by Ioan-Florin Florescu
O singură pâine, un singur pahar al binecuvântării, un singur trup
1. Nu există niciun simbolism al linguriței de împărtășire în Biserica Ortodoxă, doar dacă nu facem ad-hoc vreun concurs de creații literare.
Singurul simbolism dogmatic, teologic și pastoral al felului în care ne împărtășim este cel rezumat de Sfântul apostol Pavel în 1 Corinteni 10,16-17, anume că ne împărtășim cu toții, cu sau fără linguriță, „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării” și astfel suntem „un singur trup”. Amin și cu asta punct.
Asta trebuia să spunem de la bun început în Biserică, de aici trebuia să începem discuția, nu să sărim la lingurițe de plastic sau, de partea cealaltă, la simbolisme închipuite. Dacă exista cel mai mic simbolism teologic al linguriței, atunci nu doar credincioșii, ci și preoții s-ar fi împărtășit tot cu ea.
Nici măcar imaginea cleștelui serafimic din Isaia 6,6-7 nu este un typos al linguriței (hermeneutica sa în cheie liturgică precedă apariția obiectului), iar preoții care se împărtășesc cu mâna și apoi direct din sfântul potir spun aceleași cuvinte, „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”: typosul biblic nu este instrumentul în sine, ci conținutul său supra-firesc și intangibil puterii și simțurilor omenești.
2. Dacă suntem totuși în căutarea unui simbolism teologic în gestica liturgică a cuminecării, atunci trebuie să vă anunț cu părere de rău că Biserica s-a despărțit de el acum mai bine de o mie de ani: împărtășirea credincioșilor, mai întâi cu Sfântul Trup oferit în mâna dreaptă și apoi cu Sfântul Sânge, prin sorbire din sfântul potir. Așa cum a făcut Mântuitorul la cina sa euharistică, așa cum s-au împărtășit apostolii, așa cum a primit Biserica și așa cum au slujit Sfinții Părinți din vremea sinoadelor ecumenice. Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare își împărtășeau credincioșii nu cu lingurița, ci punându-le Sfântul Trup în mâna dreaptă și dându-le să soarbă direct din potire.
Tocmai, introducerea linguriței a tăiat legăturile simbolice ale cuminecării cu gestica liturgică de la Cina cea de Taină, dar și cu practica de secole a Bisericii.
„Așa am făcut dintotdeauna și nu s-a întâmplat nimic”
3. Și totuși acest lucru, această inovație a linguriței nu numai că s-a întâmplat, dar până la urmă am primit-o în toată Biserica, deși ea a pus în discuție cele mai profunde semnificații teologice: biblice, patristice etc. Aici am vrut să ajung.
La faptul că, atunci când este nevoie, necesitatea pastorală a Bisericii poate prevala asupra tradiției sale liturgice și chiar asupra unui simbolism liturgic bine întemeiat, cu o singură condiție, fundamentală: să nu se aducă nici cea mai mică atingere învățăturii dogmatice a Sfinților Părinți.
Astfel, lingurița apare în Biserică dintr-o nevoie pastorală, care nu a putut fi rezolvată altfel: pur și simplu devenise tot mai greu să împărtășești din potire sute de credincioși, plus că, primind Sfântul Trup în mână, unii îl luau acasă, prefigurându-se astfel un bizar cult privat al Euharistiei.
Dar, din punct de vedere dogmatic, chiar și cu lingurița actul cuminecării rămânea în mod esențial același, neschimbat, pentru că sfânta împărtășanie era luată tot „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm” (1 Corinteni 10,16).
Dacă Biserica ar fi introdus atunci, să zicem, o sută de lingurițe la cuminecarea credincioșilor, sau împărtășirea lor din mâna preotului cu Sfântul Trup înmuiat în Sfântul Sânge, iarăși, nu era nici cea mai mică atingere adusă dogmei comuniunii dintr-o singură pâine și dintr-un singur potir.
Se pune însă acum întrebarea: se află cu adevărat Biserica în fața unei noi necesități pastorale, a unei noi provocări care să pună în discuție modul în care se face cuminecarea credincioșilor?
Continue reading ioanflorin.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu