PREDICA DE PE MUNTELE MĂSLINILOR.
Uneori această predică este cunoscută sub numele de Apocalipsa sinoptică. Este ultima mare cuvântare pe care a ţinut-o Isus şi este redată de Matei, de Marcu şi de Luca (Matei 24:3-25:46; Marcu 13:3-37; Luca 21:5-36), şi este cea mai lungă şi mai importantă porţiune din evangheliile sinoptice care conţine învăţături cu privire la viitor. Esenţa ei este aceeaşi în toate evangheliile, dar Matei redă forma cea mai completă, adăugând la sfârşit pilde şi alte învăţături cu privire la judecata viitoare. (Acest articol se referă la versiunea predicii din Evanghelia după Marcu, iar unde se fac referiri şi la alte versiuni, acest lucru este specificat.)
I. Structura
Cuvântarea este rostită ca răspuns la întrebarea ucenicilor despre (a) timpul când se va împlini prezicerea lui Isus cu privire la nimicirea Templului; (b) timpul „când se vor împlini toate acestea” (v. 4). Cuvintele din Matei şi contextul care urmează după acest pasaj în Marcu ne sugerează că expresia „toate aceste lucruri” include sfârşitul vremurilor şi Cea de-a doua venire a lui Isus.
Isus a răspuns: 1. Să nu fiţi duşi în eroare de apariţia unor cristoşi mincinoşi, de războaie, de cutremure de pământ şi de foamete: acestea sunt începutul suferinţelor, nu un semn al sfârşitului (v. 5-8). 2. Fiţi gata să treceţi prin persecuţii mari atunci când Mă mărturisiţi pe Mine (v. 9-13). 3. Va fi o vreme de mare strâmtoare când „urâciunea pustiirii” va sta acolo unde nu se cade (v. 14-20). 4. Nu fiţi duşi în eroare de activitatea cristoşilor mincinoşi (v. 21-23). 5. În acele zile, după mare strâmtorare, trupurile cereşti se vor clătina, iar voi Îl veţi vedea pe Fiul omului venind în putere să-Şi adune aleşii (v. 24-27). 6. „Aceste lucruri” sunt semne că Domnul este aproape şi vor avea loc în această generaţie (v. 28-31). 7. „Ziua şi ceasul acela” sunt necunoscute; deci fiţi treji (v. 32-37).
II. Probleme de interpretare
Următoarele sunt câteva din cele mai importante puncte a căror interpretare este disputată.
Probleme exegetice
Expresia „urâciunea pustiirii” (v. 14), una dintre multele aluzii care se fac în această cuvântare la VT, ne aduce aminte de Daniel 11:31; 12:11. În Daniel, expresia se referă, în primul rând, la înălţarea unui altar păgân în Templul din Ierusalim, lucru pe care l-a făcut *Antiochus IV (Epifanes) în anul 168 î.Cr. Înţelesul expresiei în această „Apocalipsa sinoptică” însă este greu de găsit. Îndemnul „cine citeşte să înţeleagă” (care probabil trebuie luat ca referindu-se la cititorul evangheliei, sau la cititorul prorociei lui Daniel) ne sugerează că expresia este enigmatică. Unii erudiţi din zilele noastre o asociază cu încercarea nereuşită a împăratului roman Gaius de a-şi înălţa statuia în Templu în anul 40 d.Cr. Ei susţin că prorocia aparţine acelor ani (deci nu provine de la Isus) şi că nu s-a împlinit. Alţii consideră că expresia se refera la apariţia în viitor a lui *Anticrist, cerându-ne să privim la descrierea similară a „omului fărădelegii” din 2 Tesaloniceni.
Alţii, însă, văd împlinirea prorociei în evenimentele care au dus la căderea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., punct de vedere care pare să fie sprijinit de versiunea puţin modificată din Luca 21:20. Acest punct de vedere din urmă pare a fi cel mai simplu, cu toate că este posibil să menţinem că prorocia se referă la două lucruri, atât la atacul roman asupra Ierusalimului din anii 66-70, cât şi la zilele din urmă.
Referirea în v. 24-27 la fenomenele extraordinare care vor fi văzute pe bolta cerului şi la venirea Fiului omului a fost interpretată în mai multe feluri. Unii erudiţi susţin că avem de a face cu un limbaj figurativ preluat din VT care se referă la un eveniment istoric al căderii Ierusalimului: venirea Fiului omului este o venire în slavă, nu întoarcerea Lui pe pământ, iar strângerea aleşilor lui Dumnezeu de către „îngerii” Lui (a se citi „mesageri”, de la gr.angeloscare poate fi tradus atât cu „îngeri” cât şi cu „mesageri”, n.tr.) se referă la activitatea misionară a Bisericii. Cel mai obişnuit punct de vedere pretinde că aceste versete se referă la Cea de-a doua venire şi este susţinut şi de alte pasaje din NT care conţin cuvinte similare şi care se referă, fără îndoială, la Parousia (de ex. Matei 13:41 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 4:14 ş.urm.).
Afirmaţia „nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri” (v. 30) ridică în mod deosebit întrebări dificile. Vrea să spună oare că venirea Fiului omului şi tot ceea ce este descris în această cuvântare va avea loc în timpul vieţii contemporanilor lui Isus? Dacă lucrurile stau aşa – şi dacă venirea la care se face aluzie este Cea de-a doua venire (vezi punctul2. de mai sus) – atunci, evident, aceasta este o prezicere falsă. Unii teologi o acceptă ca atare, şi susţin că eroarea a fost o dovadă a caracterului uman al lui Isus. Mulţi însă nu sunt de acord cu acest punct de vedere şi au căutat alte explicaţii. Unii susţin că această afirmaţie nu-I aparţine lui Isus, ci este o învăţătură a Bisericii primare; această explicaţie însă creează tot atâtea probleme câte rezolvă. Alţii ne sugerează că termenul gr. genea ar trebui tradus aici nu cu „generaţie” (aşa cum traduce VSR şi alte versiuni) ci cu „rasă” sau „neam de oameni”. Dar aceste alternative care au fost propuse nu se potrivesc în context. O explicaţie mult mai satisfăcătoare, care se bazează pe text este că „aceste lucruri” în v. 29 sunt semnele sfârşitului, nu sfârşitul în sine; aşadar, expresia „toate aceste lucruri” din v. 30 trebuie înţeleasă ca referindu-se la aceste semne ale sfârşitului. Acest punct de vedere poate fi sprijinit de v. 32; cu toate că este posibil ca acest verset să spună că Isus nu cunoaşte cu exactitate momentul în această „generaţie” când Se va întoarce Fiul omului, el poate fi interpretat şi ca o negare în general a posibilităţii cunoaşterii „acelei zile” (= ziua de apoi, în terminologia biblică). Astfel, Isus ştie că semnele vor avea loc în decurs de o generaţie, dar nu ştie când va veni sfârşitul propriu-zis. Chiar şi în cazul acestui punct de vedere, impresia este aceeaşi: venirea Fiului omului este aproape. Poate cea mai bună explicaţie a acestui simţământ puternic că sfârşitul este aproape, simţământ care străbate întreg NT, este să spunem că acest simţământ al iminenţei venirii lui este o conştientă teologică a faptului că o dată ce a venit Isus, Parousia este aproape în planul lui Dumnezeu, nu o convigere că va avea loc la un moment sau altul. Sfârşitul a început cu Isus, iar în orice moment după perioada în care a trăit Isus noi trăim aşteptând nerăbdători consumarea sfârşitului.
Întrebări mai generale
Mulţi cercetători ai Bibliei au îndoieli atunci când trebuie să-I atribuie lui Isus o parte din cuvântări, sau toate. De exemplu, mulţi din ei au considerat că învăţătura apocaliptică din cuvântarea aceasta nu se aseamănă cu învăţătura lui Isus pe care o găsim în evanghelii. În cartea lui T. Colani,Little Apocalypse Theory, teza propusă în 1864 şi preluată de atunci încoace de mulţi este că v. 5-31 au fost un tractat apocaliptic iudeo-creştin, încorporat în evanghelie de către evanghelist. Această teorie a fost clădită pe o concepţie greşită, conform căreia Isus i-a învăţat pe oameni adevăruri etice veşnice, nu o evanghelie escatologică. Dar cu toate că unii teologi de astăzi resping concepţia lui Colani despre Isus, mai sunt unii care susţin că învăţătura cu privire la semne contrazice învăţătura pe care o găsim în altă parte cu privire la caracterul neaşteptat al Parousiei (de ex. Luca 17:20 ş.urm.). Acest punct de vedere nu reuşeşte să ia în serios faptul că în apocalipticul biblic învăţătura cu privire la caracterul neaşteptat al Parousiei şi semnele prevestitoare ale acesteia se găsesc, de regulă, împreună. Alte obiecţiuni cu privire la afirmaţia că aceste cuvântări provin de pe buzele lui Isus, şi anume, faptul că citatele din VT se bazează pe LXX nu pe textul în ebraică, sunt tot atât de neconcludente.
Există unele întrebări foarte importante pe marginea acestei predici, care ţin de critica literară. Deosebirile dintre evanghelii îl forţează pe critic să încerce să explice relaţia care există între diferitele naraţiuni; mulţi cercetători susţin că, cel puţin doi evanghelişti au avut relatări independente cu privire la această cuvântare, nu că Matei şi Luca s-ar fi folosit de materialul lui Marcu. Mulţi cercetători cred, de asemenea, că cel puţin un evanghelist a inclus în versiunea lui materiale care iniţial au aparţinut unui alt context; astfel, se crede că Matei a incorporat în naraţiunea lui materialul „Q”.
Mult mai importante decât întrebările pur literare sunt întrebările cu privire la învăţătura de natură teologică a cuvântării în cele trei evanghelii. O problemă disputată este dacă intenţia evanghelistului a fost în primul rând aceea de a da o învăţătură apocaliptică cu privire la semnele sfârşitului, sau de a da sfaturi ascultătorilor şi cititorilor. Este posibil ca el să fi avut în vedere ambele scopuri: Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi că domnia (sau *Împărăţia) lui Dumnezeu a fost inaugurată o dată cu începutul propriei Lui lucrări, dar că va fi consolidată pe deplin în viitor. Aici El dă informaţii cu privire la ceea ce se va întâmpla înainte de a veni sfârşitul, dar intenţia lui nu este să dea informaţii în aşa fel încât fiecare să poată să-şi facă un orar al evenimentelor viitoare, ci ca să-i pregătească pe oameni pentru viitor; aşadar, tonul îndemnului lui Isus este foarte categoric. Ucenicii lui Isus (a) nu trebuie să fie duşi în eroare de către învăţătorii mincinoşi sau de zvonurile care vor circula înainte de a veni sfârşitul; (b) ei vor avea greutăţi până la vremea sfârşitului; (c) ei trebuie să stea treji în vederea întoarcerii lui Cristos.
BIBLIOGRAFIE
G.R. Beasley-Murray, Jesus and the Future, 1954; W. Lane, The Gospel according to St. Mark, 1974; C.E.B. Cranfield, The Gospel according to St. Mark, 1959; D. Wenham, TSFB 71, 1975, p. 6-15; 72, 1975, p. 1-9; K. Grayston, „The Study of Mark XIII”, BJRL 56, 1973-4, p. 371-387. D.W.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu