by Daniel Branzei
Motto: „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor“ (1 Corinteni 7:23).
„Toate aceste lucruri, …au, în adevăr o înfățișare de înțelepciune…“ (Col. 2:22).
M-am întors la aceste versete din două motive: Mai întâi a fost apariția unor „comunicate“ din partea Comunităților și Cultelor din România cu privire la Cina Domnului în perioada de carantină. Apoi a apărut un duh de judecată și osândire între cei care au decizii diferite în vederea reluării serviciilor de închinare publice în casele de rugăcine.
Problema „comunicatelor“ comunitare
Plec de la premiza că evanghelicii mai cred încă în preoția universală a credincioșilor și la autonomia adunării locale, la autocefalia ei. Altfel, alunecăm repejor (sau repejos) spre ierarhizări și spre supunerea față de cei „de la centru“.
Ce poate fi mai înțelept și aparent natural ca adunările creștine locale să se grupeze în organizații regionale, care la rândul lor să fie coordonate și reprezentate în fața autorităților de Stat (de regulă ostile) de foruri „centrale“?
Cei ce studiază istoria bisericii știu că aceasta a fost „logica“ episcopiilor regionale din Imperiul Roman. N-a durat însă mult și a apărut acel „primat al episcopului de la Roma“, declarat împotriva oricărei logici „primus inter pares“ (cel mai mare dintre cei egali). Unde dispare logica, dispare și mintea sănătoasă.
Reforma din care ne-am renăscut noi ca evanghelici a lansat regimul „filadelfia“, al egalității celor care refuză ierarhizarea funcțiilor și aleg să se numească între ei „frați“. Avem însă, din necesitate“, grupuri de biserici „autonome și autocefale“ (adică independente și care se conduc singure) adunate în Comunități și în „Uniuni“ cultice. Statul român pretinde așa ceva pentru recunoașterea funcționării legale. Adunări locale din afara acestor Comunități și Uniuni sunt recunoscute (pentru o vreme aș adăuga eu) doar ca asociații sociale cu scop și profil religios.
În acest context am fost șocat, ca să nu spun speriat, de apariția unor „comunicate“ date de forurile centrale ale baptiștilor, penticostalilor și creștinilor după evanghelie din România în privința celor două probleme amintite în debutul acestui articol, Cina Domnului și închiderea bisericilor.
Nu le contest aparenta „înțelepciune“, dar le contest validitatea și mai ales necesitatea! Ele strecoară ideea că bisericile locale trebuie să „asculte“ și „să se supună“ unor decizii impuse din afară. Altfel spus, ele fac țăndări aspectul fundamental al autonomiei și autocefaliei adunării locale. De aici și până la „sancționarea“ celor ce nu se supun nu mai este decât un foarte mic și foarte neobservabil pas. Este pasul sinuciderii!
Grupările de adunări locale (comunitatățile regionale) pot exista pentru asistență, sfătuire, reprezentare și coordonare, dar NU trebuie să-și depășească acest statut. Nu trebuie să li se permită! Altfel ne plecăm grumazul într-un jug degradant și ne facem de bună voie și din neînțelepciune „robi oamenilor“. Pentru evanghelici, așa ceva ar trebuie să fie …Anatema!
„Comunicatele“ degradante seamănă teribil de mult cu otrăvitele „circulare“ emise de rău famatul și satanicul Departament al Cultelor de pe vremea comuniștilor. Sau poate că pe alocuri bântuie umbra unui Diotref … Mai știi?
+++
Problema redeschiderii bisericilor
Dacă respectăm contextul explicat mai sus, fiecare om și fiecare grup dintr-o adunare creștină locală are deplina libertate și responsabilitate să procedeze după „încredințarea“ primită de la Domnul. Aspectul acesta este tratat de apostolul Pavel în Romani 14:22-23
„Încredinţarea pe care o ai, păstrează-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. … Tot ce nu vine din încredinţare e păcat“.
Păstorul sau consiliul de conducere al unei adunări locale poate decide reluarea închinării corporale comune în servicii din casa de rugăciune, chiar pe timp de pandemie, dar el/ei nu pot și nu au dreptul să disciplineze un membru pentru că decide, din prudență sau de frică, să nu participe deocamdată. Nu cred că se îndoiește cineva de acest principiu.
Dacă însă îl extindem la aria geografică a unei Comunități sau a unei Uniuni, nici un „for central“ nu are autoritatea să impună unei adunări locale de credincioși să se adune sau să nu se adune. Fiecare adunare este liberă să procedeze așa cum o îndeamnă încredințarea primită de la Domnul. Conflictul sau coordonarea cu recomandările sociale ale unor foruri medicale este o altă problemă și nu face obiectul acestei discuții.
Fac un apel la „respect“. Am observat de peste ocean că acest termen este folosit azi în cazul aprecierii unui merit deosebit. Eu l-aș vrea aplicat biblic și generalizat indiferent dacă ceea ce face cineva sub călăuzirea Domnului ni se pare lăudabil sau nu. Prima literă din cuvântul Respect este aceeași din cuvântul Reciproc!
Indiferent de decizia autorităților de Stat, vor exista biserici care-și vor relua serviciile publice și biserici care vor alege să mai aștepte. Ar fi normal, zic eu, să existe un respect reciproc și nimeni să nu condamne pe nimeni pentru alegerea unei căi deosebite de comportament.
Nu vă grăbiți să lăudați și nu vă grăbiți să condamnați. Respectați! Nu vă pripiți să-i etichetați pe unii „curajoși“ și pe alții „fricoși“. Numai Dumnezeu cunoaște circumstanțele și inima fiecăruia.
Știu despre o adunare creștină în care 100 din cei șase sute de membri au fost infectați cu coronavirusul acesta. Cunosc însă și adunări din regiuni întregi în care n-a fost nici măcar un singur caz de infectare. Deciziile acestor adunări din circumstanțe diferite vor fi și ele, din necesitate, diferite.
La Bethel eram tare curajoși până acum două săptămâni când una dintre surori, asistentă medicală, a fost diagnosticată și pusă în izolare. Vai ce freamăt și ce zbucium ne-a apucat! Toți părinții au vrut să știe cine a făcut poze la ocean? Cine a stat aproape de copiii acestei surori? etc. etc. Slavă Domnului că sora noastră este mult mai bine astăzi! Copii ei nici n-au fost infectați! Rămâne însă amintirea zilelor de panică și „cine s-a ars cu supă, suflă și-n iaurt!“
Înclinăm acum spre prudență. Vă rog să ne respectați! Nu vă grăbiți să ne condamnați.
Două ilustrații finale:
Ca evreu, mă seacă la inimă când plătesc un tichet de viteză. M-a învățat cineva regula de aur a autostrăzii: „Lasă măcar unul sau doi să meargă mai repede decît tine. Dacă apare poliția, îi ia pe ei, nu pe tine“.
A doua:
Vorbindu-ne despre „Fugi de ispită!“, frate Richard Wurmbrand ne-a istorisit povestea celor trei vizitii. Regele Franței (să zicem) rămăsese fără vizitiu și i-a chemat pe cei pricepuți să ocupe această poziție ca să aleagă pe unul dintre ei. Primul i-a spus: „Pot să vă duc cu toată viteza până la 30 de centimetri de prăpastie și vă promit că nu veți păți nimic“. Regele l-a chemat pe al doilea: „Pot să conduc în goană chiar pe buza prăpastiei, să auziți cum cad pietrele în ea și vă promit că nu veți păți nimic“. Al treilea a venit și a spus: „Având în vederea conținutul prețios pe care-l transport în caleașcă, vă asigur majestate, că am să conduc cât pot eu mai departe de prăpastie.“
„Pe cine credeți că l-a angajat regele?“ A fost atunci o întrebare retorică. N-a răspuns nimeni. A trebuit însă să răspundem fiecare de multe ori după aceea …
P.S. – În plus, în America, adunările foarte mari, la care probabilitatea contaminării crește proporțional cu numărul celor din asistență, se află într-un pericol poate inexistent în România. Avocați fără scrupule și personaje mlăștinoase care vor să distrugă creștinismul se furișează la serviciile de închinare ale bisericilor și apoi le dau în judecată pentru sume exorbitante, imposibil de plătit. Ei urmăresc de fapt închiderea bisericilor. Vă dați seama că acești oameni salivează acum în umbră și de-abea așteaptă redeschiderea bisericilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu