CELE ZECE PORUNCI. „Cele zece cuvinte” (ebr. debarim; cf. Exod 34:28; Deuteronom 4:13; 10:4) au fost rostite pentru prima dată de vocea divină de pe Sinai, în auzul întregului Israel (Exod 19:16-20:17). După aceea au fost scrise de două ori de degetul lui Dumnezeu pe ambele părţi a două table de piatră (Exod 31:18; 32:15-16; 34:1, 28; cf. Deuteronom 10:4). Moise a spart prima pereche de table, simbolizând faptul că Israel a rupt legământul prin păcatul făuririi unui viţel de aur (Exod 32:19). A doua pereche de table a fost pusă în chivotul legământului (Exod 25:16; 40:20). Mai târziu Moise a scris din nou Cele Zece Porunci într-o formă puţin modificată (Deuteronom 5:6-21).
Numele obişnuit dat conţinutului celor două table este „Decalogul”, deşi are o bază biblică, a avut tendinţa să limiteze în mod nejustificat concepţia generală despre natura lor. Nu este potrivit să clasificăm această revelaţie ca lege; ea face parte din categoria mai largă a legământului. În Biblie sunt folosiţi de asemenea termenii „legământ” (ebr. berit; Deuteronom 4:13) şi „cuvintele legământului” (Exod 34:28; cf. Deuteronom 29:1,9). I s-a mai dat numele de „mărturie” (ebr. ’edut, Exod 25:16,21; 40:20; cf. 2 Împăraţi 17:15), care descrie rânduiala vieţii stabilită de legământ ca o rânduială impusă în mod solemn şi prin jurământ, aşa încât ’edutdevine practic sinonim cu berit. Cele două table sunt numite „tablele legământului” (Deuteronom 9:9,11,15) sau „mărturia” (Exod 31:18; 32:15; 34:29).
Ocazia istorică pentru darea originală a revelaţiei a fost instaurarea legământului teocratic. Principiile din Exod 20:2-17, aşa cum sunt dezvoltate în formă cazuistică în cartea legământului (Exod 20:22-23:33) au servit ca un instrument legal pentru ratificarea acelui legământ (Exod 24:1-8). Versiunea Deuteronomică de mai târziu face parte din documentul de înnoire a legământului.
Aşadar, arunci când Scripturile numesc revelaţia de pe cele două table „cele zece cuvinte”, este dar că indică întregul prin părţile sale. În acelaşi timp, această terminologie şi preponderenţa conţinutului legii pe care o reflectă arată că tipul de legământ implicat este esenţial pentru instaurarea unei orânduiri sub domnia suzeranului legământului.
Caracterul de legământ al Decalogulului este clarificat şi confirmat de tratate internaţionale antice de acest tip, folosite pentru a face oficială relaţia dintre un suzeran şi un vasal (*LEGĂMÂNT). Tratatele de suzeranitate începeau cu un preambul care identifica pe domnul legământului, vorbitorul (cf. Exod 20:2a) şi un prolog istoric relatând în special binefacerile acordate anterior vasalului prin favoarea şi puterea domnului (cf. Exod 20:2b). Urmau apoi obligaţiile impuse vasalului, secţiunea cea mai lungă. Cea mai importantă prevedere era cea care impunea loialitate faţă de domnul legământului şi interzicea orice alianţe străine (cf. Exod 20:3-17, primul şi cel mai important principiu al acestei cerinţe era iubirea lui Iahve cu toată inima, pentru că este un Dumnezeu gelos). O altă secţiune enunţa blestemele şi binecuvântările pe care zeii în faţa cărora era făcut legământul aveau să le aducă peste vasali, în funcţie de încălcarea sau fidelitatea lor faţă de legământ. Uneori aceste sancţiuni erau incluse printre prevederi (cf. Exod 20:5b, 6, 7b, 12b). Printre alte paralele putem menţiona stilul „Eu-tu”, obiceiul de a pune o copie a tratatului în sanctuarele celor două părţi şi politica administrativă de înnoire a legământului cu generaţiile succesive din regatul vasal. În documentele de înnoire a legământului era un lucru obişnuit să existe modificări ale prevederilor ca să corespundă cu condiţiile noi. Faptul acesta explică diferenţele dintre formele Decalogulului din Exod 20 şi Deuteronom 5. De exemplu, Deuteronom 5:21 adaugă „ogorul său”, datorită relevanţei dintre proprietatea asupra pământului şi moştenirea iminentă a Canaanului de către Israel.
Pe scurt, cele două table conţineau esenţa Legământului de la Sinai. Iahve, Creatorul cerului, pământului, mării şi a tot ce există în ele, este prezentat ca Suzeranul legământului. Relaţia de legământ teocratic este bazată pe alegerea răscumpărătoare şi pe izbăvirea făcută de Iahve, iar continuarea legământului până la a mia generaţie este atribuită credincioşiei şi îndurării Sale. Modul de viaţă sub legământ este dictat în mod suveran în zece porunci, standardul consacrării lui Israel pentru Domnul său.
Însuşi faptul că legea este încadrată în dezvăluirea legământului divin arată principiul religios de devotament personal faţă de Dumnezeu ca fiind esenţa adevăratei împliniri a legii. Nu există nici o incompatibilitate între cerinţa divină comunicată în imperative concrete şi chemarea unui Dumnezeu personal la o dedicare personală faţă de El bazată pe dragoste. Iahve îi descrie pe beneficiarii îndurării legământului Său ca fiind „cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exod 20:6; cf. Ioan 14:15). Etica biblică îşi are rădăcinile în religia biblică, iar religia biblică nu este un misticism lipsit de formă, ci o ordine structurată.
Revelarea legii în contextul acţiunii răscumpărătoare a legământului arată cum conformarea faţă de lege trebuie să fie o realizare milostivă a lui Iahve, care salvează din robie. În contextul acesta chiar şi forma preponderent negativă a Decalogului serveşte ca să amplifice harul lui Dumnezeu care prezintă protestul acesta împotriva păcatului omului nu ca o condamnare finală, ci ca o chemare la evlavie care este scopul părtăşiei restaurate în comuniune. În felul acesta, forma negativă devine pentru slujitorii răscumpăraţi o promisiune de victorie finală perfectă asupra puterilor demonice care i-ar înrobi în iad pentru o înstrăinare nesfârşită faţă de Dumnezeu. Etica bazată pe o asemenea religie posedă dinamica nădejdii, a credinţei şi a dragostei.
Legile Decalogului sunt formulate în termeni adecvaţi pentru rânduiala legământului pentru care era un tratat-constituţie. De exemplu, forma specifică a legii cu privire la Sabat reflectă concepţia escatologică din VT, iar promisiunea adăugată la cuvântul al cincilea (şi în altă parte raportată la toată legea, cf. Deuteronom 5:33-6:3) foloseşte imagini contemporane, manifestări tipice ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că Cele Zece Porunci nu sunt normative pentru viaţa sub legământ în zilele noastre; dar determinarea aplicării lor precise trebuie raportată întotdeauna la poziţia noastră escatologică.
În ce priveşte împărţirea în zece cuvinte, paralelismul Decalogului cu structura tratatelor de suzeranitate arată că este greşit să privim preambulul şi prologul istoric drept o poruncă. De asemenea, formele diferite ale prohibiţiei cu privire la a pofti ce aparţine aproapelui, în Exod 20:17 şi Deuteronom 5:21, contrazic împărţirea în două porunci şi elimină eroarea făcută de mulţi protestanţi, pe baza tradiţiilor celor mai vechi, de a combina prima şi a doua poruncă. Împărţirea obişnuită a Decalogului în „două table” se datorează faptului că în general nu au fost privite ca şi duplicate ale textului tratatului.
Criticile speculative, deşi postulează un Decalog vechi (chiar Mozaic), consideră că forma canonică este rezultatul unor revizuiri extensive mai târzii. O asemenea reconstituire este incompatibilă cu identificarea importantă a formei Decalogulului cu aceea a unui tratat, iar tratatele nu erau supuse la alterări. În plus, forma de tratat impusă de contextul legământului de la Sinai ar fi fost pierdută în ipoteticul original prescurtat. Teoria că Exod 34:11-26 este un „decalog” cultic primitiv se bazează pe o identificare greşită a acestui pasaj cu cele „zece cuvinte” menţionate în Exod 34:28. Relaţia adevărată dintre Exod 34:5-27 şi al doilea set de texte ale Decalogului (Exod 34:1-4, 28) este asemănătoare cu aceea dintre Exod 20:22-23:33 şi tablele originale.
BIBLIOGRAFIE 975 Hodge, Sistematic Theology, 3, 1940, p. 271-465; G. Vos, Biblical Theology, 1954, p. 145-159; M. G. Kline, The Structure of Biblical Authority, 1975. M.G.K.
CELE ZECE PORUNCI. „Cele zece cuvinte” (ebr. debarim; cf. Exod 34:28; Deuteronom 4:13; 10:4) au fost rostite pentru prima dată de vocea divină de pe Sinai, în auzul întregului Israel (Exod 19:16-20:17). După aceea au fost scrise de două ori de degetul lui Dumnezeu pe ambele părţi a două table de piatră (Exod 31:18; 32:15-16; 34:1, 28; cf. Deuteronom 10:4). Moise a spart prima pereche de table, simbolizând faptul că Israel a rupt legământul prin păcatul făuririi unui viţel de aur (Exod 32:19). A doua pereche de table a fost pusă în chivotul legământului (Exod 25:16; 40:20). Mai târziu Moise a scris din nou Cele Zece Porunci într-o formă puţin modificată (Deuteronom 5:6-21).
Numele obişnuit dat conţinutului celor două table este „Decalogul”, deşi are o bază biblică, a avut tendinţa să limiteze în mod nejustificat concepţia generală despre natura lor. Nu este potrivit să clasificăm această revelaţie ca lege; ea face parte din categoria mai largă a legământului. În Biblie sunt folosiţi de asemenea termenii „legământ” (ebr. berit; Deuteronom 4:13) şi „cuvintele legământului” (Exod 34:28; cf. Deuteronom 29:1,9). I s-a mai dat numele de „mărturie” (ebr. ’edut, Exod 25:16,21; 40:20; cf. 2 Împăraţi 17:15), care descrie rânduiala vieţii stabilită de legământ ca o rânduială impusă în mod solemn şi prin jurământ, aşa încât ’edutdevine practic sinonim cu berit. Cele două table sunt numite „tablele legământului” (Deuteronom 9:9,11,15) sau „mărturia” (Exod 31:18; 32:15; 34:29).
Ocazia istorică pentru darea originală a revelaţiei a fost instaurarea legământului teocratic. Principiile din Exod 20:2-17, aşa cum sunt dezvoltate în formă cazuistică în cartea legământului (Exod 20:22-23:33) au servit ca un instrument legal pentru ratificarea acelui legământ (Exod 24:1-8). Versiunea Deuteronomică de mai târziu face parte din documentul de înnoire a legământului.
Aşadar, arunci când Scripturile numesc revelaţia de pe cele două table „cele zece cuvinte”, este dar că indică întregul prin părţile sale. În acelaşi timp, această terminologie şi preponderenţa conţinutului legii pe care o reflectă arată că tipul de legământ implicat este esenţial pentru instaurarea unei orânduiri sub domnia suzeranului legământului.
Caracterul de legământ al Decalogulului este clarificat şi confirmat de tratate internaţionale antice de acest tip, folosite pentru a face oficială relaţia dintre un suzeran şi un vasal (*LEGĂMÂNT). Tratatele de suzeranitate începeau cu un preambul care identifica pe domnul legământului, vorbitorul (cf. Exod 20:2a) şi un prolog istoric relatând în special binefacerile acordate anterior vasalului prin favoarea şi puterea domnului (cf. Exod 20:2b). Urmau apoi obligaţiile impuse vasalului, secţiunea cea mai lungă. Cea mai importantă prevedere era cea care impunea loialitate faţă de domnul legământului şi interzicea orice alianţe străine (cf. Exod 20:3-17, primul şi cel mai important principiu al acestei cerinţe era iubirea lui Iahve cu toată inima, pentru că este un Dumnezeu gelos). O altă secţiune enunţa blestemele şi binecuvântările pe care zeii în faţa cărora era făcut legământul aveau să le aducă peste vasali, în funcţie de încălcarea sau fidelitatea lor faţă de legământ. Uneori aceste sancţiuni erau incluse printre prevederi (cf. Exod 20:5b, 6, 7b, 12b). Printre alte paralele putem menţiona stilul „Eu-tu”, obiceiul de a pune o copie a tratatului în sanctuarele celor două părţi şi politica administrativă de înnoire a legământului cu generaţiile succesive din regatul vasal. În documentele de înnoire a legământului era un lucru obişnuit să existe modificări ale prevederilor ca să corespundă cu condiţiile noi. Faptul acesta explică diferenţele dintre formele Decalogulului din Exod 20 şi Deuteronom 5. De exemplu, Deuteronom 5:21 adaugă „ogorul său”, datorită relevanţei dintre proprietatea asupra pământului şi moştenirea iminentă a Canaanului de către Israel.
Pe scurt, cele două table conţineau esenţa Legământului de la Sinai. Iahve, Creatorul cerului, pământului, mării şi a tot ce există în ele, este prezentat ca Suzeranul legământului. Relaţia de legământ teocratic este bazată pe alegerea răscumpărătoare şi pe izbăvirea făcută de Iahve, iar continuarea legământului până la a mia generaţie este atribuită credincioşiei şi îndurării Sale. Modul de viaţă sub legământ este dictat în mod suveran în zece porunci, standardul consacrării lui Israel pentru Domnul său.
Însuşi faptul că legea este încadrată în dezvăluirea legământului divin arată principiul religios de devotament personal faţă de Dumnezeu ca fiind esenţa adevăratei împliniri a legii. Nu există nici o incompatibilitate între cerinţa divină comunicată în imperative concrete şi chemarea unui Dumnezeu personal la o dedicare personală faţă de El bazată pe dragoste. Iahve îi descrie pe beneficiarii îndurării legământului Său ca fiind „cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exod 20:6; cf. Ioan 14:15). Etica biblică îşi are rădăcinile în religia biblică, iar religia biblică nu este un misticism lipsit de formă, ci o ordine structurată.
Revelarea legii în contextul acţiunii răscumpărătoare a legământului arată cum conformarea faţă de lege trebuie să fie o realizare milostivă a lui Iahve, care salvează din robie. În contextul acesta chiar şi forma preponderent negativă a Decalogului serveşte ca să amplifice harul lui Dumnezeu care prezintă protestul acesta împotriva păcatului omului nu ca o condamnare finală, ci ca o chemare la evlavie care este scopul părtăşiei restaurate în comuniune. În felul acesta, forma negativă devine pentru slujitorii răscumpăraţi o promisiune de victorie finală perfectă asupra puterilor demonice care i-ar înrobi în iad pentru o înstrăinare nesfârşită faţă de Dumnezeu. Etica bazată pe o asemenea religie posedă dinamica nădejdii, a credinţei şi a dragostei.
Legile Decalogului sunt formulate în termeni adecvaţi pentru rânduiala legământului pentru care era un tratat-constituţie. De exemplu, forma specifică a legii cu privire la Sabat reflectă concepţia escatologică din VT, iar promisiunea adăugată la cuvântul al cincilea (şi în altă parte raportată la toată legea, cf. Deuteronom 5:33-6:3) foloseşte imagini contemporane, manifestări tipice ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că Cele Zece Porunci nu sunt normative pentru viaţa sub legământ în zilele noastre; dar determinarea aplicării lor precise trebuie raportată întotdeauna la poziţia noastră escatologică.
În ce priveşte împărţirea în zece cuvinte, paralelismul Decalogului cu structura tratatelor de suzeranitate arată că este greşit să privim preambulul şi prologul istoric drept o poruncă. De asemenea, formele diferite ale prohibiţiei cu privire la a pofti ce aparţine aproapelui, în Exod 20:17 şi Deuteronom 5:21, contrazic împărţirea în două porunci şi elimină eroarea făcută de mulţi protestanţi, pe baza tradiţiilor celor mai vechi, de a combina prima şi a doua poruncă. Împărţirea obişnuită a Decalogului în „două table” se datorează faptului că în general nu au fost privite ca şi duplicate ale textului tratatului.
Criticile speculative, deşi postulează un Decalog vechi (chiar Mozaic), consideră că forma canonică este rezultatul unor revizuiri extensive mai târzii. O asemenea reconstituire este incompatibilă cu identificarea importantă a formei Decalogulului cu aceea a unui tratat, iar tratatele nu erau supuse la alterări. În plus, forma de tratat impusă de contextul legământului de la Sinai ar fi fost pierdută în ipoteticul original prescurtat. Teoria că Exod 34:11-26 este un „decalog” cultic primitiv se bazează pe o identificare greşită a acestui pasaj cu cele „zece cuvinte” menţionate în Exod 34:28. Relaţia adevărată dintre Exod 34:5-27 şi al doilea set de texte ale Decalogului (Exod 34:1-4, 28) este asemănătoare cu aceea dintre Exod 20:22-23:33 şi tablele originale.
BIBLIOGRAFIE 975 Hodge, Sistematic Theology, 3, 1940, p. 271-465; G. Vos, Biblical Theology, 1954, p. 145-159; M. G. Kline, The Structure of Biblical Authority, 1975. M.G.K.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu