I. Schiţa conţinutului
Capitolele 1-6 au un conţinut istoric şi Daniel vorbeşte despre sine la persoana a treia. Cap. 1 descrie felul în care a fost dus în robie din Iuda în Babilon şi apoi cum s-a ridicat pe treptele puterii. În cele cinci capitole care urmează el este prezentat ca prim-ministru şi ca tălmăcitor al visurilor mai multor regi ne-evrei. Vedeniile din cap. 2, 4 şi 5 sunt date regilor babilonieni Nebucadneţar şi Belşaţar şi revelează destinul regilor şi regatelor păgâne. La sfârşitul cap. 5 este menţionată pe scurt cucerirea Babilonului de către Darius, Medul. Urmează apoi o relatare a influenţei continue pe care a avut-o Daniel şi este prezentat un complot împotriva vieţii lui. Secţiunea istorică se încheie cu izbăvirea lui miraculoasă şi cu o notă scurtă despre faptul că el „a dus-o bine în timpul domniei lui Darius şi în timpul domniei lui Cirus, Persanul”.
În cap. 7-12 cadrul istoric este foarte palid iar Daniel, care vorbeşte acum la persoana întâi, are câteva vedenii care prezintă destinul Israelului în raport cu regatele păgâne.
II. Autorul şi data scrierii
Teologii critici moderni sunt practic unanimi în nerecunoaşterea cărţii ca o scriere a lui Daniel, datând din secolul al 6-lea î.Cr., în ciuda mărturiei cărţii însăşi şi a afirmaţiei Domnului nostru că „urâciunea pustiirii” este ceva despre care „a vorbit proorocul Daniel” (Matei 24:15). Criticii afirmă că această carte a fost compilată de un autor necunoscut în jurul anului 165 î.Cr., deoarece conţine profeţii despre regi şi războaie din era post-babiloniană care devin tot mai exacte, pe măsură ce se apropie de această dată (11:2 35). Se afirmă de asemenea că această carte a fost scrisă ca să-i încurajeze pe evrei în conflictul lor cu Antiochus Epiphanes (cf. 1 Macabei 2:59-60) şi că ea a fost primită de aceştia cu entuziasm, ca o carte autentică şi a fost inclusă imediat în Canonul ebr.
În afară de implicaţiile îndoielnice cu privire la profeţia predictivă, această concepţie critică trebuie respinsă pentru următoarele motive:
1.Presupunerea că autorul l-a plasat pe Darius I înainte de Cirus şi că l-a socotit pe Xerxes tatăl lui Darius I (cf. 6:28; 9:1) ignoră faptul că Daniel vorbeşte despre Darius Medul, un guvernator în subordinea lui Cirus, al cărui tată a avut acelaşi nume cu regele persan. Criticii nu pun la îndoială faptul că autorul a fost un evreu cu o minte sclipitoare (cf. R. H. Pfeiffer, IOT, 1948, p. 776). Dar nici un evreu inteligent din secolul al 2-lea î.Cr. nu ar fi putut comite o eroare istorică de felul celei presupuse de critici, dacă ar fi avut în faţă Ezra 4:5-6, mai ales că în Daniel 11:2 spune despre Xerxes ci a fost al patrulea rege după Cirus (cf. A. A. Bevan, A Short Commentary on the Book of Daniel, 1892, p. 109).
2.Dacă această carte ar fi fost plină de erori istorice grave, după cum susţin criticii (cf. H. H. Rowley, Darius the Mede and the Four World Empires of the Book of Daniel, 1935, p. 54-60), evreii din perioada macabee nu ar fi acceptat-o nicidecum ca pe o carte canonică. Palestinienii învăţaţi din vremea aceea au avut acces la scrierile lui Herodot, Ctesias, Berossus, Menander şi alţi istorici antici ale căror lucrări nu s-au păstrat până în zilele noastre, şi ei cunoşteau bine numele lui Cirus şi ale succesorilor săi la tronul Persiei – cu toate acestea, ei nu au găsit nici o eroare istorici în cartea lui Daniel, dar în acelaşi timp au respins cărţi cum este 1 Macabei ca fiind nedemnă de includerea în Canon (cf. R. D. Wilson, Studies in the Book of Daniel, 1917, p. 149).
3. Descoperirea unor fragmente de manuscrise ale cărţii lui Daniel în Peştera 1 şi Peştera 4 din Wadi Qumran, care prezintă în text puncte de tranziţie evreo-aramaice şi aramaico-evreieşti a pus sub semnul întrebării necesitatea datării cărţii în epoca macabee (cf. W. S. LaSor, Amazing Dead Sea Scrolls, 1956, p. 42-44).
4. Autorul dovedeşte o cunoaştere mai exactă a istoriei neo-babiloniene şi a primei părţi a perioadei persane ahemenide decât orice istoric cunoscut din secolul al 6-lea î.Cr. încoace. În ce priveşte Daniel 4, Robert H. Pfeiffer a scris: „Probabil că nu vom şti niciodată de unde a aflat autorul că noul Babilon a fost creaţia lui Nebucadneţar (4:30), aşa cum au dovedit excavaţiile” (op. cit., p. 758). În ce priveşte Daniel 5, prezentarea lui Belşaţar ca şi co-regent al Babilonului sub domnia lui Nabonid a fost confirmată în mod strălucit de descoperirile arheologice (cf. R. P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, 1929; şi J. Finegan, Light From the Ancient Past, 1959, p. 228). În ce prievşte Daniel 6, studii recente au arătat că Darius Medul corespunde remarcabil de bine cu ceea ce se cunoaşte din Cronica lui Nabonid şi din numeroase alte documente cuneiforme contemporane ale lui Gubaru, pe care Cirus l-a numit „Guvernator al Babilonului şi al ţinutului de dincolo de Râu”. Nu mai este posibil să atribuim autorului ideea falsă că ar fi existat un regat med independent în perioada dintre căderea Babilonului şi urcarea pe tron a lui Cirus (cf. J. C. Whitcomb, Darius the Mede, 1959. Pentru o alternativă diferită, vezi de asemenea *DARIUS). De asemenea, autorul a cunoscut suficient de bine obiceiurile din secolul al 6-lea î.Cr. încât să-l prezinte pe Nebucadneţar ca fiind în stare să facă şi şi schimbe legile Babilonului cu suveranitate absolută (Daniel 2:12-13,46), şi în acelaşi timp să-l prezinte pe Darius Medul ca fiind incapabil de a schimba legile mezilor şi perşilor (6:8-9). De asemenea, el a prezentat corect schimbarea de la pedeapsa cu focul, în timpul babilonienilor (Daniel 3) la pedeapsa prin aruncarea în groapa cu lei, în timpul perşilor (Daniel 6), întrucât focul era sacru pentru zoroastrieni (cf. A. T. Olmstead, The History of the Persian Empire, 1948, p. 473).
Pe baza unei comparaţii atente a dovezilor cuneiforme despre Belşaţar şi a afirmaţiilor din Daniel 5, R. P. Dougherty a tras concluzia că „ideea că al cincilea capitol al cărţii lui Daniel îşi are originea în perioada macabee este discreditată” (op. cit., p. 200). Dar aceeasi concluzie poate fi traşi cu privire la capitolele 4 şi 6 ale cărţii lui Daniel, aşa cum am arătat mai sus. Prin urmare, întrucât criticii sunt aproape unanimi în afirmaţia că scrierea lui Daniel este opera unui singur autor (cf. R. H. Pfeiffer, op. cit., p. 761-762), putem afirma cu certitudine că această carte nu ar fi putut fi scrisă atât de târziu cum este epoca Macabee.
În fine, trebuie spus că argumentele clasice pentru datarea cărţii în secolul al 2-lea î.Cr. sunt neîntemeiate. Faptul că această carte a fost plasaţi în a treia parte a Canonului evr. (Scrierile) şi nu în a doua (Profeţii) în Talmudul bab. din secolul al 4-lea d.Cr. nu este decisiv; cu 200 de ani mai devreme, Josephus l-a plasat pe Daniel între profeţi (Against Apion, 1.8). R. L. Harris demonstrează de asemenea că teoria larg răspândită a canonizării în trei etape „nu mai poate fi susţinută” (Inspiration and Canonicity of the Bible, 1969, p. 148).
De asemenea, faptul că Ben-Sirah, autorul cărţii Eclesiasticului (180 î.Cr.) nu îl menţionează pe Daniel printre oamenii celebri din trecut nu dovedeşte că el nu ar fi ştiut nimic despre Daniel. Lucrul acesta este evident din faptul că el nu a menţionat pe Iov, toţi judecătorii (cu excepţia lui Samuel), Asa, Iosafat, Mardoheu şi nici chiar pe Ezra (Eclesiasticul 44-49).
Prezenţa a trei nume greceşti pentru instrumente muzicale (traduse „chitară”, „alăută” şi „psaltire” în 3:5,10), un alt argument pentru o dată târzie a scrierii, nu mai constituie o problemă serioasă deoarece a devenit tot mai clar că cultura greacă a pătruns în Orientul Apropiat cu mult timp înainte de Nebucadneţar (cf. W. F. Albright, From Stone Age to Christianity, 1957, p. 337; E. M. Yamauchi în J. B. Payne (ed.), New Perspectivs in the OT 1970, p. 170-200). Cuvintele persane împrumutate ca termeni tehnici sunt de asemenea în armonie cu o dată veche a scrierii. Limba aramaică folosită de Daniel (2:4b-7:28) se aseamănă îndeaproape cu cea a lui Ezra (4:7-6:18; 7:12-26) şi cu limba din papirusurile elefantine din secolul al 5-lea î.Cr. (cf. G. L. Archer în J. B. Payne (ed.), New Perspective in the OT, 1970, p. 160-169), iar limba ebraică a lui Daniel se aseamănă cu cea din Ezechiel, Hagai, Ezra şi Cronici mai mult decât cea din Eclesiasticul (180 î.Cr.; cf. G. L. Archer în J. H. Skilton (ed.), The Law and the Prophets, 1974, p. 470-481).
III. Profeţiile lui Daniel
Această carte apocaliptică importantă oferă cadrul de bază pentru istoria evreilor şi ne-evreilor din vremea lui Nebucadneţar până la a doua venire a lui Cristos. Înţelegerea profeţiilor sale este esenţială pentru interpretarea corectă a discursului lui Cristos de pe Muntele Măslinilor (Matei 24-25; Luca 21), a doctrinei lui Pavel despre omul nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2) şi a Apocalipsei. Cartea lui Daniel are de asemenea o importanţă teologică mare datorită doctrinei sale despre îngeri şi despre înviere.
Printre cei care adoptă o poziţie conservatoare cu privire la data scrierii şi autorul cărţii, există două şcoli principale de gândire cu privire la interpretarea profeţiilor pe care le conţine. Pe de-o parte, unii comentatori consideră că profeţiile lui Daniel despre statuia cea mare (2:31-49), despre cele patru fiare (7:2-27) şi despre cele şaptezeci de sâptâmâni (9:24-27) au culminat cu prima venire a lui Cristos şi cu evenimentele legate de aceasta, întrucât ei văd împlinirea în Biserică, noul Israel, a promisiunilor lui Dumnezeu faţă de evrei, vechiul Israel. Astfel, piatra care loveşte statuia (2:34-35) indică prima venire a lui Cristos şi creşterea Bisericii. Cele zece coarne ale fiarei a patra (7:24) nu sunt în mod necesar regi contemporani; cornul mic (7:24) nu reprezintă neapărat o fiinţă omenească; iar expresia „o vreme, două vremuri şi jumătatea unei vremi” (7:25) trebuie interpretată simbolic. De asemenea, cele „şaptezeci de săptămâni de ani” (9:24) sunt simbolice; perioada aceasta simbolică se încheie cu înălţarea lui Cristos întrucât toate cele şase scopuri (9:24) au fost împlinite până atunci. Moartea lui Mesia este ceea ce cauzează încetarea jertfei necurmate a evreilor, iar „pustiitorul” (9:27) se referă la distrugerea Ierusalimului de către Titus.
Alţi comentatori însă (inclusiv autorul de faţă), consideră că aceste profeţii culminează cu a doua venire a lui Cristos, când poporul Israel va avea din nou un rol proeminent în relaţiile lui Dumnezeu cu rasa umană. În consecinţă, statuia mare din Daniel 2 reprezintă „împărăţiile lumii” dominate de Satan (Apocalipsa 11:15), prezentate sub forma Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei, iar Roma dăinuieşte într-o formă sau alta până la sfârşitul vremurilor. Imperiul fără Dumnezeu culminează cu zece regi contemporani (2:41-44; cf. 7:24; Apocalipsa 17:12) care sunt nimiciţi de Cristos la a doua Sa venire (2:45). După aceea, Cristos va întemeia Împărăţia Sa pe pământ (cf. Matei 6:10; Apocalipsa 20:1-6), care devine un „munte mare” şi umple „tot pământul” (2:35).
Daniel 7 prezintă aceleaşi patru împărăţii sub forma unor fiare sălbatice, a patra dintre ele (Roma) producând zece coame care corespund cu degetele picioarelor statuii (7:7). Totuşi, acest capitol merge mai departe decât capitolul 2, prin faptul că acum este prezentat anticristul sub forma unui al unsprezecelea corn care smulge trei dintre coarne şi persecută pe sfinţi pentru „o vreme, două vremi şi jumătatea unei vremi” (7:25). Faptul că această expresie înseamnă trei ani şi jumătate se poate vedea dintr-o comparaţie cu Apocalipsa 12:14, cu 12:6 şi 13:5. Nimicirea anticristului, în care este concentrată în final puterea celor zece regi (Apocalipsa 13:1-2; 17:7-17; cf. Daniel 2:35) este realizată de „unul ca un fiu al omului” (Daniel 7:13) care vine „pe norii cerului” (cf. Matei 26:64; Apocalipsa 19:11 ş.urm.).
„Cornul mic” din Daniel 8:9 ş.urm. nu trebuie identificat cu cel din 7:24 ş.urm. (anticrist), deoarece acesta nu a ieşit din împărăţia a patra ci dintr-o diviziune a celei de-a treia. Din punct de vedere istoric, cornul mic din Daniel 8 a fost Antiochus Epiphanes, Seleucidul care a persecutat Israelul (8:9-14). Din punct de vedere profetic, părerea autorului articolului de faţă este că acest corn mic reprezintă regele escatologic din N care se opune lui anticrist (8:17-26; cf. 11:40-45).
Profeţia despre cele 70 de săptămâni (9:24-27) se crede că are o importanţă crucială pentru escatologia biblică. Autorul articolului de faţă crede că aceste 70 de săptămâni de ani trebuie socotite de la decretul lut Artaxerxe I pentru reconstruirea Ierusalimului, în anul 445 î.Cr. (Neemia 2:1-8) şi se încheie cu instaurarea împărăţiei mileniale (9:24). Pare clar că există un hiat care separă sfârşitul săptămânii şaizeci şi nouă şi începutul săptămânii a şaptezecea (9:26), deoarece Cristos a vorbit despre „urâciunea pustiirii” la sfârşitul epocii prezente (Matei 24:15 în context; cf. Daniel 9:27). Asemenea hiatusuri profetice nu sunt neobişnuite în VT (de ex. Isaia 61:2; cf. Luca 4:16-21). Prin urmare, săptămâna a şaptezecea, potrivit premileniştilor dispensaţionalişti, este o perioadă de 7 ani care precede a doua venire a lui Cristos, o perioadă în timpul căreia anticristul ajunge să domine lumea şi îi persecută pe sfinţi.
Daniel 11:2 ş.urm. prevesteşte ridicarea a patru regi persani (al patrulea dintre ei a fost Xerxes); Alexandru cel Mare; diferiţi regi din dinastia Seleucizilor şi Ptolomeilor, cu Antiochus Epiphanes (11:21-32), ale cărui atrocităţi au provocat războaiele Macabeilor (11:32b-35). Se crede că versetul 35b constituie trecerea la vremurile escatologice. Mai întâi este arătat anticristul (11:36-39); apoi ultimul rege din N, care potrivit unor teologi premilenişti va zdrobi temporar pe anticrist şi pe regele din S, înainte ca să fie nimicit în mod supranatural pe munţii lui Israel (11:40-45; cf. Ioel 2:20; Ezechiel 39:4, 17). Între timp, anticristul îşi va reveni în urma loviturii fatale şi va începe perioada sa de dominare a lumii (Daniel 11:44; cf. Apocalipsa 13:3; 17:8).
Necazul cel mare, care ţine 3 1/2 ani (Daniel 7:25; cf. Matei 24:21) începe cu victoria arhanghelului Mihail asupra oştilor cereşti ale lui Satan (Daniel 12:1; cf. Apocalipsa 7:9-14). Deşi perioada de necaz durează numai 1.260 de zile (Apocalipsa 12:6), alte 30 de zile sunt necesare pentru curăţirea şi restaurarea Templului (Daniel 12:11) şi alte 45 de zile sunt necesare înainte de a începe binecuvântarea deplină a împărăţiei mileniale (12:12).
BIBLIOGRAFIE 1978 D. Wilson, Studies in the Book of Daniel, 1, 1917; 2, 1938; J. A. Montgomery, The Book of Daniel , ICC, 1927; R. P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, 1929; H. H. Rowley, Darius the Mede and the Four World Empires in the Book of Daniel, 1935; C. Lattey, The Book of Daniel, 1948; E. J. Young,The Prophecy of Daniel, 1949; şi The Messianic Prophecies of Daniel, 1954; H. C. Leupold, Exposition of Daniel, 1949; R. D. Culver, Daniel and the Latter Days, 1954; J. C. Whitcomb Jr, Darius the Mede, 1959; D. J. Wiseman, Notes on Some Problems in the Book of Daniel, 1965; J. Walvoord, Daniel, 1971; Leon Wood, A Commentary on Daniel, 1973; J. G. Baldwin, Daniel, TOTC, 1978. J.CW.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu