PREDESTINARE.
I. Termeni biblici
Cuvântul în limba română „a predestina” provine de la termenul lat. praedestino, pe care-l foloseşte Vulgata pentru a traduce termenul gr. prohorizo. VSR traduce prohorizo cu „a predestina” în Faptele Apostolilor 4:28; Romani 8:29-30; şi cu „destin” în Efeseni 1:5,121 şi cu „a decreta” în 1 Corinteni 2:7. VR traduce cu „a hotărî de mai înainte” în toate cele şase locuri de mai sus.
Termenul prohorizo, al cărui subiect în NT nu este decât Dumnezeu, exprimă ideea de a hotărî în avans (-pro) o situaţie pentru o persoană sau o persoană pentru o situaţie. NT foloseşte şi alte combinaţii ale lui pro; cu sens similar: (1) protasso, „a aranja de mai înainte” (Faptele Apostolilor 17:26); (2) pratithemai, „a propune” (în Efeseni 1:9; despre o propunere omenească în Romani 1:13; cf. felul în care este utilizat substantivul înrudit prothesis, „scop”, „plan”, Romani 8:28; 9:11; Efeseni 1:11; 3:11; 2 Timotei 1:9); (3) prohetomaizo, „a pregăti în avans” (Romani 9:23; Efeseni 2:10); (4) procheirizo, „a numi în avans” (Faptele Apostolilor 3:20; 22:14); (5) procheirotoneo „a alege dinainte” (Faptele Apostolilor 10:41).problepo, „a vedea în avans, a prevedea” conţine ideea predestinării eficiente pe care o face Dumnezeu şi poate fi întâlnit în Galateni 3:8; Evrei 11:40; aşa cum ne arată contextul. Acelaşi sens îl au câteodată verbele necompuse tasso (Faptele Apostolilor 13:48; 22:10) şihorizo (Luca 22:22; Faptele Apostolilor 2:23), primul verb având sensul de a pune ceva în ordine cu precizie, iar cel de-al doilea de a marca ceva cu exactitate. Acest vocabular divers scoate în evidenţă diferitele faţete ale ideii exprimate.
NT formulează ideea alegerii de mai dinainte pe care o face Dumnezeu, dar pe o altă cale, şi anume, prin a spune că ceea ce motivează şi determină acţiunile lui Dumnezeu în lumea aceasta, şi printre acestea destinul omului, este propria Lui voinţă (substantivele, boule, Faptele Apostolilor 2:23; 4:28; Efeseni 1:11; Evrei 6:17; boulema, Romani 9:19; thelema, Efeseni 1:5,9,11; thelesis, Evrei 2:4; boulomai, Evrei 6:1;7 Iacov 1:18; 2 Petru 3:9; thelo, Romani 9:18, 22; Coloseni 1:27), sau „buna Lui plăcere” (substantive, eudokia, Efeseni 1:5, 9, 11;thelesis, Evrei 2:4; verbele, eudokeo, Luca 12:32; 1 Corinteni 1:21; Galateni 1:15; Coloseni 1:19), adică hotărârea lui deliberată pe care a luat-o mai înainte. Într-adevăr, acesta nu este singurul sens în care NT vorbeşte despre voia lui Dumnezeu. Biblia concepe că planul lui Dumnezeu cu privire la om este exprimat atât în poruncile pe care El le-a făcut de cunoscut cât şi prin faptul ca El le-a hotărât împrejurările. Aşadar, în Scripturi „voia” Lui se referă atât la Legea cât şi la planul Lui; ca atare, unii din termenii de mai sus sunt folosiţi şi cu referire la anumite cerinţe divine (de ex. boule, Luca 7:30; thelema, 1 Tesaloniceni 4:3; 5:18). Dar în textele de mai sus se are în vedere planul pe care-l are Dumnezeu cu privire la desfăşurarea evenimentelor, şi la acest plan se referă predestinarea.
Vechiului Testament îi lipsesc cuvintele care să exprime conceptul predestinării într-o formă abstractă şi generalizată, dar vorbeşte deseori despre Dumnezeu care hotărăşte, plănuieşte sau face ca anumite lucruri să aibă loc, în contexte care atrag atenţia asupra priorităţii şi independenţei absolute a hotărârii Lui în raport cu existenţa sau desfăşurarea lucrurilor, respectiv a evenimentelor asupra cărora s-a luat hotărârea (cf. Psalmul 139:16; Isaia 14:24-27; 19:17; 46:10 s. urm.; Ieremia 49:20; Daniel 4:24 ş.urm.).
Felul în care foloseşte NT grupul de cuvinte sprijină practica tradiţională de a defini predestinaţia ca o decizie pe care o ia Dumnezeu în avans cu privire la circumstanţele şi la destinul omului. Este mult mai convenabil să trecem aspectul mai general al planului Lui cosmic şi al conducerii universale sub titlul mai general al *providenţei Lui. Ca să înţelegem predestinaţia aşa cum o prezintă Biblia, trebuie să-i recunoaştem locul în planul lui Dumnezeu ca întreg.
II. Prezentarea biblică a predestinării
În Vechiul Testament
Vechiul Testament îl prezintă pe Dumnezeu Creatorul ca fiind un Dumnezeu personal, puternic, ca având un scop bine definit şi ne asigură că, după cum puterea Lui este nelimitată, la fel de sigur este că ceea ce a hotărât se va duce la îndeplinire (Psalmul 33:10 ş.urm.; Isaia 14:27; 43:13; Iov 9:12; 23:13; Daniel 4:35). El este Domnul fiecărei situaţii, care hotărăşte şi îndreaptă toate lucrurile spre scopul pentru care le-a făcut (Proverbe 16:4) şi care iniţiază orice eveniment, mare sau mic, începând cu gândurile împăraţilor (Proverbe 21:1) şi cuvintele sau faptele premeditate ale oamenilor (Proverbe 16:1, 9) şi până la rezultatul unui sorţ care ni se pare că este întâmplător (Proverbe 16:33). Nimic din ceea ce-Şi propune Dumnezeu nu este prea greu pentru El (Geneza 18:14; Ieremia 32:17); ideea că o opoziţie organizată a omului I-ar putea zădărnici într-un fel sau altul planurile este pur şi simplu absurdă (Psalmul 2:1-4). Prorocia lui Isaia dezvoltă mai mult decât orice altă carte din VT conceptul că planul lui Dumnezeu este factorul decisiv în istorie. Isaia accentuează faptul că scopurile lui Dumnezeu sunt veşnice, că Iahve a planificat evenimentele prezente şi pe cele viitoare cu mult timp înainte, „de la început” (cf. Isaia 22:11; 37:26; 44:6-8; 46:10 ş.urm.) şi că, tocmai datorită faptului că El, nu altul, este Cel care hotărăşte toate evenimentele (Isaia 44:7), nimic nu poate împiedica desfăşurarea evenimentelor pe care le-a prezis El (Isaia 14:24-27; 44:24-45:25; cf. 1 Împăraţi 22:17-38; Psalmul 33:10 ş.urm.; Proverbe 19:21; 21:30). Capacitatea lui Iahve de a prezice lucruri care par incredibile şi care vor avea loc este o dovadă că El deţine controlul asupra istoriei, pe când neputinţa idolilor de a prezice aceste lucruri ne arată tocmai că ei nu deţin acest control (Isaia 44:6-8; 45:21; 48:12-14).
Uneori, Iahve este prezentat ca reacţionând la anumite situaţii care au loc în aşa fel încât avem impresia că El nu le-a anticipat (de ex. când se căieşte şi acţionează exact invers faţă de cum a acţionat mai înainte, Geneza 6:5; Ieremia 18:8, 10; 26:3, 13; Ioel 2:13; Iona 4:2). Dar judecate în contextul lor biblic, este dar că scopul şi sensul acestor antropomorfisme este pur şi simplu acela de a sublinia faptul că Dumnezeul lui Israel este într-adevăr un Dumnezeu personal şi nu de a ne face să ne întrebăm dacă într-adevăr El planifică sau nu mai dinainte activitatea oamenilor sau dacă deţine sau nu controlul asupra lor.
Biblia spune clar încă din „protoevanghelia” pe care o găsim în Geneza 3:15 sau în promisiunea făcută lui Avraam (Geneza 12:3) că Dumnezeu conduce istoria umană teologic, ca să-Şi aducă la îndeplinire planul Său cu privire la binele etern al omenirii. Tema se dezvoltă în contextul promisiunii făcute în pustie, că poporul va beneficia de prosperitate şi de protecţie în Canaan (cf. Deuteronom 28:1-14) cât şi în contextul tabloului profetic al slavei lui Mesia care va urma după judecata pe care o va face Dumnezeu (Isaia 9:1 ş.urm.; 11:1 ş.urm.; Ieremia 23:5 ş.urm.; Ezechiel 34:20 ş.urm.; 37:21 ş.urm.; Osea 3:4 ş.urm., etc.); şi ajunge la punctul culminant în vedenia lui Daniel care-L vede pe Dumnezeu hotărând înălţarea şi căderea imperiilor păgâne pentru a inaugura domnia Fiului omului (Daniel 7; cf. 2:31-45). O escatologic globală de felul acesta nu poate fi prezentată fără premisa că Dumnezeu este Domnul absolut al istoriei, care cunoaşte cursul ei dinainte şi-l hotărăşte.
În acest context al relaţiei dintre Dumnezeu şi istoria omului VT descrie faptul că Israel a fost ales de Dumnezeu să fie poporul cu care să facă un legământ, obiectul şi instrumentul lucrării Lui de mântuire. Alegerea a fost nemeritată (Deuteronom 6:7 ş.urm.; Ezechiel 16:1 ş.urm), fiind în întregime un act de bunăvoinţă. Ea a avut un scop. Israel a fost ales pentru un destin, pentru a fi binecuvântat şi pentru a fi o binecuvântare pentru alte naţiuni (cf. Psalmul 67; Isaia 2:2-4; 11:9 ş.urm.; 60; Zaharia 8:20 ş.urm.; 14:16 ş.urm.). O vreme, însă, această alegere a fost exclusivă; alegerea lui Israel a însemnat ocolirea deliberată a celorlalte naţiuni (Deuteronom 7:6; Psalmul 147:19 ş.urm.; Amos 3:2; cf. Romani 9:4; Efeseni 2:11 ş.urm.). Mai bine de un mileniu, Dumnezeu a lăsat aceste naţiuni în afara legământului, ele constituind doar obiectul judecăţii Lui pentru păcatele lor (Amos 1:3-2:3) şi pentru răutatea pe care au manifestat-o faţă de poporul ales (cf. Isaia 13-19, etc.).
În Noul Testament
Scriitorii NT preiau din VT credinţa că Dumnezeu este Domnul Suveran al evenimentelor şi că El conduce istoria pentru a-Şi duce la îndeplinire planul Său. Insistenţa lor continuă că lucrarea lui Cristos şi dispensaţia creştină reprezintă împlinirea prorociilor biblice, rostite cu secole mai înainte (Matei 1:22; 2:15, 23; 4:14; 8:17; 12:17 ş.urm.; Ioan 12:38 ş.urm.; 19:24, 28, 36; Faptele Apostolilor 2:17 ş.urm.; 3:22 ş.urm.; 4:25 ş.urm.; 8:30 ş.urm.; 10:43; 13:27 ş.urm.; 15:15 ş.urm.; Galateni 3:8; Evrei 5:6; 8:8 ş.urm.; 1 Petru 1:10 ş.urm., etc.), şi faptul că scopul final al lui Dumnezeu atunci când i-a inspirat pe scriitorii evrei să scrie Scripturile a fost acela de a da învăţătură credincioşilor creştini de mai târziu (Romani 15:4; 1 Corinteni 10:11; 2 Timotei 3:15 ş.urm.) constituie o dovadă suficientă a acestui adevăr. (Trebuie menţionat că ambele convingeri îşi au originea în cuvintele Domnului Însuşi: cf. Luca 18:31 ş.urm.; 24:25 ş.urm.; 44 ş.urm.; Ioan 5:39.). Un lucru nou este că acum ideea de alegere, care nu se mai aplică poporului Israel, ci credincioşilor creştini, este în mod constant individualizată (cf. Psalmul 65:4) şi se extinde într-o perioadă precedentă timpurilor istorice. VT vorbeşte despre alegere în contextul „chemării” istorice pe care o face Dumnezeu lui Israel (cf. Neemia 9:7), dar NT face o distincţie clară între două lucruri, prezentând alegerea ca actul prin care Dumnezeu predestinează pe păcătoşi pentru mântuire în Cristos „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4; cf. Matei 25:34; 2 Timotei 1:9); un act care a fost în strânsă legătură cu cel de-al doilea act, adică faptul că Dumnezeu L-a cunoscut pe Cristos „mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1:20). Conceptul uniform al NT este că tot harul mântuitor care i s-a dat omului în timp (cunoaşterea Evangheliei, înţelegerea ei şi puterea de a-i răspunde pozitiv, puterea de a rămâne în credinţă şi slava finală) decurge din alegerea divină făcută în eternitate.
Limbajul lui Luca în naraţiunea din Faptele Apostolilor aduce argumente convingătoare în sprijinul acestui crez, adică pe lângă faptul că Cristos a fost rânduit mai dinainte să moară, să învie şi să domnească (Faptele Apostolilor 2:23, 30 ş.urm.; 3:20; 4:27 ş.urm.), mântuirea este roada harului preventiv (harul prin care credinciosul primeşte putere de a-şi păstra mântuirea, n.tr.; 2:47; 11:18, 21-23; 14:27; 15:17 ş.urm.; 16:14; 18:27), dat în conformitate cu hotărârea de mai dinainte a lui Dumnezeu (13:48; 18:10).
În Evanghelia lui Ioan, Cristos spune că El a fost trimis să mântuiască un anumit număr de persoane pe care Tatăl I le-a dat (Ioan 6:37 ş.urm.; 17:2, 6, 9, 24; 18:9). Acestea sunt „oile” Lui, sau „ai Lui” (10:14 ş.urm., 26 ş.urm.; 13:1). El S-a rugat special pentru aceştia (17:20). El îşi propune să-i „atragă” la Sine prin Duhul Său (12:32; cf. 6:44; 10:16, 27; 16:8 ş.urm.); să le dea viaţă veşnică, în părtăşie cu Sine şi cu Tatăl (10:28; cf. 5:21; 6:40; 17:2; Matei 11:27); să-i păstreze fără să se piardă vreuna din ele (6:39; 10:28 ş.urm.; cf. 17:11, 15; 18:9); să-i aducă la slava Sa (14:2 ş.urm.; cf. 17:24), şi să le învie trupurile în ziua de apoi (6:39 ş.urm.; cf.5:28 ş.urm.). Principiul că cei mântuiţi beneficiază de mântuire datorită predestinării divine este prezentat aici în mod explicit.
Elucidarea deplină a acestui principiu se găseşte în scrierile lui Pavel. Din veşnicie, declară Pavel, Dumnezeu a avut un plan (prothesis) de a mântui Biserica, cu toate că în vremurile trecute acest plan nu a fost cunoscut pe deplin (Efeseni 3:3-11). Scopul acestui plan este ca oamenii să fie înfiaţi ca fii ai lui Dumnezeu şi să fie reînnoiţi după chipul lui Cristos (Romani 8:29) şi ca Biserica, adunarea celor înnoiţi în felul acesta, să crească şi să ajungă la plinătatea lui Cristos (Efeseni 4:13). Credincioşii se pot bucura având siguranţa că, în planul Său, Dumnezeu i-a predestinat pe fiecare personal să fie părtaş al acestui destin (Romani 8:28 ş.urm.; Efeseni 1:3 f urm.; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9; cf. 1 Petru 1:1 ş.urm.). Alegerea s-a făcut numai datorită harului (2 Timotei 1:9), fără să se aibă în vedere meritele – într-adevăr, fiind făcută contrar „meritelor” omului care au fost cunoscute mai dinainte de Dumnezeu (cf. Ioan 15:19; Efeseni 2:1 ş.urm.). Datorită faptului că Dumnezeu este suveran, alegerea Lui care predestinează asigură mântuirea. Din această alegere decurge o „chemare” eficientă, care are ca rezultat răspunsul credinţei pe care această chemare îl porunceşte (Romani 8:28 ş.urm.; cf. 9:23 ş.urm.; 1 Corinteni 1:26 ş.urm.; Efeseni 1:13; 2 Tesaloniceni 2:14); îndreptăţirea (Romani 8:30); sfinţirea (1 Tesaloniceni 2:13); şi glorificarea (Romani 8:30, unde timpul trecut al verbului denotă certitudinea realizării; 2 Tesaloniceni 2:14). Pavel dă această învăţătură creştinilor, celor care au fost „chemaţi” ca să-i asigure de certitudinea pe care trebuie s-o aibă acum şi de mântuirea finală şi să-i determine să-şi de-a seama cât de îndatoraţi sunt ei îndurării lui Dumnezeu. Cei „aleşi” cărora le vorbeşte şi despre care vorbeşte el în fiecare epistolă sunt credincioşii cărora le adresează acea epistolă („voi”, „noi”).
S-a afirmat că cunoaşterea de mai dinainte a lui Dumnezeu nu este predestinare şi că *alegerea personală în NT se bazează pe faptul că Dumnezeu ştie de mai dinainte că cei aleşi vor răspunde pozitiv chemării Evangheliei. Dificultăţile acestui punct de vedere par să fie următoarele: (1) acest punct de vedere pare să afirme de fapt conceptul alegerii în funcţie de fapte şi de merite, pe când Scriptura ne spune că alegerea se datorează harului (Romani 9:11; 2 Timotei 1:9) şi că harul exclude tot ceea ce face omul pentru sine (Romani 4:4; 11:6; Efeseni 2:8 ş.urm.; Tit 3:5); (2) dacă alegerea se datorează credinţei (2 Tesaloniceni 2:13) şi faptelor bune (Efeseni 2:10) ea nu se poate baza pe cunoaşterea acestor lucruri de mai dinainte; conform acestui punct de vedere, Pavel nu trebuie să prezinte că temeiul mântuirii noastre finale este alegerea pe care o face Dumnezeu, ci mai degrabă credinţa credinciosului; (4) acest punct de vedere ne lasă impresia că Scriptura pune semnul egalităţii între cunoaşterea de mai dinainte a lui Dumnezeu şi predestinare (cf. Faptele Apostolilor 2:23).
III. Alegerea şi lepădarea
Cuvântul „lepădat” apare pentru prima dată în Ieremia 6:30 (cf. Isaia 1:22), într-o metaforă luată din procesul de purificare a metalelor. Ideea se referă la ceva care, datorită naturii corupte, nu trece testul la care-l supune Dumnezeu şi, ca atare, este respins. Metafora apare din nou în NT. Este folosită cu privire la Neamuri (Romani 1:28) şi la cei care se socotesc credincioşi (1 Corinteni 9:27; 2 Corinteni 13:5 ş.urm.; cf. 2 Timotei 3:8; Tit 1:16). De la Augustin încoace, însă, teologia creştină a vorbit despre lepădare, nu ca fiind acţiunea lui Dumnezeu de a respinge pe anumiţi credincioşi în istorie, ci ca şi ceva care stă în spatele acestei respingeri – hotărârea luată de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, de a-i ocoli pe aceştia şi de a nu le acorda harul mântuitor (cf. 1 Petru 2:8; Iuda 4). Astfel, a devenit un lucru obişnuit ca predestinarea să fie definită ca fiind atât o alegere precum şi o lepădare.
Astfel există dispută cu privire la includerea lepădării în acel prothesis divin al lui Dumnezeu. Unii justifică includerea ei apelând la versete cum ar fi Romani 9:17 ş.urm., 21 ş.urm.; 11:7 ş.urm. Având în vedere Romani 9:22, pare dificil să negăm că împietrirea inimilor unora şi nemântuirea lor, pe care Pavel le prezintă în v. 19:21 sunt la latitudinea lui Dumnezeu, fac parte, în realitate.din planul lui Dumnezeu; totuşi, trebuie observat faptul că Pavel este interesat să sublinieze nu intransigenţa lui Dumnezeu faţă de cei lepădaţi, ci faptul că El îşi înfrânează mânia faţă de cei care au îndeplinit toate condiţiile pentru a fi nimiciţi (cf. 2:4). Nu este uşor să determinăm cu exactitate sensul acestor versete, luate în contextul lor; vezi comentariile.
BIBLIOGRAFIE
Arnt; B.B. Warfield, „Predestination”, şi J. Denney, „Reprobation”, în HDB; Calvin, Institute, 3.21-24; idem, Concerning the Eternal Predestination of God, E.T. by J.K.S. Reid, 1960; comentarii cu privire la Romani 9-11; în special W. Sanday şi A.C. Headlam, ICC, 1902; P. Jacobs, H. Krienke, NIDNTT 1, p. 692-697. J.I.P.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu