Epidemia de Covid 19 nu a venit singură; ne-a fost „livrată” la pachet cu o pandemie de teologi de circumstanță. Domnițe zglobii și o întreagă pleiadă de gânditori sprințari, îmbisericiți sau nu, s-au întrecut în a umple spațiul public cu ideea lor despre creștinism. Ce poate fi mai seducător decât a vorbi logoreic despre un Dumnezeu eminamente Tăcut.
Epidemia de „Covid 19” nu a venit singură; ne-a fost „livrată” la pachet cu o pandemie de teologi de circumstanță proveniți atât din rândul intelectualilor agnostici cât și al oamenilor fără o instrucție specifică, atât din partea credincioșilor cât și a necredincioșilor, mai rar de la teologi calificați, dar frecvent dinspre atei declarați. Niciodată presa românească nu a defulat de texte, povețe, tălmăciri biblice, meșteșugării teologale și discursuri flamboaiante despre Isus, credință și rațiune ca în zilele premergătoare Paștelui ortodox. Domnițe zglobii și o întreagă pleiadă de gânditori sprințari, îmbisericiți sau nu, s-au întrecut în a umple spațiul public cu ideea lor despre creștinism și despre cum se cuvine a fi trăit acesta. Cum trebuie dres, cum trebuie gândit, cum e musai să procedăm, iar altcumva nu. Și mai ales, ce nu trebuie făcut. Ce poate fi mai seducător, sau challenging, decât a vorbi logoreic despre un Dumnezeu eminamente Tăcut. Hermeneutica biblică se revarsă, în zilele noastre, ca o ploaie de flori zgândărite de vântul primăvăratic.
Aflăm bunăoară că nu avem nevoie de ziduri pentru a-L sluji pe Dumnezeu, că rugăciunea se face mai bine în fața frigiderului sau a noptierei decât în fața altarului, că intersecția holului de la intrarea în apartament cu antreul de la baie invalidează utilitatea și semnificația transeptului decadent, că sufrageria poate fi, bine-mersi, navă (sau, mai știi, în cazul unei vile, putem vorbi despre o Hallenkirche în toată splendoarea ei), că întâlnirea euharistică e un simplu sughiț, că Dumnezeu nu e cum credem noi, ci cum știu ei; suntem ținuți la curent când Se supără, când Se bucură și cu ce vrea să ne transmită. Prin ei. Că este frumos să fie bine și periculos să fie rău. Parcurgând aceste sfaturi cuminți și răvașe de teologie diafană poți foarte lesne să crezi că autorii lor sunt niște ființe dematerializate, cosmice esențialmente și genuin spirituale. Nici la Rusalii nu a dobândit, pare-se, Duhul Sfânt atâta belșug de receptivitate ca în aceste zile. Stupor et admiratio. Inevitabil și mesianic, într-o asemenea perioadă de exuberanță christică s-au manifestat și personalități de prim rang ale culturii.
Cineva, de pildă, ne dă asigurări că „Isus nu a cerut nimănui să moară pentru El”. În acest context, jertfa lui don Giuseppe Berardelli poate fi tălmăcită într-o altă cheie; acesta nu a murit pentru Isus, firește, din moment ce Dumnezeu nu ne cere asta, ci, într-un mod civic-voluntar – și neapărat etic – pentru un semen de-al lui mai tânăr. Cu alte cuvinte, părintele Berardelli și-a dat viața pentru un om, nu pentru Dumnezeu. Iar a iubi oamenii nu înseamnă a-L iubi neapărat pe Dumnezeu, după cum a-L iubi pe Dumnezeu nu înseamnă întotdeauna a-i iubi pe semeni. Altminteri, gestul suprem „comis” de poverello din Bergamo se prăbușește în desuetitudine.
Exemplul cu don Giuseppe e de actualitate și ne limităm la el, altminteri ne-am putea duce cu gândul la sutele și miile de credincioși creștini care, nedovedind cumințenia adecvată, au preferat să moară stupid pentru Cristos în situații care reclamau afirmarea vocală a unor simple principii, nicidecum primejdia răspândirii unor molime. Cu aceeași sentențiozitate paternală suntem asigurați că „Dumnezeu nu S-a supărat” pe aceia care s-au supus necondiționat autorităților seculare (căci aici, se înțelege, nu e nevoie de dialog; Statul dispune și… ite, missa est!) și nu au celebrat ritualurile creștine în biserici. Ne-am liniștit. Înseamnă că știe dânsul ceva, ce noi nu știm: îl cunoaște bine pe Dumnezeu. Nu e loc de dubii, aici nu sunt Taine, ci doar certitudini.
Să liniștești omenirea că Dumnezeu nu S-a supărat, iată într-adevăr, o misiune serafică și salutară în aceste zile de isterie neostoită. Același autor ne tâlcuiește rolul Statului de „a asigura libertatea religioasă și sănătatea publică”. Desigur, așezarea acestora pe paliere antagonice, în text, nu ar trebui să descumpănească. Ar fi interesant de aflat dacă este, în schimb, just să-mi dau viața pentru Stat sau pentru Țară (concepte adesea confuze). O fi drept să-mi ofer viața pe altarul patriei, din moment ce am aflat că pentru Isus nu este cazul? Nu de alta, dar țările nu s-au sfiit niciodată să pretindă jertfa supremă din partea nefericiților, în vreme ce Isus, se pare că niciodată.
Este, pe cale de consecință, sublim să-mi dau viața pentru țară, deoarece ea mi-o solicită expres, nu și pentru Isus care nu mi-o cere. Ce-ar fi să purcedem, eventual, la alcătuirea unei liste de situații în ordinea importanței, care să puncteze motivele pertinente pentru care ne putem jertfi viața?
Autorul apoftegmei „Isus nu a cerut nimănui să moară pentru El”, de asemenea, își pune întrebări: „Dar oare nu putem fi în comuniune cu infinitul, decât intrând pe poarta Covidului?” Probabil că nu – ar fi răspunsul onest la o întrebare insidioasă. Căci nimeni dintre cei care au încercat timid lansarea unei discuții în această speță nu a condiționat accesul la spațiul sacru numai dacă se intră prin „poarta Covidului”. Nimeni nu a auzit vreo chemare diversionistă, așa cum se sugerează, de genul: „veniți să murim de Covid 19 pentru a pătrunde pe poarta Raiului!” Dar comuniunea cu infinitul, mă întreb la rândul meu, poate fi atinsă numai intrând pe poarta Treimii Nedespărțite Vela-Arafat-Tătaru? Vegheați de pulanul vigilent al Poliției?
Pesemne creștinismul s-a decrepit rău de tot din moment ce vocile lui sunt aduse la tăcere de către Cetățeanul omniscient, responsabil, cuminte, versat și corect, angajat etic în sprijinirea Statului.
Despre autor
Adrian Dragoș Defta este doctor în istorie. Locuiește la Köln, în Germania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu