CARTEA GENEZA.
I. Schiţa conţinutului
a. Pre-istoria: naraţiunea creaţiei (1:1-2:3)
b. Istoria omului (2:4-11:26)
Creaţia şi Căderea (2:4-3:24); creşterea numărului oamenilor (4:1-6:8); judecata Potopului (6:9-9:29); formarea naţiunilor (10:1-11:26).
d. Istoria lui Avraam (11:27-23:20)
Intrarea lui în ţara promisă (11:27-14:24); legământul şi promisiunea (15:1-18:15); Sodoma şi Gomora (18:16-19:38); Sara, Isaac şi Ismael (20:1-23:20).
e. Istoria lui Isaac (24:1-26:35)
Căsătoria lui cu Rebeca (24:1-67); moartea tatălui său şi naşterea copiilor săi (25:1-34); înnoirea promisiunii la Gherar (26:1-35).
f. Istoria lui Iacov (27:1-36:43)
Obţinerea binecuvântării prin înşelăciune (27:1-46); fuga lui în Haran şi înnoirea promisiunii la Betel (28:1-22); viaţa lui şi căsătoria în Haran (29:1-31:16); întoarcerea lui în ţara promisă şi înnoirea promisiunii la Betel (31:17-35:29); linia genealogică a lui Esau (36:1-43).
g. Istoria lui Iosif (37:1-50:26)
Iosif vândut în Egipt (37:1-36); Iuda şi nora sa (38:1-30); Iosif în Egipt (39:1-45:28); tatăi şi fraţii lui Iosif în Egipt (46: l- 47:31); binecuvântarea lui Iacov acordă prioritate lui Efraim şi lui Iuda (48:1-49:28); moartea lui Iacov şi a lui Iosif (49:29-50:26).
Cartea Geneza se încheie pe când poporul Israel era deja în Egipt. Ei au fost familia aleasă dintre toţi oamenii şi prin care Dumnezeu a intenţionat să arate lucrările măreţe de izbăvire descrise în Exodul. În mijlocul acestui popor seminţia lui Iuda s-a profilat deja ca o seminţie cu o semnificaţie specială (49:9-12).
O analiză riguroasă poate fi bazată şi pe cele zece cazuri în care apare expresia: „Aceasta este spiţa neamului (generaţiei) lui…” (sau expresii echivalente). *„Generaţii” (ebr. toledot) înseamnă „naşteri” sau „istorii genealogice”. Expresia aceasta este folosită cu privire la ceruri şi pământ (2:4); Adam (5:1); Noe (6:9); fiii lui Noe (10:1); Sem (11:10); Terah (11:27); Ismael (25:12); Isaac (25:19); Esau (36:1); Iacov (37:2).
II. Autorul
Pentru o discuţie cu privire la autorul Pentateuhului, vezi *PENTATEUHUL. Cu privire la autorul Genezei, în particular, nu găsim în carte nici un element care să indice autorul. Există două păreri, deşi fiecare au mai multe variante: (a) autorul a fost Moise, (b) autorul nu a fost Moise.
a. Moise ca autor al Genezei
Educaţia pe care a primit-o Moise la curtea lui Faraon i-ar fi permis să citească şi să scrie (Exod 24:4; Deuteronom 31:9 etc.) şi este evident că el ar fi fost dornic să păstreze istoriile sau cronicile care i-au fost transmise. Aceasta înseamnă că Moise a fost nu neapărat autorul ci mai curând redactorul şi compilatorul Genezei. Relatările cu privire la familii i-au fost transmise în formă orală sau în formă scrisă iar Moise a pus laolaltă toate acestea le-a editat şi le-a tradus unde era necesar. Istoria creaţiei din Geneza 1 poate să fi fost primită ca o revelaţie directă de la Dumnezeu, întrucât Moise a avut contacte directe cu Dumnezeu (de ex. Exod 33:11; Deuteronom 34:10). În consecinţă, suntem îndreptăţiţi să căutăm în Geneza documente sau istorisiri transmise pe cale orală şi, am putea spune că Moise a consemnat cu fidelitate ceea ce i s-a transmis din generaţiile trecute.
Dacă acceptăm posibilitatea apariţiei unor „note de subsol” adăugate ulterior de copişti până în perioada Monarhiei pentru a explica anumite idei cititorilor contemporani (de ex. 12:6; 13:7; 14:17, şi unele părţi din 36:9-43), nu există nici o porţiune care trebuie datată după vremea lui Moise. În timp ce interpretarea corectă a textului din Exod 6:3 nu exclude o oarecare folosire a numelui Iahve în Geneza, ar fi perfect logic ca Moise să fi înlocuit uneori numele lui Dumnezeu cunoscut în zilele sale cu numele lui Dumnezeu dat în legământ: „El-Şadai” (Dumnezeu Atotputernic), din vremurile patriarhale, pentru a le reaminti cititorilor săi că acest Dumnezeu este acelaşi cu Dumnezeul de la Sinai.
Pentru această secţiune, vezi E. J. Young, IOT, 1949, p. 51 ş.urm.
b. Autorul nu a fost Moise
Nu există nici o teorie care să impună o acceptare generală. Încă din vremea lui Jean Astruc, în secolul al 18-lea, teologii au căutat să găsească diferite „documente” în Pentateuh. Documentele pentru Geneza sunt J (în care este folosit numele divin Iahve), E (în care este folosit numele divin Elohim) şi P (care se ocupă mai ales de probleme religioase). Forme mai vechi ale acestei teorii au fost extrem de radicale şi au contestat istoricitatea unei părţi mari din Geneza. Ulterior s-a susţinut că „documentele” au fost formate prin colectarea materialului antic până când au ajuns în forma lor finală; J ar fi fost finalizat prin secolele al 10-lea sau al 9-lea î.Cr., E puţin mai târziu iar P în vremurile post-exilice. În formele mai moderate ale acestei teorii istoricitatea nu este contestată în mod necesar.
Mai recent teoria „documentară” a fost abandonată de unii care contestă că ar fi existat vreodată documente formale. Cercetătorii din această şcoală de gândire vorbesc despre „cicluri de tradiţie” care s-au dezvoltat în diferite regiuni, având în principal un interes religios; de ex. Exod 1-12 este citat ca un „ciclu de tradiţie” care are ca punct central evenimentul Paştelor. Editori de mai târziu au strâns aceste materiale şi le-au dat forma prezentă. Înainte de strângerea lor cea mai mare parte a materialului a fost în formă orală. Nici în această teorie nu este necesar să contestăm istoricitatea, deşi unii scriitori contestă istoricitatea, dar admit o „istoricitate generală”. Această şcoală a „istoriei tradiţiei” se referă la dezvoltarea tradiţiilor în jurul unor evenimente centrale care au semnificaţie pentru viaţa religioasă a Israelului şi care şi-au găsit expresia în ritualurile şi liturghiile lor religioase.
Nu este posibil să tragem o concluzie generală afirmând că vreuna dintre şcolile de azi a fost acceptată de toţi teologii. Originea exactă a Genezei rămâne oarecum misterioasă.
III. Locul Genezei în Biblie
Geneza este Cartea începuturilor, introducerea măreaţă la drama mântuirii. Geneza 1-11 poate fi privit ca un prolog la drama al cărei prim act începe în cap. 12 cu prezentarea lui Avraam. La celălalt capăt al dramei este epilogul, Cartea Apocalipsei.
Prologul este enunţat în termeni universali. Dumnezeu a făcut toate lucrurile (cap. 1). În particular, El a creat pe om, care a devenit un rebel şi un păcătos (cap. 2-3). Păcatul a devenit universal (cap. 4) şi fiind o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, el este pedepsit întotdeauna de judecata divină, aşa cum exemplifică povestirea Potopului (cap. 6-9). Chiar şi după ce Dumnezeu Şi-a arătat ura faţă de păcat prin judecata adusă prin Potop, omul s-a întors la rebeliunea sa (cap. 11). Cu toate acestea, Dumnezeu a dat întotdeauna dovadă de har şi de îndurare. Adam şi Eva au fost izgoniţi, dar nu nimiciţi (cap. 3); Cain a fost izgonit dar a fost „însemnat” de Dumnezeu (cap. 4); omenirea a fost înghiţită de Potop, dar nu a fost nimicită, deoarece a fost salvată o rămăşiţă (cap. 6-9); oamenii au fost împrăştiaţi dar li s-a permis să continue viaţa (cap. 11).
Acesta este prologul care zugrăveşte fundalul pentru drama care urmează să se desfăşoare. Care a fost răspunsul lui Dumnezeu la păcatul universal şi persistent al omului? La începutul dramei, în Geneza 12, îl întâlnim pe Avraam, în primul act al răspunsului lui Dumnezeu. El a chemat un popor ales din care, la vremea hotărâtă, avea să vină Răscumpărătorul. Acel popor avea să proclame mesajul mântuirii la oamenii de pretutindeni. Geneza relatează numai începutul povestirii până în vremea lui Iosif, pregătind cadrul pentru actul măreţ prin care Dumnezeu i-a izbăvit din Egipt, oferind modelul pentru izbăvirea mai mare care urma să fie realizată.
IV. Geneza şi istoricitatea
Este extrem de dificil să obţinem dovezi independente cu privire la istoricitatea Genezei, întrucât multe dintre naraţiuni nu au paralel în literatura ne-biblică. Lucrul acesta este deosebit de dificil referitor la Geneza 1-11 şi ceva mai uşor cu privire la Geneza 12-50. Ar trebui să ne amintim că o mare parte a Bibliei este în afara sferei investigării ştiinţifice, mai ales acele părţi care se referă la credinţă sau la relaţii personale. Domeniile pentru care am putea cere dovezi în Geneza pot fi rezumate în felul următor:
a. Creaţia (*CREAŢIA)
b. Originea omului
Biblia afirmă că Dumnezeu l-a făcut pe om. Nu permite posibilitatea existenţei unei alte provenienţe pentru originea omului. Totuşi, nu este posibil să descoperim din Geneza cu precizie modul în care Dumnezeu a realizat aceasta. Din punct de vedere ştiinţific, originea omului continuă să fie necunoscută şi nici arheologia, nici antropologia nu pot da un răspuns definitiv cu privire la timpul, locul sau modul în care a apărut omul. Este mai bine pentru creştin să fie precaut cu privire la acest subiect, să se mulţumească să afirme ceea ce scrie în Geneza că, indiferent care este modul în care a avut loc, Dumnezeu a dirijat procesul, iar noi va trebui să aşteptăm mai multe dovezi, pentru a nu trage concluzii pripite (*OMUL).
c. Potopul
Nici în cazul acesta nu există dovezi definitive cu privire la timpul, amploarea sau cauza Potopului. Au existat cu certitudine inundaţii extinse în regiunea din care au venit patriarhii, iar sumerienii din antichitate au avut o istorie detaliată a unui potop mare în lumea veche. Totuşi, nu există motive puternice pentru a accepta sugestia lui Sir Leonard Woolley că potopul de la Ur, care a lăsat un depozit de nămol scos la lumină de excavaţiile sale, a fost de fapt *Potopul biblic.
d. Naraţiunile patriarhale
În zilele noastre este posibil să citim naraţiunile patriarhale pe fondul social, politic şi cultural al Orientului Apropiat din perioada 2000-1500 î.Cr. Deşi nu este posibil să datăm evenimentele din Geneza, este corect să spunem că Biblia reflectă viaţa din anumite părţi ale Mesopotamiei din timpul acestor secole. (*EPOCA PATRIARHALĂ.) H. H. Rowley, „Recent Discoveries in the Patriarchal Age”, BJRL 32, 1949-50, p. 76 ş.urm. (retipărit în The Servant of the Lord and Other Essays on the Old Testament, 1952); J. Bright, A. History of Israel, 1972, p. 67-102; R. de Vaux, Histoire ancienne d’Israel, 1971, p. 181-273.
V. Geneza şi teologia
În final trebuie subliniat că importanţa principală a Genezei, ca şi a întregii Scripturi, este de ordin teologic. Este posibil să consumăm o mulţime de timp şi de energie cu tot felul de detalii secundare şi să pierdem din vedere problemele teologice majore. De exemplu, istoria Potopului vorbeşte despre păcat, judecată, izbăvire, viaţă nouă. A ne preocupa cu detalii despre dimensiunile corăbiei, cu problema hranei sau a golirii gunoaielor, înseamnă să ne ocupăm de probleme secundare. Deşi revelaţia lui Dumnezeu a fost dată în mare măsură în evenimente istorice şi deşi istoria are o semnificaţie foarte mare pentru revelaţia biblică, semnificaţia teologică a evenimentelor este cea care are adevărata importanţă. Chiar şi acolo unde lipsesc dovezi care să confirme naraţiunea Genezei, semnificaţia teologică poate fi înţeleasă.
BIBLIOGRAFIE. 1955 Cassuto, A Commentary on the Book of Genesis, 1 (1944), 2 (1949); S. R. Driver, The Book of Genesis, 1948; D.Kidner, Genesis, TOTC, 1967; G. von Rad, Genesis, 1961; E. A. Speiser, Genesis, 1956; B. Vawter, A Path through Genesis, 1955.
J.S.W. J.A.T.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu