| Un articol de William Kelly |
Domnul nu s-a mulţumit cu acest apel impresionant la har practic, în rugăciunea pe care le-o recomandă ucenicilor: „Ne iartă nouă greşelile noastre, după cum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. El continuă imediat, accentuând: „Pentru că, dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi vouă vi le va ierta Tatăl vostru cel ceresc; dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”.Matei 6:14,15
În creştinătate există o aşa confuzie cu privire la iertarea de păcate încât adevărata forţă a cuvintelor solemne ale Domnului se pierde pentru cei mulţi. Marea majoritate are o viziune atât de înceţoşată asupra mântuirii încât se tem să creadă în deplina şi trainica eficacitate a lucrării lui Hristos. Vestea bună a lui Dumnezeu, sau Evanghelia, este astfel lipsită de putere, pentru ei. Ei nu o duc mai bine decât un iudeu care şi-a adus jertfa, şi-a mărturisit păcatul şi a plecat mai departe cu consolarea că acesta i-a fost iertat. După cum acesta trebuia să jertfească des, tot astfel şi creştinul cu o învăţătură nesănătoasă vorbeşte despre nevoia lui de a fi stropit din nou şi din nou cu acel sânge, deşi în Scriptură se spune explicit că a fost vărsat o dată pentru totdeauna.
Ce orbire faţă de mărturia din Evrei 10 ! Jertfa perfectă a făcut ca imperfecţiunea să înceteze. Închinătorii, odată ce au fost curăţiţi, nu mai au cunoştinţă de păcate, iar aceasta printr-un contrast limpede cu jertfele levitice unde exista an de an amintire de păcate, în timp ce creştinul are dreptul la iertare de păcate. Hristos a venit să îndepărteze ceea ce era temporar şi să întemeieze ceea ce este etern. Prin urmare, atunci când a adus o jertfă pentru păcate, El s-a aşezat pentru totdeauna (permanent) la dreapta lui Dumnezeu. El a îndeplinit totul desăvârşit pentru a şterge vina prietenilor Săi (odinioară vrăjmaşii Săi) şi Şi-a luat tronul ca o dovadă triumfătoare a acestei lucrări, aşteptând de atunci ca vrăjmaşii Săi, care Îl resping pe El şi lucrarea Lui, să fie făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Atunci El va veni şi îi va zdrobi în răzvrătirea lor făţişă la sfârşitul veacului. Însă creştinilor, Duhul Sfânt le mărturiseşte că Dumnezeu nu Îşi mai aduce aminte de păcatele şi nelegiuirile lor. Unde este iertarea de acestea, nu mai există jertfă pentru păcat: orice lucru de felul acesta s-a prescris şi este mai mult decât împlinit în jertfa lui Hristos.
Însă credinţa eşuează aici, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu este primit în întreaga sa autoritate divină şi definitivă, iar astfel sufletele sunt lipsite de pacea şi bucuria credinţei. Şi încrederea în întregime în Dumnezeu este micşorată, aşa răscumpăraţi cu un preţ atât de incomensurabil cum suntem. Această necredinţă este alimentată de confundarea lucrurilor care sunt diferite, cum ar fi textul nostru faţă de acea mântuire deplină care se bazează exclusiv pe crucea lui Hristos. Sau mai mult, cum ar fi faptul că asemenea doctrine binecuvântate ale creştinismului, precum botezul şi Cina Domnului, au fost făcute doctrine mântuitoare, nu figurat ci intrinsec. Şi s-a creat necesitatea unei clase clericale cu autoritate divină care să le aplice corespunzător laicilor: o născocire care a întrecut şi cele mai înalte pretenţii ale preoţiei evreieşti şi care neagă în principiu Evanghelia.
Însă în timp ce Domnul nu se referă, aici sau în orice altă parte din predica Sa de pe munte, la acea mântuire pe care El urma să o împlinească, El are de predat ucenicilor Săi o lecţie cu greutate: aceea de a cultiva un duh de îndurare. Dacă în general evreul nu se putea ridica deasupra legii în distanţa ei faţă de Dumnezeu, teama care îl făcea chiar şi pe mijlocitor să tremure, graba de a acuza şi blestemul pe care îl producea, harul este atmosfera în care creştinul trăieşte şi prosperă. Fără îndoială, aceasta are loc prin neprihănire, dar pe lângă aceasta, harul este cel care domneşte.
Ce anume a atras la Domnul Isus chiar şi pe ucenicii lui Ioan Botezătorul? Ce anume, în ciuda unui mediu legalist, a înflorit îndată şi a adus rod atât de minunat în Petru, în Ioan şi în Iacov şi într-o nobilă oştire de martiri şi de mărturisitori? Ce anume a topit inima de oţel a lui Pavel şi l-a transformat în cel mai înflăcărat şi suferind martor înaintea lumii pentru Isus Hristos şi El răstignit? Ce altceva putea să ia rasa cea mai trufaşă, mai mulţumită de sine, cu grumazul înţepenit şi răzvrătită şi să-i transforme în cei săraci cu duhul, cei care plâng, cei blânzi, cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, cei miloşi, cei cu inima curată, cei care fac pace, cei persecutaţi pentru dreptate şi chiar pentru El, Căruia naţiunea şi marele ei preot au socotit că I se cuvine doar răstignirea, împlinind astfel Legea, Psalmii şi Profeţii?
După cum harul şi adevărul au dat viaţă ucenicilor, şi aceasta din belşug, în puterea învierii lui Hristos, tot astfel a urmat acea deplină şi trainică iertare pe care doar sângele Său o poate asigura, iar aceasta neîntrerupt. Însă îngăduirea păcatului întrerupe comuniunea cu Tatăl şi Dumnezeul nostru şi necesită mijlocirea lui Hristos pentru a spăla picioarele astfel întinate, prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Sângele Său îşi păstrează intactă calitatea sa ispăşitoare, dar Cuvântul este aplicat de către Duhul Sfânt ca răspuns al mijlocirii lui Hristos în ceruri, iar cel care păcătuieşte se pocăieşte în praf şi cenuşă. Pentru aceasta Îl avem pe Cel care a venit prin apă şi sânge. Amândouă ne sunt necesare, şi le avem, şi nu am putea trăi fără apă de la început până la sfârşit după ce am obţinut sângele odată pentru totdeauna. Oricine ignoră sau (mai rău) neagă dublul aspect al harului subminează şi amestecă adevărul lui Dumnezeu.
Aici Domnul descrie un duh neiertător ca fiind intolerabil de către Tatăl nostru în cârmuirea Lui zilnică faţă de fiii Săi. Şi nu este de mirare. Ar însemna să te întorci de la har la lege, de la Hristos la nenorocitul sine. De aceea, în această rugăciune, El îndeamnă la har către aceia care ne pot jigni mereu atât de dureros
„Pentru că, dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi vouă vi le va ierta Tatăl vostru cel ceresc; dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”.
O, tu care porţi ranchiună şi care ai gânduri negre cu privire la jignirile (adesea exagerate, dacă nu chiar imaginare) altora, ia seama! Tu, un creştin (dacă aşa stau lucrurile), ai o lipsă crasă a acestei îndatoriri şi eşti cât se poate de neasemănător cu Hristos. Mai e nevoie să ţi se spună că eşti tot atât de nefericit pe cât eşti de rigid? Nu înseamnă nimic pentru duhul tău, pe cât de înjositor este aceasta pentru un creştin, că „nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”? Nu te juca cu o stare atât de rea şi mândră şi nu mai întrista Duhul Sfânt cu care ai fost pecetluit. Să nu apună soarele peste mânia voastră, nici nu daţi loc diavolului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu