EDUCAŢIA

EDUCAŢIA. Copilul a avut totdeauna o importanţă foarte mare în iudaism, aşa cum Mişna şi Talmudul arată clar în câteva pasaje. De fapt, Isus i-a învăţat pe oameni cât de valoroşi sunt copiii prin faptul că i-a tratat cu bunătate şi a dat învăţături cu privire la ei. Datorită acestui fapt, există o serie de cărţi-sursă pentru studiul educaţiei în perioada biblică şi acestea pot fi găsite în VT, în Apocrife şi în Mişna; de ex. Proverbele, Eclesiasticul, Înţelepciunea lui Solomon şi Pirqe Aboth. Pe de altă parte, există puţine detalii cu privire la şcolarizare; cuvântul „şcoală” apare o singură dată în Faptele Apostolilor, şi atunci se referă la o sală de prelegeri închiriată de Pavel (Faptele Apostolilor 19:9) şi nu la o şcoală evreiască sau creştină.

I. Legăturile educaţiei cu religia în vechime

Există trei evenimente care se remarcă în istoria educaţiei evreieşti. Ele se concentrează în jurul a trei persoane: Ezra, Simon ben-Shetah şi Iosua ben-Gamala. Ezra este cel care a stabilit Scriptura (care era pe vremea lui) ca bază pentru şcolarizare, iar succesorii săi un mers mai departe şi au făcut din sinagogă un loc de instruire şcolară, precum şi un loc de închinare. În jurul anului 75 î.Cr. Simon ben-Shetah a legiferat obligativitatea şcolii elementare. Iosua ben-Gamala a îmbunătăţit un secol mai târziu organizarea existentă şi a stabilit învăţători în fiecare provincie şi în fiecare localitate. Este greu să datăm inovaţiile. Chiar şi originile sinagogii sunt obscure, deşi este probabil că au apărut în vremea Exilului. Schürer pune la îndoială istoricitatea legii lui Simon ben-Shetah, deşi majoritatea cercetătorilor o acceptă. În orice caz, Simon nu a instituit şcoala elementară ci doar a extins folosirea ei. Simon şi Iosua nu au modificat direcţiile şi metodele existente şi, de fapt, numai Ezra a întărit mai mult legătura mai veche dintre religie şi viaţa de toate zilele. Întrucât nici unul dintre aceşti trei oameni nu a făcut schimbări radicale, este mai bine să împărţim discuţia în funcţie de subiect şi nu în funcţie de dată.

II. Dezvoltarea şcolilor

În perioada cea mai veche singurul loc de învăţare era acasă şi părinţii erau învăţătorii; şcolarizarea în familie a continuat să joace un rol important în toată perioada biblică. Pe măsură ce s-a dezvoltat sinagoga, aceasta a devenit locul de învăţare. Filon sprijină părerea lui Schürer după care scopul sinagogii a fost în primul rând educaţional şi abia apoi devoţional; lucrarea lui Isus în sinagogă a constat din „a da învăţături” (cf. Matei 4:23). Tinerii erau instruiţi fie în sinagoga propriu-zisă, fie într-o clădire anexă. Într-un stadiu mai târziu, învăţătorii predau uneori la casele lor, aşa cum reiese din expresia aramaică pentru „şcoală”,bet sapera, care înseamnă literal „casa învăţătorului” şi pridvoarele Templului, au fost folosite de rabini şi Isus a dat o mare parte din învăţături acolo (cf. Matei 26:55). În vremurile când a fost scrisă Mişna, rabini eminenţi aveau propriile lor şcoli pentru o educaţie mai avansată. Acest lucru probabil că a început în vremea lui Hillel şi Shammai, rabinii faimoşi din secolul 1 î.Cr. Şcoala elementară era numită bet has-seper, „casa cărţii”, în timp ce colegiile pentru educaţie mai avansată erau cunoscute sub numele de bet midras, „casă de studiu”.

III. Predarea ca profesie

Aşa cum am văzut, primii învăţători au fost părinţii, cu excepţia familiilor regale (cf. 2 Împăraţi 10:1). Importanţa acestui rol este accentuat din loc în loc în Pentateuh, de ex. Deuteronom 4:9. Chiar şi în vremea Talmudului, părinţilor le revenea responsabilitatea să-i înveţe pe copii Legea, să-i înveţe o meserie şi să-şi căsătorească băieţii. După perioada lui Ezra a apărut o profesie nouă, aceea de scrib cărturar (soper), învăţător în sinagogă, dar aceştia aveau să-şi schimbe caracterul până în vremea NT. „Înţelepţii” se pare că au constituit un grup diferit de scribi, dar nu se cunoaşte exact natura şi funcţia lor. „Înţeleptul” (hakam) este menţionat frecvent în Proverbe şi în literatura de înţelepciune de mai târziu. În perioada NT existau trei grade de învăţători: hakum, soper şi hazzan („funcţionar”), în ordine descrescândă. Putem presupune că Nicodim a făcut parte din categoria cea mai înaltă, „învăţător al Legii” (Luca 5:17, unde termenul gr. este nomodidaskalos). Termenul generic „învăţător” (ebr. melammed, aram. sapera) era folosit de obicei pentru categoria cea mai de jos. Titlurile onorifice date învăţătorilor (rabi etc.) arată respectul de care se bucurau. Teoretic, ei nu tebuia să fie plătiţi pentru că predau, dar adeseori se alegea o soluţie de compromis şi erau plătiţi pentru timpul consumat, în loc să fie plătiţi pentru serviciul făcut. Eclesiasticul 38:24 ş.urm. consideră că munca manuală este mai prejos de demnitatea unui învăţător; în afară de aceasta, recreerea constituie o parte necesară a slujbei sale. Mai târziu au existat mulţi rabini care au învăţat o meserie. Concepţia lui Pavel poate fi văzută în 1 Corinteni 9:3 ş.urm. Talmudul stabileşte reguli foarte stricte cu privire la calităţile cerute învăţătorilor; este interesant că nici una dintre ele nu este academică – toate sunt calităţi morale, cu excepţia celor care prescriu că învăţătorul trebuie să fie bărbat şi să fie căsătorit.

IV. Sfera educaţiei

Sfera educaţiei nu a fost largă în perioada veche. Băieţii primeau de obicei învăţături morale de la mama lor, iar de la tatăl lor învăţau o meserie, de obicei agricolă, cât şi unele cunoştinţe religioase şi rituale. Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evident la toate sărbătorile (cf. Levitic 23, passim). Sărbătorile prezentau de asemenea istorie religioasă (cf. Exod 13:8). Aşadar, încă din vremurile cele mai vechi viaţa de toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile. Lucrul acesta era şi mai pronunţat în sinagogă, unde Scriptura a devenit singura autoritate pentru crez şi conduită zilnică. De fapt, viaţa era considerată o „disciplină” (ebr. musar, un cuvânt des întâlnit în Proverbe). Prin urmare, educaţia a fost şi a rămas o educaţie religioasă şi etică, având ca motto Proverbe 1:7. Pentru studierea Scripturii era esenţial ca oamenii să citească; scrisul era poate mai puţin important, deşi era cunoscut încă din vremea Judecătorilor (Judecători 8:14). Copiii erau învăţaţi aritmetica elementară. Limbile străine nu erau predate ca un subiect separat, dar putem observa că pe măsură ce aramaică a devenit limba maternă, studiul Scripturilor ebraice a devenit un exerciţiu lingvistic.

Educaţia fetelor era făcută în întregime de mamele lor. Ele învăţau meşteşugurile casnice, primeau învăţături morale şi etice simple, şi erau învăţate să citească pentru a cunoaşte legea. Educaţia lor era considerată importantă şi ele erau încurajate să înveţe o limbă străină. Se pare că mama regelui Lemuel se pare că s-a dovedit o învăţătoare pricepută (Proverbe 31:1); acest capitol arată de asemenea caracterul ideal al femeii.

V. Metode şi scopuri

Metodele de învăţare s-au bazat în mare măsură pe repetare: verbul ebr. sana, „a repeta”, a ajuns să însemne atât „a învăţa” cât şi „a preda”. Au fost folosite mijloace mnemonice ca acrostihul. Scriptura a fost un manual, dar în Eclesiastul 12:12 vedem că erau cunoscute şi alte cărţi. Era cunoscută importanţa mustrării (Proverbe 17:10), dar în Proverbe şi în Eclesiastic se pune accent pe pedeapsa corporală. Disciplina a fost mult mai blândă în vremea Mişnei.

Până în vremuri relativ recente, era obiceiul ca elevul să stea pe jos, la picioarele învăţătorului, aşa cum a stat Pavel la picioarele lui Gamaliel (Faptele Apostolilor 22:3). Banca (sapsal) a fost o invenţie mai târzie.

Funcţia educaţiei la evrei, în general, era să-l facă pe evreu sfânt şi să-l separe de străini, să-l ajute să pună în practică religia lui. În consecinţă, educaţia obişnuită la evrei se desfăşura în sensul acesta. Nu încape îndoială că au existat şcoli după modelul grec, în special în ultimele secole î.Cr. şi se poate ca Eclesiasticul să fi fost scris tocmai pentru a combate deficienţele acestei educaţii ne-evreieşti. Şcoli elenistice au fost găsite chiar şi în Palestina, dar ele au fost desigur mai frecvente în comunităţile evreieşti din alte părţi, în special în Alexandria.

În Biserica primară părinţii şi copiii au fost învăţaţi cum să se poarte unii cu alţii (Efeseni 6:1, 4). Liderii bisericii trebuiau să ştie cum să-şi conducă proprii copii. În vremurile de început ale bisericii nu au existat şcoli creştine; unul dintre motive este că biserica era prea săracă pentru a le finanţa. Dar copiii au fost incluşi în închinăciunea familiei şi nu încape îndoială că au primit învăţătură în biserică şi acasă.

BIBLIOGRAFIE. 1 Barclay, Educational Ideals in the Ancient World, 1959, cap. I, VI; F. H. Swift, Education in Ancient Israel, 1919; E. B. Castle, Ancient Education and Today, 1961, cap. V; TDNT 5, p. 596-625; articolele despre „Educaţie” în IDB şi EJ. (*ÎNŢELEPCIUNE, *CĂRŢILE POETICE, *SCRIEREA).

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/educatia.html