La paisprezece ani, părinţii mei ne-au înscris pe mine şi surorile mele la o şcoală Baptistă condusă de misionari americani în Lima, Peru. Motivaţia lor nu avea nimic de a face cu religia. Orele erau predate în limba engleză şi părinţii noştri au considerat că ne-ar fi folositor să învăţăm o altă limbă.
Charo Washer
Părinţii mei nu erau deosebit de interesaţi de nimic „Creştin”. Singurul motiv pentru care frecventam Biserica Catolică, chiar sporadic (La Crăciun şi Paşte) era ca să le facem pe plac bunicilor care erau catolici. Faptul că noua noastră şcoală era „Evanghelică” îi deranja teribil pe bunicii mei, dar părinţii mei au considerat că puţină religie nu ne-ar strica, indiferent ce religie era!
Înainte de a frecventa şcoala Baptistă, eu aveam foarte puţine cunoştinţe despre religie. Mama mea fusese afiliată cu Martorii lui Iehova pentru o perioadă scurtă de timp. Îmi amintesc o doamnă care venea la noi acasă o dată pe săptămână să studieze Biblia împreună cu mama mea. O altă doamnă venea împreună cu ea ca să mă înveţe istorioare biblice. Orice cunoştinţe a povestirilor din Biblie pe care le-am avut eu vreaodată ca şi copil sunt din aceste întâlniri.
La şcoala Baptistă, memoram capitole întregi din Biblie, în engleză şi în spaniolă, frecventam capela o dată pe săptămână, şi auzeam despre Domnul în mod regulat. La sfârşitul fiecărui servici divin de la capelă, se făcea o invitaţie, dar eu nu simţeam nici-o nevoie „să-L primesc pe Isus ca Salvatorul meu”. Mă gândeam că odata ce nu-L „urăsc” pe Isus, El trebuie să fie în inima mea.
Încetul cu încetul, majoritatea prietenilor mei ieşeau în faţă şi învăţătorii îi determinau să se roage împreună ca să fie mântuiţi. Mi-era incomodă toată această situaţie, dar într-o zi la chemarea în faţă am ridicat mâna pur şi simplu pentru a trece de această fază. Mulţi dintre prietenii şi învăţătorii mei făceau presiuni asupra mea ca s-o fac şi eu nu vroiam să fiu cioara albă. M-am rugat cu un profesor care m-a luat într-o parte după slujbă şi m-am simţit eliberată. Nu fusesem eliberată de păcatul meu pentru că nu mă simţeam păcătoasă. Eram pur şi simplu eliberată să fiu salvată de iad şi să fiu în acelaşi grup cu ceilalţi prieteni ai mei.
Din acel moment, eram activă în biserică, la întâlnirile de tineret, la taberele de tineret şi majoritatea prietenilor mei erau creştini sau copii de misionari. Îmi plăceau toate activităţile „creştine” şi slujeam în biserică, cât de mult posibil.
Biserica pe care o frecventam eu era mică şi acolo nu existau studii biblice. Tinerii Creştini învăţau pur şi simplu ce puteau de la slujbele de duminică şi de la întâlnirile de tineret. Nu fusesem învăţaţi să studiem Scriptura şi eu nu puneam niciodată întrebări pentru că îmi era prea ruşine.
Când aveam şaisprezece ani, am simţit că Dumnezeu mă chema să fiu misionară, citisem despre Mary Slessor, misionara scoţiană în Calabar, Africa şi inima mea a fost mişcată. Eram fermecată de această femeie necăsătorită care-şi risca viaţa ca să meargă într-un loc părăsit să spună altora despre Dumnezeu! Citeam tot ce-mi cădea în mână ce avea legătură cu misionarii: Hudson Taylor, William Carey, Amy Carmichel, etc, etc. M-am alăturat unui grup de Creştini din Biserica Salvatorului şi am început să slujesc copiilor străzii. Îi hrăneam, le aduceam haine şi le spuneam despre Isus. Credeam că mi-am găsit locul în viaţă şi că Dumnezeu vrea să fiu misionară. Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ limbi străine şi chiar mă gândeam să devin traducătoare şi să-mi folosesc abilitatea de a traduce multele cărţi creştine bune care sunt disponibile doar pentru creştinii vorbitori de engleză. Privind la tot în urmă, acum realizez că eram motivată de gândul romantic al misiunilor. Era doar o lucrare a firii pământeşti şi nimic mai mult.
Când aveam şaptesprezece ani, ne-am mutat cu familia în Paraguai şi eu am rămas puternică în dorinţa mea de a-L sluji pe Dumnezeu. Frecventam câteva tabere creştine şi ajutam ca şi consilier. Fusesem educată de femei evlavioase şi creşteam în cunoştinţa mea despre ce e bine şi ce nu, în viaţa creştină. Eram activă în biserică şi în în grupul nostru de tineret. Acum realizez că dragostea grupului în care mă aflam mă motiva să continui în viaţa creştină. Era un loc minunat unde să te afli, cu oameni buni şi cu prieteni buni.
Cu cât dorinţa mea de a deveni misionară creştea, tot aşa şi zarva din casa mea. Părinţii mei erau foarte potrivnici ideii, dar eu mă rugam ca Dumnezeu să-mi deschidă uşi ca să studiez la Institutul „Word of Life” (Cuvântul Vieţii) din Argentina. După providenţa Lui Dumnezeu, la optsprezece ani, am obţinut o bursă la un colegiu Biblic din Mayfield, Kentucky. Eram foarte emoţionată că în sfârţit voi putea învăţa să devin misionară!
La douăzeci de ani eram căsătorită cu Paul şi ne-am întors în Peru ca misionari. Nu se putea fi mai bine! Lucram împreună unde îmi plăcea atât de mult, dar după un an romantismul vieţii misionare a început să dispară. Mă simţeam nelalocul meu, incomod şi fără rezultat, dar nu ştiam exact ce nu merge. Credeam că era pur şi simplu zbuciumul şi truda vieţii misionare. Credeam că sunt imatură şi că am nevoie să cresc.
După câţiva ani, Paul necesita o înlocuire de şold iar mie mi s-au deschis uşile să termin colegiul. Mi-am zis: „Asta este! Dacă îmi termin studiile, voi fi o misionară mai eficace şi totul va fi bine.” Am terminat şcoala în timpul alocat, dar zbuciumul continua. Vedeam că nu aveam abilităţi să slujesc ca ceilalţi creştini in jurul meu. Vedeam că în adâncul inimii mele dorinţa pentru lucrurile Lui Dumnezeu era foarte mică, fără bucurie sau pace, şi fără abilitatea de a birui păcatul. Lucrurile ce erau prezente în viaţa fiecărui creştin adevărat, nu erau prezente în viaţa mea. Unicul mod de a-mi descrie viaţa mea la acel moment era frustrare completă ce se potrivea în tiparul unui creştin adevărat…dar încă eram oarbă la nevoia mea adevărată – transformare! Citeam Biblia din datorie, dar nu pentru că simţeam o profundă nevoie sau dorinţă după Cuvântul Lui Dumnezeu. Mă rugam pentru alţii ca să-L cunoască pe Hristos, pentru lucrul în Peru, şi pentru nevoile altora, dar nu puteam să am părtăşie cu Dumnezeu.
Mă deranja foarte tare când îi auzeam pe alţii vorbind despre părtăşia lor cu Dumnezeu. Întrebam, „De ce nu pot simţi şi eu la fel?” Scuzam lipsa realităţii din viaţa mea spunând că alţii erau doar emotivi iar eu pur şi simplu nu eram genul acela de persoană. Aveam suficiente scuze ca să-mi risipesc bănuiala şi totuşi îmi doream să am ceea ce alţi creştini părea că au – o relaţie specială cu Dumnezeu şi nu doar o listă bine definită cu ce e bine şi ce e rău.
După câţiva ani în câmpurile din Peru, eu şi cu Paul ne-am mutat în State. Aceasta doar a adăugat la frustrarea mea. Iubeam biserica noastră şi prietenii din Peru şi nu doream să locuiesc în Statele Unite. Ştiam că era voia Lui Dumnezeu pentru noi şi niciodată nu m-am împotrivit lui Paul, dar el ştia că mă întristase. Cu cât trecea timpul, eu mă retrăgeam din ce în ce mai mult. M-am ascuns în biroul de la Heartcry şi intram foarte puţin în contact cu oamenii. Dădeam vina pe faptul că nu-mi doream să locuiesc în Statele Unite. Credeam că lucrurile vor sta altfel dacă aş fi fost în Peru din nou. M-am liniştit puţin gândindu-mă la aceasta, dar era doar o scuză.
Încetul cu încetul, începeam să fiu foarte precaută cu alţii pe care îi ştiam că erau creştini evlavioşi. Ei pur şi simplu mă făceau să mă simt incomod pentru că ştiam că dacă vor petrece suficient timp cu mine, vor putea să vadă că sunt „goală”, că e ceva în neregulă cu mine. Ceva ce nu puteam defini exact!
În sfârşit, aproape trei ani în urmă, am început să-mi pun sub semnul întrebării mântuirea mea. Mă năpădeau îndoielile de fiecare dată când îl auzeam pe Paul predicând despre siguranţa mântuirii din 1 Ioan. La început, puteam să înlătur repede orice îndoială, dar în timp, îndoielile au început să mă copleşească. Şedeam pe BANCĂ şi încercam cu disperare să-L „conving pe Dumnezeu” că eram cu adevărat o Creştină. Nu aveam pace cu privire la veşnicie şi cu toate acestea nu eram îngrozită cum ar fi trebuit să fiu. Eram oarbă. Nu vedeam faptul că devenisem o persoană critică şi mânioasă care avea o scuză pentru tot ce nu mergea bine în viaţa mea.
În cele din urmă mi s-a aprins un beculeţ: Dacă eu nu eram întocmai o creştină? Dacă am fost înşelată în toţi aceşti ani? Dacă eu încercasem să mă încadrez într-un tipar creştin şi în final mi-am epuizat puterea şi dorinţa de a mă conforma? De ce eram atât de zbuciumată? Un creştin adevărat creşte şi se schimbă, dar la mine starea spirituală se agrava. Un creştin adevărat se poate pocăi şi birui păcatul, cu toate că eu mă uram şi plângeam cerând eliberare, nu aveam puterea sa biruiesc. Dacă nu eram cu adevărat o creştină?
Spre sfârşitul lunii Septembrie, Paul a fost invitat să predice la o misiune în San Antonio, Texas. După cum procedează în multe locuri, Paul a predicat despre siguranţa mântuirii din 1 Ioan. Eu mi-am început zvârcolirea mea obişnuită întrebându-mă de ce nu predică altceva! Din nou, aceeaşi întrebare mi-a venit în inimă. Dacă nu sunt o creştină? Un creştin n-ar trebui să simtă aşa! Un creştin nu s-ar agita pe BANCĂ la auzul acestor lucruri! Trebuia să aflu, o dată pentru totdeauna. Şedeam acolo şi în fiecare noapte aplicam fiecare test din 1 Ioan vieţii mele fără scuze. Pe la jumătatea predicii ştiam deja că eram pierdută.
Vroiam să fug afară din cort strigând. Doream să fiu singură, doream să fug şi să mă ascund, dar slujba urma sa se termine curând. Eram ca o fantomă. Mă plimbam şi vorbeam cu oameni dar tot ce vroiam era să merg acasă. În acea noapte a trebuit să merg acasă cu soţia pastorului şi cu toţi copiii pentru că bărbaţii au rămas să slujească după serviciul divin. Când am urcat în maşină ea m-a rugat să-i povestesc cum m-am întors la Dumnezeu. Am vrut să sar din maşină! În acea seară ştiam că eram pierdută dar i-am împărtăşit istoria convertirii mele de la paisprezece ani.
Chiar şi după acea seară din San Antonio, eu mai vroiam confirmare că îmi vrobise Dumnezeu cu adevărat. Mă zbăteam cu mândria mea şi cu consecinţele de a le spune altora că nu eram convertită: „Ce mărturie rea va fi pentru fiecare persoană ce ne cunoştea pe noi şi lucrul nostru. Oamenii vor crede că eram falsă şi voi ruina lucrarea.”
Câteva zile mai târziu, Paul a început să-mi împărtăşească bucuria lui de fi în mijlocul voii Lui Dumnezeu. În acel moment nu mai puteam duce acea povară, aşa că i-am spus tot ce aveam în inima mea şi tot ce simţeam. După ce am terminat, unicul lucru pe care mi l-a spus a fost: „În baza a ceea ce mi-ai spus, eu nu pot spune că eşti o creştină.”
Paul & Charo Washer
Aceasta era exact ce aveam nevoie să aud! Aveam nevoie ca cineva să-mi confirme ce simţeam în inima mea. Aveam nevoie de o altă confirmare din partea Lui Dumnezeu. Nu eram o Creştină şi pentru prima dată mi-am văzut păcatul cum nu-l mai văzusem niciodată până acum. Mă pocăisem cu adevărat. Aveam o nevoie disperată de Hristos şi de viaţa pe care doar El mi-o poate da.
Tremur de frică când mă gândesc la viaţa mea de înainte. Cât este de uşor să fii înşelat şi să fii în drum spre iad! Doar moralitatea şi activitatea religioasă, chiar şi activitatea misionară nu sunt suficiente să dovedească valabilitatea mântuirii noastre dacă nu există recunoaşterea depravării, pocăinţa adevărată, credinţa în Hristos, victoria asupra păcatului şi o dorinţă sinceră de a-L cunoaşte şi de a fi cunoscut de Dumnezeu. Mă înfior când mă gândesc câţi pastori, soţii de pastori şi lucrători Creştini dedicaţi au o speranţă falsă şi au nevoie de transformare. Unica mea observaţie este aceea care vine din Scriptură:
„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” 2 Corinteni 13:5
De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. 2 Petru 1:10
La câteva săptămâni după convertirea mea, am dat de următoarele cuvinte în „Meditaţii dimineaţa şi seara” ale lui Charles Spurgeon (4 Noiembrie). Comunică foarte clar ceea ce acum eu ştiu că e adevărat:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu