PILAT. Ponţiu Pilat a fost un roman din clasa de mijloc, din ordinul cavalerilor: praenomen-ul lui nu este cunoscut, dar nomen-ul Pontius ne sugerează că a provenit din Samnium (o regiune din centrul Italiei), iar cognomen-ul Pilatus le-a fost probabil acordat predecesorilor săi militari. Ştim puţine lucruri despre cariera lui înainte de anul 26 d.Cr., dar în anul acela (vezi P.L. Hedley în JTS 35, 1934, p. 56-58) împăratul Tiberius l-a numit al cincilea praefectus(hegemon, Matei 27:2, etc.; acelaşi titlu este folosit de Felix în Faptele Apostolilor 23 şi Festus în Faptele Apostolilor 26) al Iudeii. Dovezi cu privire la acest titlu au fost găsite în 1961, pe o inscripţie din Cezarea, iar E J. Vardaman (JBL 88, 1962, p. 70) sugerează că acest titlu l-a purtat în primii ani ai vieţii lui politice, fiind înlocuit ulterior cu titlul de procurator (titlu folosit de Tacit şi de Josephus). Conform cu o schimbare produsă în regulamentul după care se conducea Senatul (în anul 21 d.Cr. – Tacit, Anale 3. 33-34), Pilat a luat-o pe soţia lui cu el (Matei 27:19). Ca şi procurator, el a deţinut control deplin în provincie, fiind şeful armatei de ocupaţie (1 ala – cca. 120 de călăreţi, şi 4 sau 5 cohorte – cca. 2500-5000 de pedestraşi), care staţiona la Cezarea, iar un detaşament funcţiona ca garnizoană în Ierusalim, în cetăţuia Antonia. Procuratorul avea puteri depline de a dispune de viaţa sau de moartea cuiva şi putea anula sentinţa la moarte dată de Sinedriu; de fapt, Sinedriul era obligat să-i supună sentinţa spre ratificarea. De asemenea, el îi numea pe marii preoţi şi deţinerea controlul asupra Templului şi asupra vistieriei lui: până şi veşmintele marelui preot erau păstrate de el şi îi erau eliberate acestuia numai pentru praznice, când procuratorul venea la Ierusalim şi aducea cu el trupe suplimentare care patrulau cetatea.
Chiar şi istoricii păgâni menţionează numele lui Pilat numai în legătura cu consimţământul pe care şi l-a dat cu privire la moartea lui Isus (Tacit, Anale 15. 44): singura lui apariţie pe scena istoriei este ca procurator al Iudeii.
Josephus relatează (Ant. 18. 55. BJ 2. 169) că prima acţiune a lui Pilat după ce şi-a preluat slujba a fost aceea de a-şi face duşmani din evrei, impunându-le standardele romane, şi anume, purtând chipurile împăratului la Ierusalim: procuratorii dinaintea lui au evitat de a face uz de aceste standarde în cetatea sfântă. Datorită hotărârii de a rezista a liderilor Ierusalimului, în ciuda ameninţării cu moartea, el a cedat după 6 zile şi a adus chipurile înapoi în Cezarea. Filon (De Legatione ad Gaium 299 ş.urm.) ne relatează cum a dedicat Pilat un set de scuturi de aur şederii sale în Ierusalim. Acestea nu au purtat nici un chip pe ele, ci doar o inscripţie cu numele procuratorului şi al împăratului, dar s-au făcut chipuri pentru Tiberius, care a poruncit ca acestea să fie expuse în templul Romei şi al lui Cezar August din Cezarea (cf. P.L. Maier, „The Episode of the Golden Roman Shields at Jerusalem”, HTR 62, 1969, p. 109 ş.urm.).
Josephus (Ant. 18.60; BJ 2. 175) şi Eusebius (EH 2.7) menţionează o altă nemulţumire pe care au avut-o evreii faţă de Pilat, şi anume că a folosit banii din visteria Templului ca să construiască un apeduct prin care să aducă în oraş apa în oraş de la un izvor ce se afla la 40 km depărtare de oraş. Zeci de mii de evrei au protestat împotriva acestui proiect cu ocazia sosirii lui Pilatla Ierusalim, probabil în timpul unui praznic, iar ca răspuns, el a trimis împotriva lor trupe deghizate, omorând astfel mulţi evrei. În general, se crede că această răscoală a fost provocată de galileenii despre care se menţionează în Luca 13:1-2 (al căror sânge a fost amestecat de Pilat cu jertfele lor), şi C. Noldius (De Vita et Gestis Herodum, 1660, 249) a pretins că duşmănia pe care i-o purta Irod lui Pilat (Luca 23:12) a fost cauzată de faptul că Pilat i-a omorât pe unii supuşi ai acestuia. Acest lucru explica grija de mai târziu a lui Pilat (Luca 23:6- 7), atunci când L-a trimis pe Isus ca să fie anchetat de Irod. Nu se ştie dacă turnul Siloamului care a căzut (iuca 13:4) a făcut parte sau nu din acest sistem de apeducte.
În cele din urmă, Pilat a atins culmea omorând mai mulţi samariteni care s-au adunat pe Muntele Garizim fiind chemaţi de un amăgitor care a promis că le va arăta că Moise a ascuns acolo vasele sfinte, în ciuda falsităţii clare a acestei afirmaţii (Moise nu a trecut niciodată dincolo de Iordan: unii consideră că există o eroare contextuală, Moyseos în loc de Oseos, şi Josephus se referă la tradiţia samariteană conform căreia Uzzi, marele preot (1 Cronici 6:6), a ascuns chivotul şi alte vase scumpe în Muntele Garizim), o mare mulţime a venit înarmată pe la muntele acesta, iar Pilat i-a înconjurat şi i-a pus pe fugă, capturându-i pe mulţi şi ucigându-i pe instigatorii lor. O delegaţie a samaritenilor s-a înfăţişat cu un protest înaintea lui Vitellius, guvernatorul de atunci al Siriei, iar acesta i-a ordonat lui Pilat să dea socoteală de această acuzaţie împotriva iudeilor înaintea împăratului şi trimiţându-l pe Marcellus în Iudea în locul lui Pilat (Josephus, Ant. 18. 85-89). Pilat se afla în călătoria sa spre Roma când Tiberius a murit (37 d.Cr.). (Cf. E.M. Smallwcod, „The Date of the Dismissal of Pontius Pilate from Judaea”, JJS 5, 1954, p. 12 ş.urm.) Nu ştim nimic cu privire la rezultatul procesului, dar Eusebius (EH 2. 7) păstrează relatarea unor cronicari care nu sunt cunoscuţi din alte surse şi care pretind că Pilat a fost forţat să se sinucidă în timpul domniei lui Gaius (37-41 d.Cr.).
Incidentele de mai sus sunt toate relatate de Josephus sau de Filon. E. Stauffer (Christ and the Caesars, E.T. 1955, p. 119 ş.urm.) ne atrage atenţia asupra unui alt caz de provocare a iudeilor de către Pilat. Conform celor scrise de G.F. Hill (Catalogue of the Greek Coins of Palestine, 1914), procuratorii au bătut mici monede de cupru pentru a veni în întâmpinarea nevoilor locale din Palestina. În mod normal, acestea purtau desene simbolice a unor imagini din natură, cum ar fi copaci sau spice de grâu, din respect pentru cea de-a doua poruncă. În anii 29-31 d.Cr., Pilat a bătut monede care purtau insigna religiei imperiale, lituus-ul, sau sceptrul unuiaugur, şi patera, sau vasul pentru ritualul păgân al libaţiei. Monede de felul acesta nu au mai fost bătute după anul 31 d.Cr., iar British Museum are în colecţie o monedă a lui Pilat pe care succesorul său, Felix, pare să fi bătut peste sceptru o ramură de palmier, deşi Y. Meshorer (Jewish Coins of the Second Temple Period, 1967) afirmă că Felix a bătut de asemenea monede cu simboluri provocatoare, cum ar fi arme romane care subliniau subjugarea Iudeii de către romani.
Filon nu are nimic bun de spus despre Pilat: în De Legatione ad Gaium 301, el îl descrie ca fiind „din natură rigid şi de o duritate încăpăţânată” şi „duşmănos şi un om deosebit de mânios”; mai aminteşte şi de „mite, de acte de mândrie, de acte de violenţă, de încălcări grosolane ale legii, de cazuri de tratament brutal, omoruri repetate fără o judecată prealabilă, brutalitate continuă de cea mai mare cruzime”, de care puteau să-l învinuiască iudeii. Verdictul NT este că Pilat era un om slab, gata să-şi încalce principiile pentru avantaje personale, al cărui consimţământ la condamnarea prin moarte a Mântuitorului s-a datorat nu atât de mult dorinţei de a face pe placul autorităţilor iudaice, cât de frica de a nu-l supăra pe Tiberius în cazul în care mai aveau loc şi alte tulburări în Iudea. Acest lucru este evident din batjocura pe care o aducea la adresa iudeilor prin cuvintele de pe inscripţie (Ioan 19:19-22). Este foarte regretabil faptul că nu cunoaştem nimic despre el afară de perioada în care a fost procurator al iudeilor, faţă de care se pare că a manifestat puţină înţelegere şi cu atât mai puţină simpatie.
Pentru o discuţie cu privire la semnificaţia includerii cuvintelor „a suferit sub Pilat din Pont” în credeurile creştine, vezi S. Liberty, „The Importance of Pontius Pilate in Creed and Gospel”, JTS 45, 1944, p. 38-56.
S-au păstrat mai multe Acta Pilati: dar nici una din aceste lucrări nu este considerată autentică.
BIBLIOGRAFIE
P.L. Maier, Pontius Pilate, 1968.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu