24-01-2020 23:05:58
La 24 ianuarie 2020 este sărbătorită în întreaga ţară, Ziua Unirii Principatelor Române. În acest an, se împlinesc 161 de ani de la unirea Moldovei cu Ţara Românească sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), fiind considerat primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. La 1 decembrie 1918, ţelul comun de unire a românilor într-un singur stat a fost atins, prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Senatul României a adoptat la 2 iunie 2014, proiectul de lege pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, zi de sărbătoare naţională. La 3 decembrie 2014, Camera Deputaţilor a adoptat Legea nr. 171/2014 pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, zi de sărbătoare naţională şi la 16 decembrie 2014, preşedintele Traian Băsescu a semnat decretul privind promulgarea acestei legi. Potrivit Legii nr. 171/2014, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot organiza şi sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile. La 6 septembrie 2016, plenul Camerei Deputaţilor a adoptat un proiect de lege, care completează Codul muncii, prin care ziua de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române a fost declarată sărbătoare legală nelucrătoare, cu 209 voturi pentru, 2 abţineri şi patru voturi împotrivă.
În iunie 1848, muntenii adresau Porţii un memoriu, în care îşi exprimau dorinţa firească a românilor „de a se reuni într-un singur stat”, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). Pentru prima dată, problema regimului politic al Moldovei şi Ţării Româneşti a fost dezbătută în cadrul unui for internaţional, şi anume, cu prilejul lucrărilor Conferinţei internaţionale de la Viena (3/15 martie-23 mai/4 iunie 1848), la care au trimis reprezentanţi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa, Austria şi Rusia. În favoarea acestui proces s-au pronunţat reprezentanţii Franţei şi Rusiei iar împotrivă cei ai Austriei şi Imperiului Otoman.
Înfrângerea Revoluţiei de la 1848 a readus în Transilvania regimul absolutist habsburgic. În Moldova şi Ţara Românească, prin Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849) a fost reinstaurat controlul politic al celor două puteri, notează volumul „O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007). Datorită acestor împrejurări, mişcarea naţională a fost constrânsă să se manifeste în afara ţării, prin activitatea emigranţilor români.
Protectoratul Rusiei asupra Principatelor a încetat, după înfrângerea suferită de aceasta în războiul Crimeii (1853-1856) şi în urma Congresului de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie). În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea, ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată, Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări.
Constituit la Iaşi, în februarie 1857, „Comitetul Electoral al Unirii” a fixat la 1/13 martie un program politic, preconizând unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene ş.a. În acelaşi sens, a fost înfiinţat şi la Bucureşti, la 3/15 martie 1857, „Comitetul Central al Unirii”, organ de conducere al partidei naţionale muntene care şi-a fixat un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Chemaţi să se pronunţe în problema unirii, mari şi mici proprietari, deputaţi orăşeni şi ţărani reuniţi la Adunările ad-hoc din Moldova şi din Ţara Românească, au dat un răspuns pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857, în care cereau: autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ şi constituţional, Adunarea obştească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor şapte puteri.
Convenţia de la Paris, actul internaţional, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor, a fost semnat în ultima zi a Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris (10/22 mai-7/19 aug. 1858), conform lucrării ”Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003). Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub ”garanţia colectivă” a puterilor urmau ”să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de ”Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară ”pe viaţă”. Comisia centrală şi Curtea de Casaţie urmau a fi comune celor două ţări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două principate.
În Moldova, lucrările Adunării elective au fost deschise la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, fiind validate mandatele a 55 de deputaţi. În seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, deputaţii majorităţii s-au întrunit pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza care a fost acceptată în unanimitate de deputaţii prezenţi. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.
Mihail Kogălniceanu a subliniat importanţa actului care se săvârşise: „Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră – i-a spus el lui Alexandru Ioan Cuza – am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocii… fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni” (”Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).
În Ţara Românească, alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859, în care conservatorii au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă incendiară. Sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul ”Concordia” din Bucureşti unde, atât deputaţii majorităţii conservatoare cât şi cei ai Partidei naţionale căutau o soluţie. În cele din urmă, la propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri, reprezentând cea mai bună cale de depăşire a impasului.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu, în numele Partidei naţionale, a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu ”spiritul Convenţiei” a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot, cei 64 de deputaţi consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
La 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a fost recunoscută de jure alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.
Poarta a emis la 22 noiembrie/4 decembrie 1861, „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care se admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, fapt care presupunea o serie de măsuri importante, între care: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură; suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani; instituirea în fiecare principat a câte unui consiliul provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit sursei amintite mai sus.
Primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu, a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862. A urmat deschiderea la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala noului stat, arată lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
SURSA: AGERPRES
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu