Am crescut într-o cultură a sociologiei și acest lucru m-a învățat – pe mine și pe alții din generația mea – să adopt o serie de comportamente care să-mi dea siguranța că „voi fi mereu dorită”. Deși calitatea de a fi dorit(ă) este asociată la bază doar cu nașterile, conceptul a început să afecteze toate aspectele vieții copiilor și i-a făcut să-și însușească dansul periculos și uneori mortal al perfecționismului.
În copilărie, nu știam exact cu ce se ocupă tata, dar știam că biroul lui era primul loc unde văzusem modelele din plastic de culoare roz și roșu aprins ale uterului și embrionului. Îmi amintesc că stăteam cu mama în mașina noastră de familie și ne uitam la jungla exotică oferită de priveliștea unei bougainvillea mov ce se rezema de geamul biroului său elegant, aflat la colțul străzii, care-și desfășura florile crestate adânc, la fel ca modelul roz de plastic.
Eu și cu tata organizam întreceri pe scările Centrului pentru Evidența Populației și îmi amintesc sentimentul pe care-l aveam când inima-mi bătea să-mi iasă din piept ajungând sus, pe ultima treaptă, înaintea lui. Mă întorceam și așteptam triumfătoare să apară mai întâi pantofii maro, apoi șosetele albe de bumbac pe ultima treaptă și atunci țopăiam ca să-l sperii și el se prefăcea surprins. Când câștigam întrecerea pe scări mi se confirma sentimentul că cineva mă dorește. Eram puternică, rapidă și deci meritam dragostea lui. (Mai târziu, plăcerea întrecerilor s-a transformat într-o pasiune pentru alergarea pe distanțe lungi și antrenamentul de rezistență.)
Să fii dorit era la origine o sintagmă care descria atitudinea mamei la nașterea copilului. Sociologii au decis că în măsurarea gradului în care un copil este dorit contează mai puțin ca momentul ales să fie perfect, să existe posibilități financiare sau chiar ezitarea emoțională a mamei. În schimb, gradul în care un copil este dorit are legătură mai mult cu fenomenologia decât cu știința. El ar putea descrie valoarea unei persoane în cadrul economiei sociale, precum și factorii de mediu care limitează această valoare.
Am crescut, m-am mutat de la părinți, m-am dus la colegiu, mi-am început o carieră, și în tot acest timp tata se întorcea periodic la imaginea copilului dorit. Mă întreba dacă sunt mulțumită de viața pe care o duc, de partenerul de viață ș.a. În felul acesta îmi măsura gradul de fericire. Mă învăța că cel mai important este să-ți aranjezi viața astfel încât să creezi un echilibru între sentimentul de a fi dorit și evenimentele cuprinse de ea. Era esențial să faci alegeri înțelepte ca să obții rezultatele dorite. Iar mie mi se părea chiar mai important să fac alegerile care trebuie pentru a fi sigură că voi continua să fiu dorită de ceilalți. Puteam oricând, la vreun moment de cotitură, să devin nedorită pur și simplu fiindcă luam hotărârile greșite.
Întrucât planificarea familială afirmă că alegerile cu bună știință în ce privește reproducerea au ca efect familii mai bune, presupunerea care nu se spune este că alegerile în materie de sex pe care sunt educați membrii familiei să le facă ar ajuta la separarea sexului de plăcere de sexul de reproducere. În copilărie, am ajuns la concluzia că cel mai potrivit comportamentul este cel care are ca rezultat faptul de a fi dorită permanent de părinți, apoi de prieteni și de partenerul de viață. În mod surprinzător, rezultatul acestei expuneri la ideea de copil dorit nu a fost conformismul, ci un perfecționism rigid care se baza pe realizări. Concluzia mea a fost împărtășită de o întreagă generație de femei și bărbați care nu au putut să se dovedească valoroși decât prin realizările profesionale. Ca adulți, am schimbat în mod frecvent facultățile și specializările și nu ne-am lăsat luați de valul căsătoriei sau chiar al unui angajament profesional pe termen lung. Prețul carierei se plătea prin depresii și descurajări. Promisiunea nerostită inclusă în atingerea perfecționismului era că sistemul politic va răsplăti la final oamenii care au realizări remarcabile printr-o eliberare a sexualității din chingile biologicului oferită de contracepție – o promisiune adresată în mod special femeilor din mediul academic: dacă vă comportați cum trebuie, sistemul politic se va asigura că sexul de plăcere se va diferenția de cel de reproducere.
Teoria sănătății publice
Am crescut în mijlocul culturii în plină dezvoltare privind studiile asupra populației și a sănătății mamei și copilului. Tatăl meu, J. Richard Udry, împreună cu colegii săi, a căutat să aducă în țările lumii a treia noua știință a măsurării fertilității, prin urmare a contribuit la prevenirea unei imaginate explozii a populației determinate de nașterile nedorite. În spatele noii științe privind studiul populației stă, cu toate acestea, vechea știință a eugeniei. În statul Carolina de Nord, precum și în multe alte state, funcționau încă programele de sterilizare până la mijlocul anilor ’70. Oamenii de știință liberali din punct de vedere cultural și politic au rescris eugenia într-un limbaj actualizat, subliniind nevoia de a oferi femeilor controlul asupra propriei fertilități și apoi recompensându-le dacă se hotărau să aibă mai puțini copii.
În lumea de basm a sănătății publice, nicio mamă nu mai trebuie să dea naștere unui copil, după care să sufere din cauza unor sentimente de vinovăție sau regret, și niciun copil sau adolescent nu mai trebuie să se simtă presat să intre într-un rol de gen care să nu se potrivească pe deplin înclinațiilor sale. Tații potențiali se vor înregistra voluntar pentru a fi sterilizați, mai degrabă decât să conceapă copii într-un mediu departe de a fi ideal și nu-și vor împiedica soțiile să profite de oportunitățile legate de educație și carieră. Toate acestea se vor realiza prin disciplinarea comunităților pentru a se supune noii științe a planificării familiale. Teoria sănătății publice spune că dorința femeii de a avea copii și de a-i crește poate fi modificată prin intermediul educației. Educarea mamei dintr-o familie în privința metodelor contraceptive va avea ca rezultat direct familii mai mici, pentru că „asta își dorește toată lumea”. Sănătatea publică a proiectat în mod continuu imaginea progresului sub aspectul reproducerii: un bărbat perfectibil și o femeie perfectibilă care formează o familie perfectibilă, feriți de excese și integrați perfect într-o lume modernă.
Una dintre zonele-țintă pentru noua știință a controlului fertilității a fost sud-estul Asiei, Thailanda în mod special. Întrucât au crescut fondurile alocate Centrului pentru Evidența Populației, acesta a început să atragă un număr mare de studenți din Thailanda și India. Vinerea seara, foști studenți de la facultăți din Thailanda, acum studenți la master, se adunau la noi acasă să joace tenis de masă sau să stea de vorbă la subsol. O parte din ideea care stătea la baza acestor întruniri era să îi familiarizeze pe acești studenți cu modelul cultural american și cu beneficiile planificării familiale și ale controlului sarcinilor. Familia era prezentată nu doar ca unitatea biologică și reproductivă a societății, ci și ca unitatea ei estetică și socială. Idealul familiei simetrice era cea compusă din patru persoane, iar această „piramidă a planificării familiale” a început să apară peste tot pe afișe sau broșuri care aveau legătură cu sănătatea familiei. Ca membri ai unei familii cu doi copii, sora mea și cu mine serveam drept model al acestui ideal – căci cu cât era mai mic numărul de copii, cu atât era mai de așteptat ca acel copil să fie mai inteligent, mai dotat și părinții să investească mai mult în el. Am simțit pe pielea mea această presiune extraordinară. Pentru a fi dorită și iubită îmi jucam rolul prin care ajutam la răspândirea acestei teorii și știam că trebuie să-l joc perfect.
Un dans periculos
Prin natura meseriei, tatăl meu a făcut multe drumuri la Bangkok. Odată, mi-a adus din Thailanda un micuț prinț dansator de culoare aurie, cu pantofi ascuțiți și cu o pălărie în forma unei cești miniaturale, întoarse cu fundu-n jos, de aceeași culoare. Dansa cu o mână ridicată și cu una lăsată în jos, sprijinindu-se într-unul din pantofii săi lungi și ascuțiți.
În ciuda unei expresii placide, prințul executa un dans foarte dificil. Dacă se mișca prea repede într-o parte sau în alta, pălăriuța ca o pagodă putea să-i alunece de pe cap. Dacă nu stătea drept în poziția corectă, pantofiorii i se îndoiau, se împiedica în ei și cădea. Pentru mine, negocierea prieteniei era precum dansul prințului meu: mă dureau gleznele, îmi pulsau brațele, dar nu îndrăzneam să nu continui să demonstrez că eram demnă de a fi dorită și iubită. Într-o zi, în clasa a patra, am învățat să dansez polka și în timpul dansului trebuia să-mi schimb partenerul. Am fost atât de supărată că prietena mea cea mai bună trebuia să danseze cu altcineva încât m-am dus la noul ei partener și i-am tras o lovitură zdravănă în fluierul piciorului. De câte ori eram respinsă într-o prietenie, o interpretam ca pe o judecată finală asupra valorii mele ca ființă umană. De câte ori încercam să fac ceva nou, trebuia să-mi iasă perfect. Știam deja că trebuie să continui să-mi câștig aprobarea și atenția părinților pentru a fi mereu dorită. Era deci firesc ca același lucru să se întâmple și în cazul altor relații ale mele.
Când aveam 10 ani, sora tatălui meu a murit după o supradoză de somnifere. Părinții mi-au spus că murise pentru că „nu și-a putut controla propria fertilitate”. Nu am știut dacă prin asta înțelegeau că avusese o sarcină nedorită și că făcuse un avort sau că pur și simplu cei patru verișori ai mei erau prea mult pentru ea. În orice caz, am ajuns la concluzia că maternitatea pe care și-ar fi dorit-o mătușa mea trebuia să arate într-un anume fel: cu mai puțini copii. În mod cert, era foarte important să controlezi situația. Trebuia să învăț lucrul acesta foarte bine. Dacă ratam, puteam plăti cu prețul propriei vieți. Perspectiva faptului că dacă pierdeam controlul asupra propriei fertilități ajungem rapid să nu mai fiu dorită și iubită, o perspectivă aducătoare de moarte, a făcut ca întemeierea unei familii să pară o idee foarte periculoasă. Din moment ce eram fată și urma să intru la pubertate curând, părea că eu însămi eram în pericol.
Teoria planificării familiale nu a fost predată numai în sud-estul Asiei, ci și nouă în școală. „Ora de sănătate” însemna acum „ora de sex”, iar experimentarea sexuală părea să devină singurul mod acceptabil de a deveni o persoană sănătoasă. Am fost învățată să aplic noua filosofie a libertății sexuale pentru a-mi construi individualitatea. Ignoram concluziile bazate pe trăsături ce țineau de biologie în ce privește sexul pe motiv că erau prea conservatoare și m-ar fi constrâns să urmez rolurile de gen tradiționale. Concluziile bazate pe înzestrările mele naturale, pe înclinațiile mele firești și pe predispoziții urmau să fie evaluate în funcție de standardele sociale ale progresului și am fost răsplătită pentru deciziile pe care le-am luat împotriva propriului sex biologic.
În timpul colegiului și al studiilor de master, căutarea mea permanentă – pe drumul perfecționismului – de a fi dorită și iubită mi-a erodat sufletul, mintea și trupul. Erau atât de multe condiții ca să devin dezirabilă – ca studentă, iubită sau angajată – încât nu puteam reuși. Nu am mai știut cum să devin o ființă dorită în ochii lumii. Am hotărât că era mai bine să-mi împlinesc propriile dorințe. Teama pe care am căpătat-o legată de prietenii în școala generală s-a transformat într-o tendință de a ataca verbal alte femei care ar fi îndrăznit să-mi pună la încercare egoul fragil. Sarcasmul a devenit o nouă religie de zi cu zi în casa noastră – o formă de război verbal în care mereu ieșea câștigătoare știința. Mi s-a adâncit disprețul pentru viziunile politice, culturale sau intelectuale diferite de ale mele. Aveam o nevoie patologică de a dovedi că sunt inteligentă umilindu-i pe ceilalți – o practică ce din păcate a devenit normă în domeniul științelor sociale.
Limbajul asociat copilului „dorit” rănește copiii și adulții deopotrivă
Astăzi, trăim într-o societate în care idealurile planificării familiale, așa cum erau văzute în anii ’70, s-au realizat în mare măsură. Felul în care cuplurile discută acum despre mărimea familiei și fertilitate în cele mai obișnuite situații a fost atins atât de mult de bagheta magică a planificării familiale încât ne închipuim că există o corespondență perfectă între numărul proiectat de nașteri și forma pe care o au familiile noastre. Se planifică acum nu doar numărul membrilor familiei, ci și sexul și înzestrarea genetică a copilului.
Chiar și când se vorbește despre propria fertilitate, nimeni nu se întreabă care e logica din spatele copilului dorit sau nedorit. Când acest tip de retorică pătrunde în societate, primul lucru care se pierde este capacitatea de a întemeia și susține pe termen lung relații care țin familia împreună, precum căsătoriile. Decizia de a avea copii încetează să mai fie un scop pentru care oamenii se căsătoresc. În schimb, a avea copii este acum o problemă externă căsătoriei ca instituție.
Efectele retoricii privind planificarea familială din anii ’70 au schimbat o întreagă generație. Se pot vedea ecourile în modul cum vorbim despre familie astăzi. Clasificarea ființelor umane ca dorite sau nedorite are efecte insidioase și de durată. În locul legăturilor de familie, se creează un grup de ființe umane care trebuie să dovedească că-și merită viața chiar înainte să o primească. Generația mea de baby-boomeri târzii nu a fost atât de concentrată pe realizările din carieră și în general nu s-a focalizat pe realizări. Am întârziat momentul când începeam să creștem copii și am ales relații desfășurate la distanță care durau până când se ivea o nouă oportunitate de schimbare în carieră. În loc să fim optimiști, nu eram în stare să rezistăm în fața conflictelor și ne zdrobea critica de orice fel, o boală care măcina cooperarea colegială și sufoca discursul academic. Presupunerile noastre nu trebuiau criticate, și orice obiecție trebuia să primească o replică.
Ideologia din spatele familiei perfecte nu este atât de drăguță ca modelul de plastic al uterului pe care îl admiram. Modelul atât de frumos de culoare roz și roșu aprins al pântecelui aflat în biroul mare, scăldat în soare, nu s-a transformat însă niciodată în ceea ce ar fi trebuit să fie: viață. Ideologia afirma că familiile se vor îmbunătăți când sexul se va desprinde de reproducere și că de îndată ce o relație sau un partener nu mai este dorit, relația pur și simplu se termină, partenerii lăsând-o să moară ca pe o plantă în ghiveci. Cu timpul, modelele anatomice au devenit înfricoșătoare, pentru că nu evoluau niciodată – embrionul rămânând mereu suspendat, niciodată complet. Plantele din fereastra biroului au continuat însă să mă fascineze, în special Coroana spinilor, un copac cu tulpinile încolăcite care făcea flori de un roșu aprins printre spinii lemnoși. În devălmășie, încâlcit și necontrolat, copacul era un supraviețuitor, un copac din deșert care continua să producă viață chiar și la o vârstă înaintată.
Despre autor
Susan Martin scrie despre probleme legate de gen, fertilitate și memorie din perspectiva unei persoane neevreice care pășește pe terenul unde au fost omorâți milioane de evrei. Ea studiază delimitările dintre înregistrările istorice și înregistrarea memoriei așa cum o face trupul și felul cum aceasta din urmă influențează problemele actuale ale identității de gen. A crescut în Carolina de Nord, unde s-a bucurat de experiența de viață a comunității Quakerilor. Traducere și adaptare după The Public Disourse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu