24-05-2020 10:05:35
Cartea Psalmilor este scăldată în lacrimi mai mult decât oricare altă carte a Bibliei. Dacă ar fi să reduc întreaga carte la o singură afirmaţie, aceasta ar fi următoarea: Suferinţa este cât se poate de reală, dar Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul suferinţei este la fel de reală. Da, durerea şi suferinţa ne fac viaţa amară, pentru că trăim pe un pământ aflat sub robia stricăciunii şi a deşertăciunii, dar când focul suferinţei arde mai tare, Dumnezeu vine alături de noi în cuptor să ne întărească, aşa cum a mers lângă cei trei prieteni ai lui Daniel în cuptorul din valea Dura. Nu există balsam vindecător mai bun pentru sufletele noastre rănite, împovărate şi îndurerate decât versetele psalmilor. Personal, am găsit de multe ori mângâiere în această carte. Şi cine, asemenea mie, nu şi-a adus aminte când a trecut prin suferinţă măcar de acest verset: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi? (Ps. 46:1) Cine nu şi-a adus aminte când temerile i-au cuprins inima în aşteptarea rezultatului de la un control medical: „Chiar dacă trec prin valea umbrei morţii nu mă tem de nici un rău că tu eşti cu Mine” (Ps. 23:4).
Între psalmii care oferă mângâiere sufletelor împovărate, Psalmul 46 este o adevărată capodoperă. Vă invit să privim la cuvintele acestui psalm, şi, ca să-l înţelegem mai bine, ne vom uita mai întâi la..
1. Contextul Psalmului
Era anul 701 î.Cr., iar Sanherib, regele Asiriei semăna groaza în inimile locuitorilor din jurul Mediteranei. Mânat de o mare dorinţă de a-şi lărgi imperiul, Sanherib îşi conducea oştile din victorie în victorie, trecând cu tăvălugul peste ţările din jurul Mării Mediterane. În marşul său a ajuns pe teritoriul micuţului Regat al lui Iuda, condus la vremea aceea de Ezechia. Iuda se afla atunci într-o perioadă de reconstrucţie, pentru că domnitorii anteriori lui Ezechia conduseseră ţara cu destulă nechibzuinţă. Ezechia însă, care a ajuns rege la vârsta de 25 de ani, influenţat de mama lui evlavioasă, şi-a pus inima să-L caute pe Dumnezeu şi să restaureze naţiunea din toate punctele de vedere: politic, militar şi economic. Dar Ezechia ştia că pentru a atinge acest obiectiv trebuie să înceapă cu o reformă spirituală. (În paranteză vreau să reamintesc rolul uriaş pe care-l are o mamă în viaţa copiilor ei. Nu-i de mirare că Napoleon spunea că „Mâna care împinge leagănul este mâna care conduce lumea”).
Într-o caracterizare făcută de către autorul celei de-a doua cărţi a Cronicilor, se spune despre Ezechia că „A făcut ce este bine înaintea lui Dumnezeu întocmai cum făcuse Tatăl său David”. Când Ezechia a ajuns rege, nu a spus: „Haideţi să-i adunăm pe cei mai buni specialişti în tehnică şi tactică militară, să reorganizăm armata.” Nu a spus: „Haideţi să adunăm cei mai buni economişti din ţară, să repunem economia Regatului de Sud pe picioare.” Deşi acestea erau lucruri importante, şi orice conducător ar trebui să aibă înţelepciunea de a aduna în jurul lui cei mai buni specialişti din toate domeniile, Ezechia simte că nu acestea sunt esenţiale, ci altceva. Ezechia spune: „Vreau să mă consult cu Dumnezeu. El poate întări ţara noastră, El ne poate apăra, El ne poate binecuvânta.” Ezechia ştia că Dumnezeu este Suveran peste univers şi că El înalţă pe cine vrea şi El coboară pe cine vrea, aşa că, dacă Îl avea pe Dumnezeu de partea lui, absolut nimic nu mai conta.
Probabil că s-au găsit unii care să spună: „Crezi că preoţii şi leviţii îţi vor apăra ţara când vor veni atacatorii, crezi că profeţii vor rezolva problemele economice şi financiare ale ţării?” Ezechia ştia însă că David, regele model, pornise cu Dumnezeu la începutul domniei lui şi izbutise, aşa că merita să încerce.
În sfârşit, a venit ziua când Sanherib a ajuns cu o armată de aproape 200.000 de soldaţi profesionişti la porţile Ierusalimului, capitala Regatului de Sud. Confruntarea era certă, iar biruinţa asirienilor era mai sigură după părerea tuturor specialiştilor ca apusul soarelui. Trupele asiriene au înconjurat tot oraşul şi au început să strige la soldaţii iudei de pe zidul de apărare să se predea, să ridice steagul alb şi să iasă afară din cetate, pentru că nu au nici o şansă să scape. În timpul acesta, Ezechia trimite să se spună tuturor celor de pe zid: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă… căci cu noi sunt mai mulţi decât cei cu ei. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi” (2 Cronici 32:7-8).
Sanherib, un strateg viclean, merge pe lângă zid şi începe să vorbească personal cu soldaţii iudei: „Nu vă lăsaţi înşelaţi de Ezechia, noi suntem 200.000, iar voi sunteţi o mână de oameni! Predaţi-vă şi scăpaţi-vă viaţa! Fie-vă milă de soţiile şi copiii voştri, de părinţii şi fraţii voştri! Predaţi-vă! Nu credeţi basmele lui Ezechia că vine Dumnezeul vostru şi vă ajută!” Şi poate că un ofiţer mai îndrăzneţ i-a răspuns lui Sanherib: „Nu credem, ce spui tu. Noi ne încredem în Dumnezeul nostru.” Şi Sanherib spune: „Da, exact aşa au spus şi ceilalţi pe unde am trecut şi am distrus tot, că dumnezeii lor îi vor apăra, că vor fi de partea lor şi vor lupta pentru ei. Exact ca voi au spus, dar uitaţi-vă ce s-a ales de popoarele acelea.”
Aici avem un detaliu extraordinar în Scripturi. În Ierusalim erau profeţii, oamenii prin care Dumnezeu vorbea. Şi la vremea aceea, activau ca profeţi doi dintre cei mai cunoscuţi profeţi din VT.: Isaia şi Mica. Şi tocmai atunci, când inima lui Ezechia începea să fie neliniştită, când ştia că soarta unei naţiuni stă în mâinile lui, primeşte un mesaj de la Isaia: „Nu lua seama la batjocurile lui Sanherib şi ale oamenilor lui, pentru că nu a batjocorit un om, ci pe Dumnezeul cel adevărat şi pentru asta va da socoteală.” Inima lui Ezechia s-a mai întărit, dar vicleanul Sanherib i-a trimis o scrisoare în care spunea: „Nu te încrede în Dumnezeul tău, pentru că tot aşa s-au încrezut şi celelalte naţiuni în dumnezeii lor şi i-am nimicit. Mai bine, predă-te cu tot poporul şi scăpaţi-vă viaţa!”
Şi de data aceasta, Ezechia îl ia pe Isaia şi merg înaintea lui Dumnezeu în Templu şi întind scrisoarea către cer: „Doamne, iată ce scrie împăratul acesta sângeros! Auzi că dacă vom continua să ascultăm de Tine ne va nimici, că va face poporului Tău cum a făcut cu popoarele celorlalţi dumnezei. Rugăciunea lui Ezechia este consemnată în 2 Împăraţi 19 şi în încheierea ei, Ezechia spune: „Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib ca să ştie toate împărăţiile pământului cu numai Tu eşti Dumnezeu, Doamne!” (19:19).
Ezechia vede unde este problema şi vede că Sanherib face o greşeală de începător când Îl pune pe Singurul Dumnezeu adevărat pe aceeaşi treaptă cu dumnezeii de lemn şi de piatră ai celorlalte naţiuni. Lucrurile erau cât se poate de serioase. Pierderea luptei de către Iuda nu era o simplă înfrângere de data aceasta, ci şi o dovadă că Iahweh este un Dumnezeu neputincios, la fel ca şi ceilalţi dumnezei. Dar Biblia spune că Yahweh este singurul Dumnezeu adevărat şi că Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, aşa că în noaptea următoare, Dumnezeu a trimis un singur sol, un singur înger, care a ucis 185.000 de soldaţi asirieni. Când s-au ivit zorii şi soldaţii iudei de pe ziduri se pregăteau de o nouă zi tensionată, s-au uitat şi în jurul zidului zăceau cadavrele celor ce-L batjocoriseră pe Dumnezeu. Tot poporul lui Iuda a realizat încă o dată, dacă mai era nevoie, că există un singur Dumnezeu adevărat, Creatorul şi Susţinătorul universului, că nimeni şi nimic nu se poate asemăna cu El şi că tot pământul trebuie să se închine înaintea Sa.
Acesta este contextul istoric al Psalmului 46, vă invit să privim acum la…
2. Conţinutul psalmului.
Psalmul 46 a fost scris să celebreze această victorie a lui Dumnezeu, este un monument ridicat în cinstea puterii nemărginite şi a suveranităţii absolute a lui Dumnezeu. Şi, ca orice monument, psalmul acesta are rolul de a ne reaminti ceva, şi anume: că nici cea mai puternică armată din lume nu poate sta împotriva planurilor lui Dumnezeu, că atunci când noi ne confruntăm cu probleme pur şi simplu imposibil de rezolvat din perspectivă umană, Dumnezeu are deja un plan bine conturat şi este pe cale să-l aducă la îndeplinire spre folosul nostru şi spre gloria Lui.
Din perspectiva noastră, problemele sunt mari, din perspectiva lui Dumnezeu, planul Lui este desăvârşit. Dacă în faţa crizelor politice, militare, economice sau de sănătate cu care ne confruntăm, ar exista lideri înţelepţi care să-şi întoarcă mai întâi privirile spre Dumnezeu şi să spună ca regele Ezechia: „Doamne, Tu şi numai Tu eşti Dumnezeu. Tu ai creat universul şi ai aşezat galaxiile în spaţiu, Tu ştii cel mai bine nevoile omului. Doamne, ne ridicăm ochii spre Tine şi aşteptăm să vedem puterea Ta nemărginită!”, cât de aproape am fi de rezolvarea lucrurilor. Dar oamenii nu vor, pentru că ştiu că soluţiile lui Dumnezeu pentru crizele omenirii implică o doză de responsabilitate din partea omului. Dumnezeu spune: „Dacă vreţi să rezolv lucrurile, nu mai furaţi, nu-i mai asupriţi pe cei săraci, nu mai fiţi aroganţi, nu mai cheltuiţi mii de miliarde de euro pe arme ca să vă ucideţi între voi, fiţi buni unii cu alţii şi veţi salva o mulţime de bani, care se cheltuiesc în fiecare an cu întreţinerea războaielor sau a penitenciarelor. Cât de aproape e soluţia de noi, dar nu vrem soluţiile lui Dumnezeu, pentru că nu vrem să ne asumăm responsabilităţi. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere conducători înţelepţi care să-şi ridice privirile spre El!
Psalmul 46 este împărţit în trei secţiuni delimitate de cuvântul evreiesc selah, care înseamnă „oprire”. Şi fiecare secţiune este construită în jurul unei afirmaţii menite să ne vorbească despre Dumnezeul nostru. Prima secţiune declară că:
A. Dumnezeu este un adăpost personal
Psalmul începe cu următoarea afirmaţie: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.” Acum, imaginea folosită de autorul Psalmului aici este una extrem de sugestivă. Cuvântul ebraic pentru adăpost aduce aminte de cetăţile de scăpare rânduite de Dumnezeu, unde trebuia să fugă cel care ucisese fără voie pe cineva. Existau situaţii când, din greşeală, fără nicio intenţie, cineva putea ucide pe altcineva. De exemplu, mergeau să lucreze în pădure şi fierul de la securea unuia cădea în capul altuia şi acesta din urmă murea, sau unul tăia un copac care cădea peste altul, sau putea exista o mulţime de alte situaţii similare. Cel care-l ucisese fără vină pe semenul lui trebuia să fugă într-una din acele cetăţi de scăpare pentru a nu fi ucis de cei care doreau răzbunarea celui mort.
Imaginaţi-vă următoarea scenă: mai mulţi oameni sunt în pădure la tăiat lemne şi fierul securii unuia dintre ei alunecă din coadă şi cade în capul celui de lângă el. În acelaşi loc mai sunt împreună cu ei şi fraţii şi prietenii poate şi câteva rude de-ale celui mort, care se înfurie şi încearcă să pună mâna pe cel căruia îi scăpase securea. Cel dintâi începe să fugă, dar spre ce loc să se îndrepte? Dacă merge spre sat, răzbunătorii îl urmăresc şi sunt în stare să-i spargă casa să-l ucidă. Unde să fugă? Îşi aduce aminte de cetatea de scăpare şi se îndreaptă spre ea. Cetatea era la kilometri buni, pentru că astfel de cetăţi de scăpare erau rare, erau doar câteva în fiecare trib al lui Israel, aşa că trebuia să facă tot ce ţinea de el să ajungă acolo. Urmăritorii sunt după el, chiar în spatele lui. Înspre cetatea de scăpare are de trecut prin văi şi peste dealuri. Este epuizat, dar trebuie să continue să alerge dacă vrea să-şi scape viaţa pentru că răzbunătorii sunt din ce în ce mai aproape de el. În cele din urmă, zăreşte cetatea de scăpare şi începe să strige din depărtare la cei de acolo să deschidă porţile. Este extenuat şi simte că nu mai poate, dar trebuie să continue, altfel îşi pierde viaţa. Când răzbunătorii se apropie destul de mult de el, şi sunt gata să pună mâna pe el, acesta intră pe porţile cetăţii de scăpare şi aici nu mai are nimeni ce să-i facă. Este protejat prin lege de răzbunătorii lui.
În situaţia aceasta a fost Ezechia şi poporul lui. Se vede încolţit din toate părţile, Ierusalimul era înconjurat de aproape 200.000 de soldaţi gata să distrugă tot oraşul la un singur semn al lui Sanherib, şi unde să alerge omul lui Dumnezeu? La cine? Cine putea să-L ajute într-o astfel de situaţie? Ezechia merge împreună cu Isaia la Templu şi spune: „Doamne, Tu eşti scutul nostru, Tu eşti cetatea noastră de scăpare. Când suntem în mâna Ta nu ne poate face nimeni rău.”
Sunt situaţii în viaţa noastră când simţim exact acelaşi lucru: ne confruntăm cu o situaţie gravă, cu o boală, cu pierderea cuiva, cu pierderea slujbei sau altceva de felul acesta şi devenim disperaţi. La cine să alergăm? Cui să-i spunem? Unde să ne căutăm ajutorul?
Mai întâi încercăm să găsim resurse în noi înşine. Ne folosim inteligenţa şi de resursele noastre şi încercăm să ne descurcăm singuri. Dar constatăm că problema devine tot mai mare. Apoi, apelăm la cei dragi, la rude şi la prieteni, crezând că dacă ne unim toţi forţele vom răzbate prin probleme, dar problema se acutizează tot mai mult. În cele din urmă, ne aducem, aminte de Dumnezeu şi spunem: Să încercăm şi la El, că oricum nu avem nimic de pierdut.
Ezechia nu a făcut aşa. Ezechia a alergat direct în prezenţa lui Dumnezeu. Faptul că prima afirmaţie a Psalmului 46 ne spune că Dumnezeu este adăpostul nostru, confirmă ce am spus mai devreme. Când trecem prin suferinţă, trebuie să ne uităm spre acest „edificiu sfânt” şi să ne aducem aminte că Dumnezeul nostru este o cetate de scăpare pentru noi şi că atâta vreme cât stăm lângă Dumnezeu nimeni nu ne poate face rău. Cristos spunea că nimeni nu-I poate smulge oile din mâinile Sale, aşa că trebuie să alergăm la El.
Psalmul spune în continuare: „De aceea, nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii” (2-3)
Ziua de 31 Octombrie 1517 este numită „Ziua Protestantismului”, pentru că este ziua în care a avut loc un cutremur spiritual care avea să afecteze întreaga lume. În acea zi, un călugăr augustinian, pe nume Martin Luther, n-a mai suportat minciunile şi oprimarea Bisericii Romano-Catolice şi a bătut în cuie pe uşile catedralei din Wittenberg, Germania, cele 95 de teze (afirmaţii de credinţă), prin care chema oamenii la Dumnezeul cel adevărat, la autoritatea Scripturilor şi la trăirea unei vieţi de sfinţenie. A fost ziua în care a început o revoluţie spirituală extraordinară. Din Reforma ce a urmat s-au născut nişte imnuri extraordinare, unele compuse chiar de Luther. Unul dintre acestea, probabil cel mai cunoscut este inspirat chiar de psalmul 46:
Cetate tare-i Dumnezeu, statornic pe vecieEl este adăpostul meu şi scut îmi este mie…
Pe piatra funerară a marelui reformator stă scris primul vers al acestei cântări, care a devenit strigătul de luptă al celor ce doreau revitalizarea creştinismului, fiind cântată de miile de martiri care mureau pentru cauza lui Cristos. Da, în vremuri de necaz şi suferinţă, Dumnezeu este un adăpost personal. A doua secţiune ne spune că:
B. Dumnezeu este un adăpost puternic
Următoarea secţiune a Psalmului spune: „Dumnezeu este în mijlocul ei (al cetăţii), ea nu se clatină. Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. Neamurile se frământă, împăraţii se clatină, dar glasul Lui răsună şi pământul se topeşte de groază. Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” Observaţi ce caracterizare sugestivă face psalmistul oamenilor fără Dumnezeu şi oamenilor care se încred în Dumnezeu: Împăraţii se clatină, pământul se topeşte de groază, dar noi suntem ocrotiţi de Dumnezeul cel atotputernic.
Această secţiune începe cu afirmaţia că există un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu (referire evidentă la Ierusalim). În antichitate, când o cetate primea vestea că este atacată, căuta să fortifice cât mai repede porţile şi să pună străjeri pe ziduri. Dar ştiţi care era cea mai mare temere a celor din interior? Că vor fi lăsaţi fără apă şi mâncare şi vor muri singuri, nemaifiind nevoie ca atacatorii să-şi tocească săbiile. Înainte de sosirea asirienilor, Ezechia făcuse un plan inteligent. În valea Chedron, la poalele Muntelui Măslinilor, în afara zidurilor Ierusalimului, era un izvor puternic cu apă bună numit Ghihon. Aşa că Ezechia a făcut un apeduct subteran, un canal lung de 542 de metri, care se vărsa într-un bazin uriaş dispus în mijlocul cetăţii şi care alimenta cetatea cu apă fără ca atacatorii să-şi dea seama.
Fără a încerca să spiritualizez cuvintele Psalmului câtuşi de puţin, în Biblie semnificaţia şi simbolistica apei sunt foarte adânci. Domnul Isus spunea despre Duhul Sfânt că este ca un izvor de apă vie care izvorăşte în inima noastră şi astâmpără setea de Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu în noi, un izvor care nu seacă niciodată. Şi dacă-mi permiteţi o aplicaţie aici: când problemele noastre sunt mari, când suferinţa e la culme, când nu mai putem răbda şi spunem: „Doamne, nu mai pot”, Duhul Sfânt ne înviorează, aşa cum un om care nu mai poate de sete este înviorat de apa de izvor pe care o descoperă. Şi spun asta pentru că, într-adevăr, Dumnezeu este un adăpost puternic, tare, pentru fiecare preaiubit al Său.
Dumnezeu este un adăpost personal, puternic, iar a treia secţiune spune că:
C. Dumnezeu este un adăpost permanent
Ultima secţiune a Psalmului 46 spune: „Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului, El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu, Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ. Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi” (7-11).
Dumnezeul din ziua de ieri este şi Dumnezeul din ziua de azi. Epistola către Evrei ne reaminteşte că Isus Cristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Dumnezeu nu se schimbă ca oamenii. El este mereu acelaşi. Învăţătura aceasta se numeşte „doctrina imutabilitatea lui Dumnezeu” şi ne dă speranţa că, dacă ne aflăm în necaz, aşa cum s-a aflat Ezechia, şi alergăm la Dumnezeu aşa cum a făcut el, vom primi ajutor aşa cum a primit El, pentru că alergăm la acelaşi Dumnezeu slăvit şi atotputernic.
Din perspectiva cerului, suferinţa zilei de astăzi pe care trebuie s-o îndurăm nu este decât un punct minuscul proiectat pe orizontul veşniciei, un moment de creştere spirituală, un impuls de înălţare pe culmi spirituale, acolo unde ne vrea Dumnezeul nostru. Când ne vom îndoi de ajutorul Domnului trebuie doar să ne uităm spre acest monument, spre această piatră de aducere aminte şi ne vom reaminti că Dumnezeul care i-a izbăvit pe Ezechia şi poporul lui este Acelaşi astăzi şi în veci.
El este un adăpost permanent. A doua strofă a cântării lui Martin Luther spune:
Prin mine însumi n-aş putea s-ajung la biruinţăDar sprijin sigur voi afla la Domnul prin credinţă;Putere îmi va da şi mă va ajutaIspite de-or veni cu El voi birui,În El îmi pun nădejdea.
Am văzut contextul şi conţinutul Psalmului 46. Vă invit să vedem şi…
3. Concluzia psalmului.
Îmi place enorm cum se încheie psalmul 46: „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu, Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” Cu alte cuvinte: „Eu domnesc. Eu sunt suveran.” În limba ebraică, Domnul Oştirilor, este Yahweh Ţevaot, sau Domnul savaot, Dumnezeul suveran. Opriţi-vă şi gândiţi-vă la asta!
De multe ori, ne lamentăm în mijlocul suferinţei, ne plângem deşi alţii trec prin situaţii mult mai disperate decât ale noastre. Alergăm încoace şi încolo şi ne dăm de ceasul morţii să rezolvăm problemele aşa cum ştim noi, ne cheltuim timpul, energia şi banii în încercarea de a găsi soluţii. Şi Dumnezeu se apleacă peste balustrada cerului şi ne strigă: Opriţi-vă! Opriţi-vă! Aţi uitat că Eu sunt Dumnezeu şi că sunt Tatăl vostru?
Poporului lui Iuda i-a trebuit un singur înger ca să-l scape din necaz, un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi asirieni. Dar noi îl avem alături pe Domnul oştirilor, pe Domnul miliardelor de îngeri, şi ne promite că îngerii (nu îngerul) Domnului tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. Nu este extraordinar lucrul acesta? Opriţi-vă şi gândiţi-vă la asta! El este Domn în ceruri şi pe pământ.
Cântarea lui Martin Luther spune în ultima strofă:
Când valul morţii furios ne-ar face să ne temem,Privim spre ţintă, spre Cristos, credinţa să n-o pierdem;El moartea-a biruit pe cruce răstignit,La ceruri înălţat e-al nostru împărat,În veci de veci domneşte!
Dumnezeu este un adăpost personal, puternic şi permanent. Merită să ne încredem în El în orice vreme!
Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste din Ineu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu