PETRU

I.Prima parte a vieţii lui

Numele originar al lui Petru pare să fi fost Simeon, un nume specific evreiesc (Faptele Apostolilor 15:14; 2 Petru 1:1); poate, ca mulţi alţi evrei, el a adoptat de asemenea şi numele „Simon”, des întâlnit în NT, un nume gr. care sună similar cu Simeon. Numele tatălui lui a fost Iona (Matei 16:17); Petru a fost căsătorit (Marcu 1:30), iar în călătorule misionare pe care le-a întreprins, a fost însoţit de soţia lui (1 Corinteni 9:5). Cea de-a patra evanghelie ne spune că el era originar din *Betsaida, în ţinutul (?) Gaulanitis, o cetate formată în mare parte din greci (Ioan 1:44), dara avut de asemenea o casă în Capernaum, în Galilea (Marcu 1:21 ş.urm.). Ambele locuri au fost pe malul lacului, unde a lucrat ca şi pescar, iar în ambele locuri el a avut legături strânse cu Neamurile. (Numele fratelui lui este grec.) Simon vorbea aramaica, având un accent puternic, specific celor din N (Marcu 14:70), şi a păstrat pioşenia şi aspectul exterior caracteristic regiunii de unde provenea (cf. Faptele Apostolilor 10:14), cu toate că nu a fost instruit în Legea mozaică (Faptele Apostolilor 4:13; ştim cu certitudine că ştia să citească şi să scrie). Se pare că a fost influenţat de mişcarea produsă de Ioan Botezătorul (cf. Faptele Apostolilor 1:22): fratele lui, Andrei, a fost un ucenic al lui Ioan (Ioan 1:39 ş.urm.).

II.Chemarea

Evanghelia a patra descrie o perioadă a activităţii lui Cristos înainte ca El să-Şi fi început lucrarea în Galilea. Putem considera că acesta este momentul când Andrei îl prezintă pe fratele său, Petru, lui Cristos (Ioan 1:41). Acest lucru explică răspunsul lui Petru la chemarea care i s-a făcut ulterior pe ţărmul lacului (Marcu 1:16 ş.urm. După aceea a urmat chemarea Celor doisprezece (Marcu 3:16 ş.urm.)

Simon a fost ucenicul lui Isus când a primit noul nume, aramaicul Kepha („Chifa”), „rocă” sau „piatră” (1 Corinteni 1:12; 15:5; Galateni 2:9), care apare de obicei în NT în forma gr. Petros. Conform celor scrise în Ioan 1:42, Isus i-a dat lui Petru acest nume (necunoscut anterior ca nume personal) la prima lor întâlnire. De obicei, evanghelistul Ioan se referă la Petru numindu-l „Simon Petru”. Marcu îl numeşte Simon până în 3:16, iar după aceea din când în când şi Petru. Nu există nimic care să sugereze că solemnele cuvinte din Matei 16:18 se referă la ocazia când Petru a primit pentru prima dată acest nume.

III. Petru în lucrarea lui Isus

Petru a fost unul dintre primii care au fost chemaţi să fie ucenici; el este întotdeauna primul în listele ucenicilor; a fost, de asemenea, unul din cei trei care au format grupul intim al Învăţătorului (Marcu 5:37; 9:2; 14:33; cf. 13:3). Devotamentul său impulsiv este descris frecvent (cf. Matei 14:28; Marcu 14:29; Luca 5:8; Ioan 21:7), şi acţionează ca şi cum ar fi purtătotul de cuvânt al Celor doisprezece (Matei 15:15; 18:21; Marcu 1:36 ş.urm.; 8:29; 9:5; 10:28; 11:21; 14:29 ş.urm.; Luca 5:5; 12:41). Când, lângă Cezarea lui Filip, Isus le pune întrebarea dificilă, Petru este reprezentantul întregului grup: căci întrebarea le-a fost adresată tuturor (Marcu 8:27, 29), şi toţi sunt incluşi în privirea pe care i-o aruncă Isus lui Petru şi care însoţeşte mustrarea ce urmează (8:33).

Ori de câte ori pasajul din Marcu 9:1 este interpretat satisfăcător, schimbarea la faţă este întotdeauna strâns legată de mărturisirea apostolului care o precede. Experienţa aceasta a lăsat o urmă adâncă în viaţa lui Petru: 1 Petru 5:1; 2 Petru 1:16 ş.urm. pot fi interpretate cel mai natural atunci când considerăm că se referă la Schimbarea la faţă, iar, în ceea ce prezintă valoare, Apocalipsa lui Petru şi Faptele lui Petru (*APOCRIFE NOULUI TESTAMENT) ne arată că autorii acestor cărţi au asociat predicarea acestui subiect cu Petru.

Într-o oarecare măsură, lauda din Marcu 14:29 ş.urm. este valabilă şi pentru ucenici; şi, după cum declaraţiile de loialitate ale lui Petru sunt cele mai puternice, tot aşa şi tăgăduirea lui este cea mai clară (Marcu 14:66 ş.urm.). El se distinge, însă, în special prin mesajul învierii (Marcu 16:7), iar Domnul cel înviat i Se arată personal (Luca 24:34; 1 Corinteni 15:5).

IV.Delegarea lui Petru

Matei 16:18 ş.urm. este unul dintre cele mai discutate pasaje din NT. Respingerea autenticităţii acestor cuvinte rostite de Isus este arbitrară şi se bazează în general pe presupuneri dogmatice (uneori pe presupunerea că Isus nu a intenţionat niciodată să întemeieze Biserica). Alţii au susţinut că aceste cuvinte sunt autentice, dar nu sunt aşezate la locul lor. Stauff er consideră că această delegare a lui Petru ar fi avut loc după înviere, aşa cum este cazul cu Ioan 21:15; Cullmann consideră că a fost rostită în preajma suferinţelor lui Isus, ca şi Luca 22:31 ş.urm. Reconstituiri de felul acesta nu ar putea explica caracterul distinct al pasajului din Matei 16:18 ş.urm. Este o benedicţiune şi o promisiune: alte pasaje sunt porunci. Noi nu trebuie să subestimăm relatarea vie a lui Marcu cu privire la incidentul din Cezarea lui Filip, care se ocupă de incapacitatea ucenicilor de a înţelege natura rolului lui Mesia despre care ei tocmai depuseseră mărturie, ca să recunoaştem că această cuvântare a lui Isus cu privire la „piatră” are loc în acelaşi context al mărturisirii pe care o depune Petru.

Încă nu există o unitate de vederi cu privire la felul în care trebuie interpretat pasajul. Sugestia că „piatra” este pur şi simplu o interpretare greşită a vocativului „Petre” în aramaică (SB, 1, p. 732), ar fi prea superficială: este evident că pasajul trebuie asociat cu semnificaţia numelui lui Petru, despre care mai multe evanghelii spun că i-a fost dat de Isus. În decursul vremii au predominat două interpretări principale, cu mai multe variante, şi anume.

Piatra este, de fapt, ceea ce a spus Petru: ori credinţa lui Petru, ori mărturia pe care a făcut-o el cu privire la faptul că Isus este Mesia. Aceasta este o interpretare foarte veche (cf. Origen, in loc., „Cuvântul piatră îl defineşte pe orice ucenic al lui Cristos”). Ea are meritul de a fi luat în serios contextul din Matei şi de a fi subliniat, aşa cum face şi Marcu 8 dar diferit, semnificaţia imensă a mărturiei pe care o depune Petru în Cezarea lui Filip. În perspectivă istorică ar trebui probabil să privim piatra ca fiind, nu simpla credinţă în Cristos, ci mărturia apostolului despre Cristos, mărturie despre care se afirmă peste tot că este temelia bisericii (cf. Efeseni 2:20). Cuvintele lui Isus despre „piatră” ating esenţa rolului apostolic, iar Petru, primul dintre *apostoli, are un nume care proclamă această esenţă. Ideea că propria lui credinţă şi înţelegere nu sunt decât un exemplu, este irelevantă: biserica trebuie să fie clădită pe mărturia apostolilor.

Piatra este Petru însuşi. Acest punct de vedere este aproape tot atât de vechi ca şi celălalt, căci atât Tertullian cât şi episcopul (roman sau cartaginez) pe care îl critică vehement acesta înDe Pudicitia, interpretează pasajul în felul acesta, deşi cu implicaţii diferite. Tăria acestui punct de vedere constă în faptul că Matei 16:19 foloseşte singularul şi trebuie considerat că mesajul îi este adecvat direct lui Petru, chiar dacă aşa cum a spus Origen am spune şi noi că a avea credinţa şi virtuţile lui Petru înseamnă a avea cheile lui Petru. Se mai poate face comparaţie cu ceea ce se spune în Midraş despre Isaia 51:1. Când Dumnezeu a privit spre Avraam care avea să vină, El a spus: „Iată, am găsit o piatră pe care să zidesc şi să aşez lumea. De aceea, El l-a numit pe Avraam piatră” (SB, 1, p. 733).

Mulţi comentatori protestanţi, printre care îl includem mai cu seamă pe Cullmann, sunt adepţii celui de-al doilea punct de vedere; dar este semnificativ că el scoate pasajul din contextul pe care-l găsim în Matei. Este însă mai cert să-l citim în contextul în care îl plasează Matei, decât să-l tratăm ca un pasaj izolat.

Trebuie subliniat însă că exegeza acestui pasaj nu are nimic de a face cu pretenţiile Bisericii Catolice sau ale episcopului ei la supremaţie, pretenţii, cu care datorită împrejurărilor istorice a fost asociat acest pasaj. Chiar dacă pasajul ar putea arăta că episcopii catolici sunt într-un fel succesorii lui Petru (lucru care nu poate fi dovedit), el nu permite transferul prevederilor lui niciunuia dintre succesorii săi. El se referă la temelia Bisericii, lucru care nu poate fi repetat.

Cuvintele care urmează cu privire la cheile Împărăţiei trebuie privite în contrast cu Matei 23:13. Fariseii, au încuiat Împărăţia, datorită propagandei lor misionare: Petru, recunoscându-L pe Fiul ca pe Cel care este mai mare peste casă şi care ţine cheile (cf. Apocalipsa 1:18; 3:7; 21:25), descoperă că aceste chei îi sunt date lui (cf. Isaia 22:22), ca să deschidă Împărăţia (*PUTEREA CHEILOR). Rolul de a „lega şi de a dezlega”, o expresie pentru care avem paralele rabinice foarte clare, îi este atribuit aici lui Petru, dar în alte pasaje este atribuit tuturor apostolilor (cf. Matei 18:18). „În Împărăţia care va veni, apostolii se vor asemăna cu mai marii cărturarilor sau cu un rabin, care vor decide, nu pe baza Legii iudaice, ci pe baza învăţăturii lui Isus care „a împlinit” această Lege” (A.H. McNeile, in loc.).

Dar nu se poate pune la îndoială faptul că atât aici cât şi în alte locuri lui Petru i se atribuie un loc de frunte. Luca 22:31 ş.urm. arată poziţia strategică a lui Petru, aşa cum este văzută atât de Domnul cât şi de diavolul şi, cunoscând faptul că urma să vină vremea când Petru se va lepăda, scoate în relief rolul lui de păstor pe care-l va avea în viitor. Domnul cel înviat întăreşte această delegare (Ioan 21:15 ş.urm.), şi ea este relatată tocmai în cea de-a patra evanghelie, care se ocupă mai îndeaproape de relaţia deosebită dintre apostolul Ioan şi Cristos.

V.Petru în Biserica apostolică

Faptele Apostolilor ne arată cum şi-a dus la îndeplinire Petru însărcinarea. Înainte de Ziua Cincizecimii, Petru este cel care preia rolul conducător în grupul ucenicilor (Faptele Apostolilor 1:15 ş.urm.); după Ziua Cincizecimii, el este predicatorul principal (2:14 ş.urm.; 3:12 ş.urm.), purtătorul de cuvânt înaintea autorităţilor iudaice (4:8 ş.urm.), cel care conduce administrarea pedepsei (5:3 ş.urm.). Cu toate că Biserica în general a lăsat o impresie puternică în cadrul comunităţii, Petru a fost cel căruia i s-au atribuit în mod special puteri supranaturale (5:15). În Samaria, primul câmp de misiune al Bisericii care este menţionat, rolul conducător îl are tot Petru (8:14 ş.urm.).

De asemenea, este semnificativ faptul că el este primul apostol care are de-a face cu misiunea către Neamuri şi, fără îndoială, acest lucru are loc în mod providenţial (10:1 ş.urm.; cf. 15:7 ş.urm.). El este imediat criticat pentru lucrul acesta (11:2 ş.urm.); şi nu pentru ultima dată. Galateni 2:11 ş.urm. ne dă un crâmpei din activitatea lui Petru la Antiohia, prima biserică în care Neamurile aveau o pondere semnificativă, unde a stat la masă cu cei convertiţi dintre Neamuri; după ce creştinii iudei i se împotrivesc, el se retrage. Această batere în retragere a fost criticată aspru de Pavel; dar nu se face aluzie la nici o divergenţă teologică între cei doi, Pavel acuzând mai degrabă o incompatibilitate între ceea ce propovăduia Petru şi ceea ce făcea el. Teoria mai veche (readusă în actualitate de S.G.F. Brandon, The Fall of Jerusalem and the Christian Church, 1951) a unei rivalităţii constante între Pavel şi Petru, nu poate fi susţinută cu ajutorul documentelor disponibile.

În ciuda acestei greşeli, creştinii dintre Neamuri nu au cunoscut un prieten mai bun decât Petru. Evanghelia vestită de Pavel şi cea vestită de Petru au avut acelaşi conţinut, deşi într-un fel era exprimată diferit: cuvântările lui Petru din Faptele Apostolilor, Evanghlia după Marcu şi 1 Petru conţin aceeaşi teologie a crucii, înrădăcinată în conceptul care-l prezintă pe Cristos ca pe Robul care suferă. El a fost gata să trăiască în părtăşie cu Pavel, recunoscând că misiunea lui printre iudei şi a lui Pavel printre Neamuri fac parte din aceeaşi lucrare (Galateni 2:7 ş.urm.); iar la Conciliul din Ierusalim el este primul care propune acceptarea pe deplin a Neamurilor pe baza unei singure condiţii, credinţa (Faptele Apostolilor 15:7 ş.urm.).

Este greu să reconstituim lucrarea lui Petru după moartea lui Ştefan. Faptul că îl găsim în Iope, în Cezarea şi în multe alte locuri, ne spune că el a avut o lucrare misionară în Palestina (desigur, Iacov preluând conducerea bisericii din Ierusalim). A fost întemniţat în Ierusalim, iar după eliberarea lui miraculoasă, a plecat „într-alt loc” (Faptele Apostolilor 12:17). Încercările de a identifica acest loc sunt zadarnice. Ştim că s-a dus în Antiohia (Galateni 2:11 ş.urm.); este posibil să se fi dus la Corint, cu toate că, probabil, nu a stat mult acolo (1 Corinteni 1:12). El este asociat îndeaproape cu creştinii din partea de N a Asiei Mici (1 Petru 1:1), şi este posibil ca lui Pavel să i se fi interzis să intre în Bitinia (Faptele Apostolilor 16:7) tocmai pentru că Petru lucra acolo.

Faptul că Petru ar fi locuit la Roma este disputat, dar nu dispunem de date suficiente. Este aproape sigur că prima lui epistolă sobornicească a fost scrisă la Roma (1 Petru 5:13; *PETRU, EPISTOLA ÎNTÂI). Există indicii în această epistolă că ea este scrisă chiar înainte sau în timpul persecuţiilor neroniene, iar în 1 Clement 5, se face aluzie la faptul că, la fel ca Pavel, şi Petru a murit cu ocazia acestei persecuţii, îndoielile privitoare la interpretarea lui 1 Clement (cf. M. Smith, NTS 9, 1960, p. 86 ş.urm.) sunt neîntemeiate. Pe de altă parte, sugestia lui Cullmann, bazată pe contextul din 1 Clement şi pe aluziile lui Pavel din Filipeni la tensiunile ce existau în biserica din Roma, că Petru, poate la sugestia lui Pavel, a venit aici ca să reconcilieze părţile şi că ostilitatea creştinilor a dus la moartea ambilor, merită să fie luată în considerare. Relatarea din Faptele lui Petru cu privire la martirajul lui prin crucificare (cf. Ioan 21:18 ş.urm.) cu capul în jos nu poate fi acceptată ca autentică, dar este posibil ca această lucrare să păstreze nişte tradiţii foarte valoroase. Cu siguranţă, această lucrare, ca şi alte mărturii din sec. al 2-lea, subliniază cooperarea dintre cei doi apostoli în Roma.

Săpăturile arheologice din Roma au scos la iveală un cult al lui Petru, sub biserica Sf. Petru  (cf. Eusebiu, EH 2.25): în baza acestor descoperiri nu putem afirma mai mult decât atât. (*PETRU, EPISTOLA ÎNTÂIA ŞI EPISTOLA A DOUA)

BIBLIOGRAFIE. 1973 Foakes Jackson,Peter, Prince of Apostoles, 1927; E. Stauffer,Zeitschrift für Kirchengeschichte62, 1944, p. 1 ş.urm. (cf. New Testament Theology, 1955, p. 30 ş.urm.); O. Cullmann, Peter: Distiple-Apostol-Martyr, 1962; JEH 7, 1956, p. 238 ş.urm. (cu privire la săpături); J. Toynbee şi J. Ward Perkins, The Shrine of St. Peter and the Vatican Excavations, 1956; H. Chadwick, JTS s.n.s. 8, 1957, p. 31 ş.urm.; O. Karrer, Peter and the Church, 1963; R.E. Brown, K.P. Donfriend, J. Reumann (editori), Peter in the New Testament, 1973. A.F.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/petru.html