EXODUL. Acest eveniment a marcat naşterea Israelului ca naţiune şi ca teocraţie, prin legământul de la Sinai care a urmat imediat după Exod
I. Evenimentul propriu-zis
După şederea evreilor în Egipt în partea de E a Deltei Nilului timp de 430 de ani (Exod 12:40-41), şedere care a culminat cu înrobirea pentru muncile forţate în timpul Dinastiei a 18-a şi a 19-a, Dumnezeu l-a însărcinat pe Moise, avându-l pe Aaron ca purtător de cuvânt, să scoată din Egipt pe sclavii evrei, urmaşii tribali ai lui Avraam, Isaac şi Iacov, pentru a deveni o naţiune în Palestina, ţara promisă (Exod 3-4). În ciuda ostilităţii şi puterii vremelnice a lui faraon şi apoi în ciuda lipsei de credincioşie a Israelului, formarea naţiunii avea să aibă loc (Iosua 24).
Ieşirea în masă a unui grup mare de supuşi dintr-un stat important nu constituie ceva imposibil sau fără precedent în antichitate. În ultima parte a secolului al 15-lea î.Cr. locuitorii din vreo patrusprezece „ţări”, „ţinuturi de munte” şi oraşe pare să fi părăsit locurile lor din regatul hitit şi s-au transferat în ţara Isuwa (Prolog la tratatul lui Suppiluliuma şi „Mattiwaza”, Weidner, Politische Dokumente am Kleinasien, 1923, p. 5), dar au fost aduşi înapoi mai târziu de puternicul rege hitit Suppiluliuma. Încercările lui Faraon de a opri şi apoi de a recuceri pe evrei au fost zădărnicite de intervenţia lui Dumnezeu care a dezlănţuit împotriva lui forţele naturii în nouă plăgi şi o pedeapsă supranaturală în a zecea plagă, iar apoi a înecat în Marea Roşie (sau Marea Trestiei) pe urmăritorii aflaţi în care de război. Chemarea naţiunii în felul acesta este unică şi a fost făcută cu scopul ca ei să-L slujească pe Dumnezeu şi să împlinească un legământ făcut cu Dumnezeul lor. Nu încape îndoială că oamenii care au fugit în Isuwa s-au considerat asupriţi, dar nu au avut o însărcinare pozitivă sau o chemare divină pentru un destin înalt. Împreună cu Israel a ieşit o mulţime pestriţă, amestecată în ce priveşte motivele şi originea („o mulţime… de tot soiul”. Exod 12:38, ebr. ’erebrab, echivalent cu „persoane din clasa cea mai de jos a societăţii”). Acest grup a preferat carne în loc de mană (Numeri 11:4; ebr. ‘asapsup, „gloată, prostime”). Alte aspecte specifice ale Exodului sunt tratate în cadrul altor articole, după cum urmează: Pentru data Exodului, vezi *CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT. Pentru drumul urmat în Exod, vezi de asemenea localităţile egiptene *TABĂRA DE LÂNGĂ MARE, *BAAL-ŢEFON, *PITOM, *RAMSES, *SUCOT, *MIGDOL, etc., iar pentru călătoria în Sinai, *PUSTIA PRIBEGIEI, *SINAI şi locuri individuale; *ELIM, *REFIDIM, etc. Pentru cadrul egiptean legat de asuprire şi condiţiile din vremea Exodului, vezi *EGIPT (IV.), *MOISE şi *PLĂGILE DIN EGIPT.
II. Exodul în istoria de mai târziu
În generaţiile de mai târziu profeţii au îndemnat în repetate rânduri poporul Israel să se întoarcă la Dumnezeul său, iar psalmiştii amintesc în meditaţiile lor acest Exod – harul izbăvitor al lui Dumnezeu de a scoate poporul din robia egipteană pentru a împlini promisiunile făcute patriarhilor, de a-L sluji pe El şi de a exemplifica adevărul Lui. Ei considerau că marea izbăvire trebuie să fie amintită întotdeauna cu recunoştinţă şi trebuie să aibă ca rezultat ascultarea. Pasajele care conţin asemenea idei sunt: cărţile istorice, Judecători 6:8-9, 13; 1 Samuel 12:6, 8; 1 Împăraţi 8:51; 2 Cronici 7:22; Neemia 9:9 ş.urm.; Psalmi: Psalmul 77:14-20; 78:12-55; 80:8; 106:1-12; 114. Dintre profeţi, vezi Osea 11:1; Ieremia 7:21-24; 11:1-8; 34:13; Daniel 9:15. În NT Cristos a realizat „Exodul” final, izbăvirea deplină (cf. Evrei 13:3 şi alte texte).
BIBLIOGRAFIE. 1963 J. Bimson, Redating the Exodus and the Conquest, 1978 (prezintă dovezile arheologice şi de altă natură în favoarea datării Exodului şi Cuceririi în secolul al 15-lea î.Cr.); D. Daube, The Exodus Pattern in the Bible, 1963; R. E. Nixon, The Exodus in the New Testament, 1963.
K.A.K.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu