CARTEA LUI EZECHIEL
I. Structura şi conţinutul
Indicaţiile cu privire la data scrierii (1:2; 3:16; 8:1; 20:1; 24:1; 26:1; 29:1, 17; 30:20; 31:1; 32:1, 17; 33:21; 40:1), afară de cele din cap. 25-32, formează o serie coerentă care marchează evenimentele majore din mesajul lui Ezechiel (vezi articolul anterior). Este logic să presupunem că cap. 25-32 au fost inserate în poziţia lor actuală, prin analogie cu Isaia 13-27, pentru a marca diviziunea între cele două faze principale ale activităţii lui Ezechiel; cf. de asemenea poziţia originală probabilă a profeţiilor împotriva popoarelor străine din cartea lui Ieremia (în LXX). În cap. 1-24 Ezechiel este profetul nenorocirii din faţa căreia nu se poate scăpa şi interpretează evenimentele viitoare pentru rămăşiţa din exil (nu din Ierusalim!), ca să-i pregătească pentru rolul lor viitor. Cap. 33-39 oferă o schiţă a mesajului prin care el a încercat să-i edifice pe exilaţi ca şi popor al lui Dumnezeu. Intervalul lung dintre 33:21 şi 40:1 (vreo 13 ani), schimbarea izbitoare a stilului şi faptul că Josephus vorbeşte despre cele două cărţi ale lui Ezechiel (Ant. 10.79) sugerează că secţiunea cap. 40-48 reprezintă un grup de profeţii separate, dar înrudite cu cele din cap. 33-39.
II. Autorul şi data scrierii
Ezechiel a avut un loc necontestat în lista lui Ben Sirah, la începutul secolului al 2-lea î.Cr. (Eclesiasticul 49:8), dar în secolul 1 d.Cr. a existat o mişcare al cărei scop a fost să scoată cartea din folosirea publică. Au existat trei motive pentru aceasta. Unii au considerat cap. 16 prea respingător pentru citirea publică; cap. 1 şi alte texte paralele au fost folosite în speculaţii teozofice periculoase (cei care studiau misticismul lui Merkabhah („car”) credeau că acestea erau cheia pentru înţelegerea misterelor creaţiei); mai presus de toate, numeroase detalii din cap. 40-48 au fost considerate contrare legii lui Moise, care era considerată deja ca fiind imuabilă. Eforturile lui Hananiah ben Hezekiah, care a soluţionat discrepanţele aparente, au garantat păstrarea cărţii lui Ezechiel în canonul fariseic, pentru citire publică.
Această poziţie a fost rareori contestată, aşa încât J. Skinner a putut să facă în 1898 următoarea afirmaţie (HDB, 1, p. 817a): „Cartea lui Ezechiel (cu excepţia unui text care a fost alterat întrucâtva) există în forma în care a ieşit de sub pana autorului ei… Unitatea sau autoritatea cărţii nu a fost pusă la îndoială decât de un număr foarte redus de cercetători. Ea nu numai că poartă pecetea unei singure minţi în frazeologia sa, în imaginile sale şi în modul de gândire, ci este şi aranjată după un plan atât de clar şi de cuprinzător încât dovada unui plan literar în compunerea cărţii devine cu totul irezistibilă”.
În ciuda solidităţii acestor argumente, poziţia a început să se schimbe în 1924; atacurile împotriva unităţii şi autenticităţii cărţii lui Ezechiel pot fi împărţite în trei grupe care tind să se suprapună.
a.Data scrierii
C. Torrey a considerat că este un pseudo epigraf, scris prin 230 î.Cr., descriind urâciunile din timpul domniei lui Manase; un editor i-a dat forma prezentă, nu mai târziu de anul 200 î.Cr. M. Burrows a ajuns la o dată similară pe baza dovezilor lingvistice. L. E. Browne a propus o dată în timpul domniei lui Alexandru cel Mare. J. Smith, pe de altă parte, a considerat că Ezechiel a fost un israelit din regatul de N, deportat în 734 î.Cr., care a profeţit pentru tovarăşii săi de exil până când s-a întors la Ierusalim, în 691 î.Cr., unde a rostit majoritatea profeţiilor sale. Aceste păreri au găsit prea puţină acceptare.
b. Locul profeţiei
Deşi data propusă de Torrey a găsit prea puţină acceptare, mulţi au urmat ideea lui şi au considerat că o mare parte a acestei cărţi a fost scrisă în Palestina. Mulţi cred că, dacă Ezechiel a fost deportat sau nu în 597 î.Cr., el a profeţit în Ierusalim sau în apropiere, până la distrugerea cetăţii în 586 î.Cr. Probabil că cea mai bună prezentare a acestei păreri o face Pfeiffer, IOT, 1948, p. 535-543. Principala justificare a acestei interpretări este înţelegerea greşită a profeţiilor lui Ezechiel dinainte de 586 î.Cr., ca fiind adresate Ierusalimului care era condamnat. Marea slăbiciune este că necesită o rearanjare extensivă a textului, precum şi absenţa vreunui motiv adecvat pentru distorsionarea activităţii concrete a lui Ezechiel.
c. Unitatea cărţii
Bazându-se în principal pe contrastul dintre poezia şi proza lui Ezechiel, G. Holscher i-a atribuit lui Ezechiel numai 170 de versete (majoritatea în poezie) din totalul de 1.273, considerând că restul versetelor provin de la un editor levitic din perioada 500-450 î.Cr. W. A. Irwin a ajuns la rezultate similare prin alte metode, atribuindu-i lui Ezechiel vreo 350 de versete. Mulţi refuză să-i atribuie lui Ezechiel cap. 40-48. Argumentele lor contrazic exegeza mai profundă, dar ei nu au reuşit să convingă majoritatea teologilor, deşi inserările editoriale sunt acceptate tot mai mult.
Este corect să spunem că aceste studii critice intense s-au anihilat reciproc în mare măsură. Ele au dus la o înţelegere mai profundă a multor aspecte ale cărţii, dar au lăsat poziţia generală la fel ca şi înainte de 1924.0 dată cu lucrarea lui C. G. Howie a avut loc o întoarcere generală la o poziţie mai conservatoare. În prezent sunt puţini cercetători care contestă că această carte este o scriere din perioada exilului, scrisă de Ezechiel însuşi. G. Fohrer, pe temeiuri subiective, refuză să atribuie profetului ceva mai mult de 100 de versete din primele 39 de capitole, dar aceasta nu afectează secţiunea majoră a mesajului său. Cam acelaşi număr de versete din ultimele 9 capitole sunt contestate, dar aici motivul pare să fie şi mai subiectiv.
A avut loc de asemenea o îndepărtare generală de la ideea că Ezechiel trebuie să fi profeţit în Ierusalim în prima parte a activităţii sale. Cel mai recent comentariu major, cel al lui W. Zimmerli, adoptă în general o poziţie conservatoare, dar nu îi atribuie lui Ezechiel compunerea cărţii.
III. Textul
Multe hapax legomena (expresii care apar o singură dată) mulţi termeni consacraţi precum şi obscuritatea limbajului simbolic au dus adesa la erori ale scribilor. LXX poate fi folosită frecvent pentru a corecta textul ebraic, dar numai cu foarte multă grijă. Există o comparaţie interesantă a textului ebraic şi grecesc în cartea lui Cooke, Ezekiel, ICC, p. xl-xlvii.
IV. Învăţătura religioasă a cărţii
Pentru a înţelege corect cartea trebuie să înţelegem că, la fel ca şi toate scrierile profeţilor, ea nu este un manual de teologie; este Cuvântul lui Dumnezeu adresat unei rămăşiţe oropsite din exil, unei populaţii care trecea printr-o stare pe care teologii din vremea aceea o considerau imposibilă. Dacă Ezechiel, prin simbolismul său, pare să accentueze transcendenţa lui Dumnezeu, o face pentru a arăta clar că omnipotenţa lui Dumnezeu nu poate fi limitată de falimentul poporului Său. Aceasta conduce la cea mai necruţătoare demascare a istoriei şi religiei Israelului din VT (16; 20; 23). Promisiunea restaurării nu mai este legată de pocăinţa prealabilă a poporului, ci este un act al harului lui Dumnezeu care duce la pocăinţă (36:16-32). Restaurarea este menită, mai presus de orice, să reabiliteze onoarea lui Dumnezeu şi nu este făcută de dragul Israelului. Deoarece totul se datorează harului lui Dumnezeu, relaţia dintre individ şi Dumnezeu nu depinde de ereditate sau de trecutul lui (18 33:10-20). Din cap. 40-48 mulţi l-au zugrăvit pe Ezechiel ca pe un ritualist preoţesc, îngust, dar aceasta se datorează faptului că ei nu au observat caracterul fundamental escatologic al acestor capitole. O mărturie în favoarea acestui fapt este aparenta lipsă de interes a celor întorşi din exil pentru aceste capitole. Ei nu au încercat să transpună în practică nici măcar acele elemente care le stăteau în putere, cum a fost confirmarea urmaşilor lui Ţadoc (44:15-16), sau aparenta repetare a Zilei Ispăşirii (45:18, 20). În simbolismul conformării exacte la planul divin şi la lege nu se arată că în cele din urmă poporul lui Dumnezeu se va conforma perfect la scopurile Lui.
BIBLIOGRAFIE. 1 Holscher, Hesekiel:Der Dichter und das Buch, 1924; M. Burrows,The Literary Relations of Ezekiel, 1925; C. C. Torrey, Pseudo-Ezekiel and the Original Prophecy, 1930; G. A. Cooke, The Book of Ezekiel, ICC, 1936; W. A. Irwin, The Problem of Ezekiel, 1943, „Ezekiel Research since 1943″, VT 3, 1953, p. 54-64 C. G. Howie, The Date and Composition of Ezekiel, 1950; G. Fohrer şi K. Galling, Ezekiel, 1955; J. B. Taylor, Ezekiel, TOTC, 1969; W. Zimmerli, Ezekiel.
H.L.E.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu