Unul dintre lucrurile cele mai distrugătoare din viaţa unui creştin este vagabondajul spiritual. Când l-am auzit pentru prima oară pe soţul meu vorbind despre acest lucru mi s-a părut şocant. Pentru că în naivitatea mea nu pot concepe că oamenii, mai ales cei care se pretind a fi pocăiţi, pot fi ipocriţi.
Când am început această biserică, avertismentul prietenilor noştri, pastori din biserici mari, cu o învăţătură extrem de sănătoasă şi foarte bine „ancorate” spiritual, a fost acesta: „foarte mare atenţie la fiecare persoană care vă trece pragul. Vor fi mulţi cei care vor veni pentru *peşte şi pâine*, care vor avea intenţii ascunse. Nu vă lăsaţi păcăliţi”.
Şi această realitate avea să ne lovească mai repede decât ne-am aşteptat. Am avut parte de tot felul de oameni care au venit în primul şi în primul rând căutând o poziţie în slujire. Unii au cedat rapid şi au plecat foarte repede atunci când pastorul le-a vorbit despre necesitatea de a se înrădăcina într-o biserică, de a fi statornici şi credincioşi unei lucrări a Domnului.
Dar, pe departe lucrul cel mai „neplăcut” şi „insuportabil” pentru aceşti „vagabonzi” a fost acela de a sta sub autoritate. La început nu am înţeles lucrul acesta şi chiar i-am reproşat soţului meu că nu a cooptat imediat în slujire muzicieni care ne-au trecut pragul sau oameni care păreau să aibă oareşce înclinaţie spre slujire prin predică şi învăţătură. La foarte scurt timp a trebuit să recunosc şi să îi dau dreptate în rezerva sa de a nu lua decizii pripite şi de a nu da oamenilor responsabilităţi în biserică.
Conferinţa balcanică a MFE din decembrie 2009 mi-a risipit însă această „neînţelegere” şi am priceput abia atunci ce înseamnă cu adevărat să ai o inimă de slujitor. Şi asta când pastorul bisericii din Atena mi-a povestit despre unul dintre slujitorii din laudă şi închinare, un trompetist extrem de talentat şi „dorit” şi de alte biserici, care a fost cooptat în slujire la doi ani după ce a devenit membru în biserică. Doi ani în care a stat în banca lui, fără să ridice nici o clipă pretenţia că talentul i s-ar irosi sau ca nu i se recunoaşte valoarea.
Şi acum, la aproape un an de zile de la deschidere, adevăraţii credincioşi din biserica noastră, cu inimă de slujitor de văd. Poate părea şocantă această mărturie despre biserica noastră, mai ales că nu ştiu câţi au puterea să spună lucrurilor pe nume deschis şi cinstit. Cei mai mulţi dintre vizitatorii bisericii noastre, care la început s-au bătut cu pumnul în piept fie că Dumnezeu i-a trimis aici, fie că aşteptau de o eternitate o astfel de biserică în Sibiu, s-au evaporat uşor uşor, de cele mai multe ori fără măcar să aibă onestitatea de a spune lucrurilor pe nume.
Iar acest „vagabondaj spiritual” este periculos în primul rând pentru cei care îl practică (şi nu pentru noi, pentru că rugăciunea noastră a fost ca Dumnezeu să ne aducă oamenii potriviţi şi să alunge orice lucru care ne poate ţine pe loc sau care să poată constitui o piedică pentru noi). Pentru că astfel de oameni nu au cum să crească şi să se maturizeze spiritual, atâta timp căt refuză să se statornicească într-o biserică şi să stea sub autoritate. Şi lucrul cel mai grav este că, într-un final, ajung să creadă că nu au nevoie de o biserică şi că pot face o lucrare pe cont propriu, lucru care duce, cel mai adesea, la derapaje spirituale şi la erezii.
sursa: templulinchinarii.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu