Lectura recenziei scrise, respectiv vizionarea expunerii video este indispensabilă și veți vedea și de ce!
Scriitorul Mihai Neamțu face o recenzie substanțială la recenta carte ISUS AL MEU de Gabriel Liiceanu (296 de pagini, apărută la Editura Humanitas).
În debutul expunerii sale, Neamțu îi aduce un laudațio profesorului Liiceanu pentru prodigioasă sa activitate, binecunoscută de românii iubitori de carte și cultură, apreciindu-i foarte mult opera filozofului Liiceanu care e “un moralist exemplar, de tip francez, care nu iartă și nu uită, mai ales când vine vorba de nevrednicia omului în viața publică.”
Dar, în continuare, Mihail Neamțu nu se sfiește să arate și dintre marile minusuri ale acestei cărți în care “lipsește tocmai ceea ce te-ai aștepta în principal să găsești, să nu lipsească de pe paginile cărții, acum când autorul se apropie, în doi ani, de venerabila vârstă de 80 de ani”.
Mai jos avem înregistate întocmai vorbele recenziei făcute de Mihail Neamțu de la minutul 13:15 la minutul 27:15:
«Nu găsești nimic din viața sa duplicitară, nimic despre eșecuri majore, dacă domnia sa a onorat toate promisiunile făcute, toate legămintele pe care le-a asumat în fața unui om sau a mai multor oameni. Nu știm dacă această experiență a domnului Liiceanu în tinerețea sa îndepărtată de izvoarele credinței a inclus duplicități, minciuni, trădări, uitări, abandonuri grave, nu știm asta. Și, ne-am fi așteptat ca în această carte, înainte de-a fi împlinit 80 de ani, un filosof să cadă în genunchi în fața Celui care fără de păcat a fost răstignit.
Ne așteptam, într-un fel ne doream, ne bucuram cu gândul că într-o asemenea primăvară grea pentru România, filozoful așteptat de părintele Constantin Galeriu, filozoful prețuit cândva mai mult decât fiul său, a spus Constantin Noica, cel retras la Păltiniș, ne așteptam că el va face această declarație de iubire, nu doar față de Monica Lovinescu, nu doar față de Virgil Ierunca – niște oameni foarte importanți față de rezistența noastră culturală. Credeam că domnul Liiceanu va veni și va face o mărturisire în fața Celui Preaînalt și va spune precum Emmanuel Levinas (filozof, 1906-1995) în tradiția iudaică, sau precum Michael O. din tradiția catolică… “Doamne, Tu ești Cuvântul, Tu ești alfa și omega…” Dar, nu am găsit această mărturisire. Nu am găsit nicăieri această penitență și această pocăință, această metanoia care până la urmă te face creștin, nu înseamnă că te desăvârșește întru creștinism, nu înseamnă că te înduhovnicește, nu înseamnă că această conversie este automat o garanție că vei păși în veșnicia lui Dumnezeu. Nu, dar este un început. Și chiar pentru cineva care împlinește 80 de ani există loc pentru convertire, există loc pentru un asemenea început.
Când l-am întâlnit la aproape 100 de ani pe Neagu Djuvara și l-am întrebat: “Domnu’ Djuvara (1916-1918), vă rugați?” Și mi-a spus “Tot timpul.” Cum tot timpul? Și mi-a spus: “Mă rog rugăciunea lui Isus când sunt într-o stație de tramvai și trebuie să aștept 10…15 minute; mă rog înainte de-a mă culca rugăciunea lui Ioan Damaschinu”. Și m-am bucurat nespus că un om care scrisese despre toate civilizațiile importante ale lumii în ultimii 5.000 de ani, avea această nonșalanță a boierului de-a se preda Celui ce e Boieria supremă, care ne-a dăruit Cuvântul Său, și apoi viața Lui pentru viața lumii. Viața Lui pentru viața lumii, o temă la care ne așteptam ca profesorul Liiceanu să mediteze, ceea ce nu se întâmplă.
Așteptam de asemenea să existe o reflexie asupra unor tensiuni care sunt de ordin filozofic, lumină-întuneric, ordine-haos, teme fundamentale sunt pentru revelația biblică și tot ce înseamnă întâlnirea cu Hristos.
De asemenea, ne așteptam să existe o meditație asupra problemei adevărului, adevărul este o chestiune esențială, nu doar pentru epistemologie ci pentru ontologie, pentru felul în care descrii realitatea lucrurilor, ființa lucrurilor. Iar când Isus spune: Înainte de Avraam Eu sunt. Când pe icoanele răsăritene ortodoxe găsești acel …. care indică prezența personală a Celui ce este Eu sunt Cel ce sunt, Exod 3:14, când limbajul ontologic permează mărturisirea creștină de la Niceea, Cel de o Ființă cu Tatăl. Repet, când limbajul biblic pe de o parte și apoi patristic pe de altă parte, este plin de sevă filozofică, te așteptai ca domnul Gabriel Liiceanu să întâmpine exact această chestiune, această problematică, dar nu o face. O face într-o cheie minoră, însă atunci când vorbește despre păcatele creștinismului instituțional.
Gabriel Liiceanu, însă, ne lasă să ghicim printre rânduri faptul că în Biblie, în Cartea Cărților, există izvoare pentru imaginația noastră morală inepuizabile. Ne spune de asemenea, și nu greșește, și-i mulțumim pentru asta, că trebuie să privim la Biblie ca la un obiect de artă și că trebuie să ne apropiem de acest obiect de artă așa cum trebuie să te apropii de un tablou, printr-o aproximare, sfioasă aș spune, atentă, vigilentă, a frumosului care se manifestă, armoniilor care se exprimă în cromatică, în simetriile formale și geometrice și așa mai departe.
Această apropiere de Cuvânt, de Evamghelie, de Scriptură în tradiția Bisericii este o apropiere care trebuie să se bucure de-o sonoritate, de-o acustică, de liniște atunci când te apropii de un lucru sacru, sfânt. Și te lași învăluit de Duhul pe care Isus l-a predat…cui? ucenicilor Săi. Și și-a dat duhul pe cruce, spune textul Evangheliilor sinoptice și apoi ne amintim de textul în care El, Isus, făgăduiește ucenicilor le va da El un Mângâietor, un Paraclet, un Duh al adevărului. În duhul acesta textul trebuie citit, iar profesorul Liiceanu nu știu dacă a captat sonoritate specifică, duhovnicească, de care este nevoie atunci când te apropii de o operă de artă.
Nu poți să te apropii de imginea lui Rembrandt, Tatăl și fiul risipitor, când ești încă murdar pe bocanci și când încă sunetul străzii, larma orașului îți răpune atenția. Nu. Ai nevoie de-o inițiere, ai nevoie de-o curățire, ai nevoie de a curge aceste trepte de curățire lăuntrică pe care ne-am fi dorit ca filozoful să fie conștient că trebuie să le parcurgă pentru ca adevărul operei de artă, așa cum spune dânsul, heideggerian, să iasă din starea de ascundere și de uitare și să se reveleze așa cum trebuie să se reveleze sensul, frumusețea, binele și toate celelalte, universali.
Prin urmare această carte este o carte care ratează din punctul acesta de vedere hermeneutica aceasta de tip inițiatic pe care orice credincios o asumă atunci când deschide cartea, pentru că nu-și va permite s-o deschidă și să citească textul ca și când el trebuie stors ca o lămâie. Nu. Atunci când credinciosul va deschide textul Scripturii, el va ști că nu doar trebuie să citească ci să se lase citit. Toată viața ta, filozofule, trebuie ca și ea într-o bună zi să fie și ea evaluată, citită, mai ales în interstițiile ei, mai ales în ascunzișurile ei, pentru că orice om, care mai ales este o figură publică, ascunde atunci când apare pe scenă, nu dă în vileag. Chiar are Gabriel Liiceanu o conferință la Arad în 2009, Ce se dă și ce nu se dă în vileag atunci când tu pășești pe scena lumii.
Ori, domnule profesor, știm bine că sunt lucruri amare, că sunt tristeți aproape infiorătoare care dublează într-un sens întunecat conștiința noastră socială, eul nostru public. Despre acest întuneric merita să vorbim în fața Adevărului (Isus), pentru că acest întuneric este de scos la iveală de Cel care exorcizează la un momendat demonii și-i trimite în turma de porci pentru că acolo le este locul demonilor care adesea fagocitează gânduri, care adesea dublează gesturi și întotdeauna orice gest public e suspect de mândrie și de trufie.
Ce n-am înțeles este dacă domnul profesor Gabriel Liiceanu a fost mereu impresionat de genul stilistic al lui Emil Cioran, de vitalitatea cu care eseistul francez a scris despre femeile sfinte ale creștinismului. De ce, dacă, pe scurt, Cioran a citit misticii medievali, de ce totuși filozoful român nu o face? Dacă filocaliile au fost la îndemâna lui Emil Cioran când acesta i-a scris lui Stăniloaie pentru a-l felicita pentru ultima apariție, volumul 12, al celor 12 traduse în română. Dacă totuși, eseistul de la Paris a putut citi filocaliile, de ce Gabriel Liiceanu nu o face până la capăt, e o întrebare care ar merita ca și cândva să primim un răspuns și nu este o obiecție de ordin bibliografic, nu este o cârcoteală de ordin cultural. Pentru mine filocaliile și setul aș spune canonic al scrierilor patristice în general teologice din ultimii 2000 de ani, reprezintă obligație, nu doar intelectuală, ci și morală pentru cineva care vrea să interpeleze adevărul creștinismului.
Mai precis, pentru a intra în subiect că timpul nu ne permite, sunt unul dintre cei convinși că adevărul creștinismului se manifestă prin vieți schimbate, urbi et orbi, atât în spațiul deja denumit de mulți ani Republica Literelor și mă gândesc acum la un Augustin, Aurelius Augustinus din Hipona (354-430) sau Marius Victorinus din peninsula italică, cât și, atenție, vieți schimbate în deșert, vieți schimbate la margine de sat, vieți schimbate în biografia unui soldat, Pahomie cel care a devenit mai târziu ctitor al unor mănăstiri genobidice în Egiptul sec. IV. Atât târfele, curvarii și tâlharii, cât și geniile precum Blaise Pascal sau Petre Țuțea au fost atinse de această pană fină a cuvântului sacru și, am putea spune, de această boare duhovnicească a creștinismului vechi. Și încă suntem obligați ca atunci când examinăm adevărul creștinismului să ne raportăm la aceștia, la excelență, la vârfuri.
Să spunem că munții Carpați ar exista fără vârful Negoiu sau Moldoveanu ar fi o minciună. Să spun că pot examina creștinismul fără să mă raportez la C.S Lewis și la John Wesley (1703-1791), fără să mă raportez la Augustin și la Vasile cel Mare, la Blaise Pascal și la Pavel Florenski (1882–1937) e o modalitate de-a trișa. Trebuie să te raportezi în primul rând la excelențe. Trebuie să te raportezi în primul rând la vârfurile acestui lanț muntos pentru a judeca rezistența în timp. Nu știu dacă până la capăt, în cheia morală pe care o asemenea lectură o presupune cartea aceasta, Gabriel Liiceanu a făcut acest exercițiu.
Sigur că sunt referințe ici-colo la C.S. Lewis (1898-1963), dar nu la convertirea acestuia la Isus Christos. C.S. Lewis care a trăit într-un fel pe care noi îl cunoaștem, cei care i-am citit viața știu la ce mă refer. C.S. Lewis care a trăit în ambiguități și minciună, un fel de dublare, în relații adictive și păcătoase. C.S. Lewis și-a schimbat stilul de gândire. Și-a schimbat până la urmă înrădăcinarea când a devenit creștin, într-o zi oarecare de toamnă, ploioasă și neînsemnată pentru cei care priveau doar buletinul de știri, într-o astfel de zi, într-o asemenea clipă C.S. Lewis și-a făcut drumul către Casa Tatălui unde multe locașuri sunt.
Se pare că drumul către Păltiniș nu este neapărat și drumul către Emaus sau drumul către Damasc.
Cartea aceasta a lui Gabriel Liiceanu, repet, scrisă bine, nu scoate la iveală măruntaiele sufletești ale unei conștiințe tulburate de propria lui corupție. Am înțeles și e banal să arăt răul produs de dictator, cum e cartea scoasă de Humanitas O istorie mondială a comunismului CĂLĂII vol 1» […]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu