2:10), Înţelegînd prin aceasta moartea ispăşitoare pe cruce, prin care Cristos „a osîndit păcatul în firea pămîntească” (Rom. 8:3) şi a nimicit vinovăţia noastră la Calvar (Col. 2:14). Singurele lucruri esenţiale în creştinism rămîn astfel: credinţa, pocăinţa şi naşterea din nou, prin care căpătăm o nouă fire dumnezeiască (Efes. 2:14-18).
Barzilaen Dan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu