PREZBITER, PREZBITERAT. Aceste cuvinte care în versiunile englezeşti sunt traduse de regulă prin „bătrân” etc, sunt derivate din cuvintele gr. presbyteros, presbyterion. Echivalentul ebr. al cuvântului presbyteros este zaqen, iar cel aramaic este sib: toate cele trei au sensul de „om vârstnic”. Termenul zaqen este folosit cu sensul acesta în Geneza 25:8; 1 Împăraţi 12:8; Psalmul 148:12; Proverbe 17:6; Ieremia 31:13, etc. iar presbyteros în Faptele Apostolilor 2:17; 1 Timotei 5:1. Lucrul acesta ne sugerează că iniţial, prezbiterii (ca funcţie) erau oameni mai vârstnici; faptul că aşa era cazul şi în NT este arătat în 1 Petru 5:1, 5;Mishnah Aboth 5. 21. Termenul presbyteroi mai poate însemna „oameni din vechime”, aşa cum este cazul în Marcu 7:3, 5; Evrei 11:2 şi poate Apocalipsa 4:4, 10, etc., unde este posibil ca, cei douăzeci şi patru de bătrâni să se refere la autorii cărţilor din VT, despre care evreii credeau că sunt douăzeci şi patru la număr (*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT).
Pretutindeni în Biblie, se cere ca bătrâneţea să fie respectată (Levitic 19:32; 1 Timotei 5:1) iar despre vârstă se spune că aduce cunoaştere şi înţelepciune (1 Împăraţi 12:6-15; Proverbe 4:1; 5:1). În consecinţă, oamenii de frunte ai lui Israel, pe tot parcursul istoriei VT, sunt bătrânii naţiunii (Exod 3:16, 18; Levitic 4:15; Judecători 21:16; 1 Samuel 4:3; 2 Samuel 3:17; 1 Împăraţi 8:1, 3; 2 Împăraţi 23:1; 1 Cronici 11:3; Ezra 5:5, 9; Ieremia 26:17; Ezechiel 8:1, etc.). Şaptezeci sunt aleşi să-l ajute pe Moise la conducerea poporului (Numeri 11:16-30), iar bătrânii de mai târziu îi ajută în acelaşi fel pe împăraţi. Împreună cu preoţii, acestora li se dă în păstrare Legea scrisă şi li se cere să o citească înaintea poporului (Deuteronom 31:9:13). Când poporul s-a stabilit în ţara promisă şi s-a răspândit prin cetăţile ei, bătrânii cetăţilor îndeplineau rolul de judecători încetaţi (Deuteronom 19:12; 21:19 ş.urm.; 22:15-18; Iosua 20:4; Rut 4:2, 4, 9,11; 1 Împăraţi 21:8, 11; 2 Împăraţi 10:1, 5), continuând astfel practica de a avea judecători dintre oameni de rând pentru problemele mai puţin dificile, practică ce a original în pustie (Exod 18:13-26; Deuteronom 1:9-18). Judecătorii tribunalului din Ierusalim erau atât dintre oamenii de rând cât şi dintre preoţi (Deuteronom 17:8-13; 2 Cronici 19:8-11).
Judecătorii laici din Exod 18 şi Deuteronom 1 sunt selectaţi datorită înţelepciunii, a evlaviei şi a integrităţii. În mod similar, alegerea făcută între bătrânii din Numeri 11 este o recunoaştere a faptului că vârsta nu aduce întotdeauna înţelepciune. Într-adevăr, un tânăr înţelept este mai bun decât un împărat bătrân care este nebun (Eclesiastul 4:13). Acelaşi fel de gândire continuă să apară şi în literatura intertestamentală. Celor vârstnici le şade bine să fie înţelepţi, iar bătrânii trebuie să fie înţelepţi (Eclesiasticus 6:34; 8:8 ş.urm.;25:3ş.urm.), dar şi celor tineri li se dă cinste dacă sunt înţelepţi (Înţelepciunea 8:10) şi sunt trataţi ca şi bătrânii (Suzana 45, 50). Judecătorii sunt bărbaţi aleşi în mod special dintre bătrâni (Suzana 5 ş.urm., 41). Bătrânii despre care s-a spus că au fost aleşi din fiecare seminţie ca să traducă Pentateuhul în gr. au fost selectaţi nu atât de mult după vârsta (Epistola lui Aristeas 122, 318), cât după virtuţile lor şi măsura în care cunoşteau şi înţelegeau Legea lui Moise (32, 121 ş.urm., 321). În conformitate cu Deuteronom 31, aceştia au fost atât oameni de rând cât şi preoţi (184, 310), dar majoritatea erau laici.
La Ierusalim, de asemenea, vechea legătură dintre bătrâni şi preoţi continuă (Plângerile 1:19; 4:16; 1 Macabei 7:33; 11:23) şi iese în relief în NT (Matei 21:23; 26:3, 47; 27:1, 3, 12, 20; 28:11 ş.urm.; Faptele Apostolilor 4:23; 23:14; 25:15). Din această legătură s-a format Sinedriul care este consiliul de guvemământ al naţiunii şi curtea supremă de justiţie, şi acesta prezida peste marele preot. Bătrânii şi marii preoţi fac parte dintre cei şaptezeci şi unu de membri (Matei 27:1; Marcu 8:31; 14:53; 15:1; Luca 22:66; Faptele Apostolilor 4:5, 8, 23; 22:5), împreună cu „cărturarii” şi cu „dregătorii”, termeni care par să fie foarte similari cu primii doi termeni. Bătrânii sunt descrişi ca şi dregători şi în literatura din perioada intertestamentală, atât în Ierusalim cât şi în alte locuri (Iudit 8:10 ş.urm.; 1 Macabei 12:35).
Pentru a putea judeca poporul în conformitate cu Legea lui Dumnezeu, preoţii şi bătrânii trebuiau să cunoască această Lege, şi acesta este motivul pentru care preoţilor li s-a dat sarcina de a-i învăţa şi pe alţii Legea (Levitic 10:10 ş.urm.; Deuteronom 33:10; Maleahi 2:6 s. urm.), în primul secol, în Alexandria mai găsim încă preoţi şi bătrâni îndeplinind acest rol, explicând Scripturile poporului în sinagogi, în ziua de Sabat (Filon, Hypothetica 7.13), dar se pare că în Palestina, sarcina de a-i învăţa pe oameni au avut-o numai bătrânii, titlul de „bătrân” putând fi găsit în Luca 7:3, într-o inscripţie din Ierusalim dinainte de anul 70 d.Cr., şi în literatura rabinică, dar în NT aceştia sunt numiţi de regulă „cărturari” („scribi” – experţi în Scripturi), „învăţători ai Legii”, „avocaţi”, sau „rabi”. Uneori aceştia îi învăţau pe oameni în Templu (Luca 2:46) dar au avut o mare influenţă în sinagogi (Matei 23:6; Marcu 1:21 ş.urm.; Luca 5:17; 6:6 ş.urm.; 7:3-5). În literatura rabinică, rolul lor primar era încă acela de a fi judecători, şi acesta este motivul pentru care citim în NT despre excomunicarea din sinagogă (Matei 23:34; Marcu 13:9; Faptele Apostolilor 22:19; 26:11). Sinagoga avea de asemenea unul sau mai mulţi „fruntaşi ai sinagogii”, răspunzători de ordinea din sinagogă (Luca 13:14) şi pentru a alege cine să predice (Faptele Apostolilor 13:15), să citească lecţiile sau să conducă rugăciunile; şi un „îngrijitor” (Luca 4:20). Mărturiile din alte surse decât cele biblice ne arată că acestea au fost funcţii locale, care ţineau de clădirea sinagogii. Bătrânul, pe de altă parte, este ordinat de învăţătorul lui şi astfel, are un spectru mai larg al misiunii sale, cu toate că, de obicei, el se aşează într-un anumit loc şi îşi câştigă existenţa din comerţ. La rândul lui, el îşi ordinează propriul său elev, de obicei cu participarea altor doi bătrâni, prin punerea mâinilor, astfel fiind stabilită şi continuată succesiunea învăţătorilor şi a judecătorilor precum şi tradiţia de a-i învăţa pe oameni şi de a interpreta Legea. Apoi, în al doilea secol d.Cr., dreptul de a ordina şi de a autoriza ordinările i-a revenit patriarhului naţional. Cf. în special Tosefta Sanhedrin 1.1;Jerusalem Sanhedrin 1.2-4.
Acesta este cadrul în care a luat fiinţă prezbiteriatul creştin şi instituţia slujbei de prezbiter între creştinii iudei ajută la unificarea diversificatei lucrări creştine din NT, mai mult decât se realizează de obicei. Cristos este Marele Învăţător sau Rabi (Matei 23:8). Ucenicii Lui se numesc între ei bătrâni (1 Petru 5:1; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1). Ei transmit mai departe altora învăţătura primită iar aceştia trebuie să o transmită la rândul lor celor ce vin după ei (1 Corinteni 11:23; 15:1, 3; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:6; 2 Timotei 2:2). Şi cei cărora li s-a transmis învăţătura se vor numi bătrâni (Faptele Apostolilor 14:23; Tit 1:5). Ei sunt ordinaţi prin punerea mâinilor (Faptele Apostolilor 6:6; cf. 11:30; 1 Timotei 4:14; 5:22; 2 Timotei 1:6). Ei trebuie să fie pregătiţi să-şi câştige singuri existenţa dacă este necesar (Faptele Apostolilor 20:17,33-35). Au sarcina de a-i învăţa pe alţii (1 Timotei 5:17; Tit 1:5, 9) şi de a îndeplini rolul de judecători (Faptele Apostolilor 15:2, 6, 22-29; 16:4). Dacă trebuie sau nu să vedem o paralelă între Consiliul de la Ierusalim sau Curtea de justiţie, care era alcătuită din apostoli şi prezbiteri şi care era prezidată de Iacov, fratele Domnului, şi Sinedriu, care era alcătuit marii preoţi şi bătrâni şi era prezidat de marele preot, este un lucru disputat. Pe lângă sarcina de a-i învăţa pe alţii şi de a judeca, sarcina de a conduce este subliniată în cazul prezbiteriatului creştin şi i se dă un caracter mai degrabă pastoral decât politic (Faptele Apostolilor 20:17, 28; 1 Timotei 5:17; Iacov 5:14; 1 Petru 5:1-4; comp. Matei 9:36-38; Efeseni 4:11); de aici derivă celălalt titlu pentru bătrân şi anume cel de *episcop, şi tot aici originează şi dispariţia oficiului de „fruntaş al sinagogii” în creştinism, sarcina acestuia fiind absorbită în parte de bătrân şi în parte de către proprietarul casei în care se aduna biserica. „Îngrijitorul”, pe de altă parte, supravieţuieşte şi în creştinism, corespondentul creştin al acestuia fiind diaconul, deşi misiunea acestuia are încă un caracter local, astfel explicându-se faptul că diaconii apar în NT numai ocazional.
Prezbiteriatul creştin are, ca atare, sarcina de a-i învăţa pe oameni, de a decide ce este bine şi ce este rău, şi de a îndeplini munca de supraveghere pastorală. Cu toate că prezbiterii sunt ordinaţi în mod special, această slujbă nu este de natură preoţească sau ceremonială. Sacramentele sunt date în grija slujitorilor ordinaţi, dar nu constituie prerogativul lor. Când slujba de episcop devine o slujbă separată de cea a unui prezbiter în sec. al 2-lea, sarcina de a-i învăţa pe credincioşi, de îngrijire pastorală şi de administrare a sacramentelor revin ambelor slujbe; sarcina de a acţiona ca judecător în probleme de excomunicare şi de reconciliere îi revine în primul rând episcopului; tot el trebuia să-l asiste pe diacon, pentru o perioadă, în munca sa; la fel, episcopului îi aparţine sarcina de a ordina, şi de el este legată practica de a avea alţi doi episcopi la ordinarea acestuia precum şi conceptul de succesiune a învăţătorilor, fiecare transmiţându-i celui ce-l înlocuieşte, prin învăţătură şi ordinare, mesajul care i-a fost transmis şi lui de altul. Bătrânii, însă, continuă să aibă anumite sarcini judiciare, în sensul că puteau interzice participarea la Cina Domnului a celor care păcătuiau şi nu se pocăiau, şi autoritatea de a ordina, în sensul că îi ajutau pe episcopi la ordinarea altor bătrâni. (*CONDUCEREA BISERICII, *SLUJIRE).
BIBLIOGRAFIE
- Newman,Semikhah (Ordination), 1950; E. Ferguson, JTS s.n. 26, 1975, p. 1-12. R.T.B.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu