|
Cele 10
porunci
După ce
Şi-a scos poporul din robia Egiptului şi mai înainte ca să-i ducă în ţara
făgăduită, Dumnezeu i-a aşezat pe evrei sub autoritatea „teocratici”,
dîndu-le la Sinai, Constituţia neamului: „cele 10 porunci” (Exod 20:1-17).
Niciodată nu au fost
scrise principii mai valabile pentru sănătatea spirituală şi socială a
oamenilor ca acestea. Cele 10 porunci au fost aşezate în piatră de însuşi
degetul lui Dumnezeu (Exod 31:18).
„Decalogul” (cele zece
cuvinte” – în limba greacă) se împarte în două seturi de porunci. Primele
patru reglementează relaţia noastră pe verticala transcendentală, cu
Dumnezeu, iar următoarele şase reglementează comportamentul nostru pe
orizontală, în relaţiile interumane. Iată cum poate fi rezumat conţinutul celor
zece porunci:
1. Crede şi încrede-te
numai în Dumnezeu (Exod 20:3, 4).
2. Închină-te numai lui Dumnezeu (Exod 20:5, 6). 3. Nu folosi numele lui Dumnezeu cu uşurătate, ci dă-l toată cinstea (Exod 20:7). 4. Odihneşte-te în ziua de Sabat şi gîndeşte-te la Dumnezeu (Exod 20:8-11). 5. Respectă-ţi şi ascultă-ţi părinţii (Exod 20:12). 6. Să nu ucizi (Exod 20:13). 7. Fii credincios bărbatului sau soţiei tale (Exod 20:14). 8. Nu-ţi însuşi ceea ce aparţine altuia (Exod 20:15). 9. Nu minţi (Exod 20:16). 10. Fii mulţumit cu ceea ce ai (Exod 20:17).
Toate codurile legale ale
lumii „civilizate” au fost aşezate pe temelia principiilor exprimate în cele
10 porunci. Cine le-a respectat, L-a respectat intuitiv pe Dumnezeu şi s-a
respectat pe sine. Cine le-a călcat, s-a călcat pe sine în picioare şi a
distrus climatul sănătos al societăţii.
1.300 de ani după darea
Legii pe Sinai, Domnul Isus a reactualizat valabilitatea principiilor
cuprinse în cele 10 porunci, spunînd în predica de pe munte: „Să nu vă
închipuiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci
să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi
pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să
se fi întîmplat toate lucrurile” (Mat. 5:17-18).
Poziţia creştinului faţă
de Legea lui Moise este reglementată de „împlinirile” aduse de viaţa şi
lucrarea mîntuitoare a lui Cristos. Noul Testament ne prezintă Biserica drept
o comunitate de oameni mîntuiţi prin har, în sîngele ispăşitor al lui
Cristos. Asupra acestor credincioşi, trecuţi prin moarte împreună cu Cristos,
Legea nu mai are nici o putere de acuzare (Rom. 7:1-6; Gal. 2:1-18). Aceasta
nu înseamnă însă că ea îşi pierde valoarea sau importanţa. Apostolul Pavel ne
spune că Legea a fost şi rămîne importantă (Rom. 7:7-25). Pentru creştini,
mărturia celor 10 porunci este vitală, şi iată de ce:
I. Ea continuă să ne
păzească de păcat, punîndu-ne necurmat înainte standardul de sfinţenie
divină.
II. Ea ne convinge de
starea noastră de păcat şi păcătoşenie, îndreptîndu-ne necurmat spre iertarea
oferită de Dumnezeu prin Cristos.
III. Ea ne determină să
ne ţinem strînşi tare de Cristos, arătîndu-ne mereu că nu avem în noi înşine
resurse suficiente să împlinim în mod desăvîrşit cele 10 porunci.
Deşi nu ne poate mîntui
şi îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, Legea ne rămîne o oglindă în care ne
putem vedea cu claritate caracterul, „un îndrumător” (pedagog) spre Cristos
(Gal. 3:24) şi o mărturie a sfinţeniei divine.
Este important să vedem
care a fost părerea Domnului Isus despre prevederile celor 10 porunci. Dacă
vom citi cu atenţie, vom înţelege că, departe de a le desfiinţa, El le-a
adîncit, ducîndu-le la nivelul energiilor puse la dispoziţia noastră de
naşterea din nou şi de prezenţa Duhului Sfînt în inimile noastre.
Orice legislatură modernă
ar face foarte bine dacă ar studia cu atenţie şi ar aplica principiile de
etică şi echitate cuprinse nu numai în cele 10 porunci, ci în toate legile
date evreilor de Dumnezeu prin Moise.
|
|
Cortul întîlnirii
Aşa cum îl arată şi numele, „Cortul întîlnirii” a fost o
construcţie mobilă desemnată de Dumnezeu ca loc al prezenţei Sale în mijlocul
poporului evreu. Alcătuirea Cortului nu a fost lăsată pe seama gustului sau imaginaţiei
evreilor. Moise a privit şi primit înfăţişarea şi dimensiunea elementelor
Cortului, prin revelaţie dumnezeiască, în timpul celor 40 de zile petrecute
pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).
Existenţa unui „original”
al Cortului întîlnirii în cer ridică întrebări şi speculaţii care pot face
subiectul meditaţiilor noastre duhovniceşti. Este clar că nimic din evoluţia
lumii sau din planul de mîntuire al ei nu a fost lăsat de Dumnezeu la voia
întîmplării, înainte de a deveni realităţi pe pămînt, printre oameni, lucrările
lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de întemeierea lumii”.
La solicitarea lui Moise,
poporul a dăruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului şi
Dumnezeu a binecuvîntat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul
care a acoperit Cortul şi prin slava care l-a umplut (Exod 40:34).
Ca structură, Cortul a
fost o unitate întreită, asemenea Sfintei Treimi şi asemenea întreitei
alcătuiri a omului. Privind din afară, te întîlneai mai întîi cu „curtea
cortului”, delimitată de o îngrăditură lungă de aproximativ 50 de metri şi
lată de 25 de metri (Exod 27:9-19). În această curte se găseau: „altarul
arderilor de tot” (Exod 27:1-8) şi „ligheanul spălării” sau „marea de aramă”
în care se curăţeau preoţii înainte de a intra în cort (Exod 30:17-33).
Cortul însuşi măsura 5
metri în lăţime şi înălţime şi 15 metri în lungime şi era alcătuit din două
camere: Locul Sfînt şi Locul Preasfînt sau „Sfînta Sfintelor” (Exod 26:33). Cele două camere interioare erau separate
printr-o perdea (Exod 26:31-37). În prima cameră se aflau masa punerii
pîinilor înaintea Domnului, sfeşnicul purtător de lumină şi altarul tămîierii
(Exod 25:23-40; 30:1-10).
Sfînta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri
şi adăpostea Chivotul întîlnirii, acoperit cu capacul ispăşirii şi umbrit de
aripile a doi heruvimi. În lada Chivotului se aflau: tablele de piatră cu
cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana dăruită de Dumnezeu evreilor
în pustie şi toiagul lui Aaron (Deut. 10:4, 5; Exod 16:33, 34; Num. 17:10).
În Sfînta Sfintelor nu
putea intra decît Marele Preot şi acesta numai o singură zi pe an, cînd intra
ca să aşeze pe altar sîngele ispăşitor pentru păcatele lui şi pentru păcatele
poporului (Lev. 16:29-34).
În timpul anilor
pribegiei în pustie, Cortul era cărat pe umeri de Leviţi şi montat ori de
cîte ori poporul îşi aşeza tabăra pentru poposire. Mai întîi trebuia instalat
Cortul şi numai după aceea se aşeza tabăra pe cele patru laturi ale curţii
Cortului, într-o ordine specială hotărîtă de Dumnezeu însuşi (Num. 2). Aceasta
arată cît de însemnat era Cortul în viaţa religioasă a evreilor.
După cucerirea
Canaanului, cei din Israel au aşezat Cortul la Silo, unde a rămas pînă după
perioada Judecătorilor (Josua 18:1). Mai tîrziu, Cortul a fost mutat la Nob
(1 Sam. 21:1-6) şi la Gabaon (1 Regi 8:4). După ce a sfîrşit de construit
Templul, Solomon a mutat
Cortul întîlnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenţa Templului,
necesitatea funcţionării Cortului ca lăcaş de închinăciune a încetat.
Mulţimea de referinţe
existente în Noul Testament despre Cortul întîlnirii şi despre diferitele
elemente care l-au constituit, trebuie privită ca o aplicaţie a
extraordinarei încărcături de simboluri tipologice şi profetice aşezate de
Dumnezeu în această structură. Aproape toate elementele materiale ale
Cortului au o semnificaţie spirituală, vorbind despre lucrarea pămîntească a
Domnului Isus. De fapt, în chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan
ne spune că Isus a „cortuluit” printre noi (imposibil de tradus şi de aceea
adaptat la noi prin „a locuit printre noi” – Ioan 1: 14). Întreaga structură
a Evangheliei este aşezată pe imaginea Cortului. Citind-o, ne întîlnim cu apa
spălării, cu curtea de afară, cu Lumina, cu Pîinea, cu Sfîntul altar al
rugăciunii din capitolul 17, şi în final cu sîngele ispăşitor aşezat dincolo
de perdeaua dinăuntru, care se despică în două în momentul jertfirii Sale.
În Romani 3:25, apostolul
Pavel foloseşte termenul consacrat pentru jertfe, atunci cînd scrie: „Pe El,
Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispăşire”, iar în
epistola către Tit, acelaşi apostol aminteşte despre semnificaţia simbolică a
„spălării” (Tit 3:5).
Cel mai bun tratat de
simbolistică a Cortului este însă epistola către evrei. Aproape toate
elementele închinăciunii practicate la Cort îşi capătă acolo adevărata
semnificaţie în lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos. Mîntuirea
urzită de El a făcut astăzi posibilă „întîlnirea” noastră cu Dumnezeu.
Preoţia
După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvîrşit teocraţia în
Israel prin înfiinţarea preoţiei. Ca funcţie: preoţii au fost reprezentanţii
lui Dumnezeu printre oameni: „Căci buzele preotului trebuie să păzească
ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al
Dumnezeului oştirilor” (Mal. 2:7).
Întregul Israel trebuia
să fie, în providenţa divină, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt” (Exod.
19:5, 6; Isaia 61:6).
Autoritatea preoţiei se
întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitîndu-se şi în
sfera juridică, socială şi chiar familială.
Dintre seminţiile lui
Israel, Dumnezeu a ales ca seminţie preoţească pe aceea a lui Levi, din care
făceau parte şi Moise şi Aaron. Urmaşii lui Aaron au moştenit slujba de Mare
Preot. Spre deosebire de ceilalţi preoţi, Marele Preot nu se schimba decît
prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrăcămintea preoţească, Marele preot
purta un efod şi un pieptar cu douăsprezece pietre preţioase, pe care erau
înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Exod 28:15-30). Într-un
buzunăraş al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim şi Tumim”
(Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu îşi comunica voia Sa în cazuri
speciale.
În afara vegherii asupra
celorlalţi preoţi, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfăşura în Ziua
Ispăşirii. Atunci, el intra în Sfînta Sfintelor şi aşeza sînge pe capacul
Chivotului, făcînd astfel să fie iertate păcatele poporului din anul care
tocmai se încheiase (Exod 30:10).
Dumnezeu le-a interzis
Leviţilor să aibă moştenire în Israel. Ei trebuiau întreţinuţi de popor, din
zeciuielile care erau date Domnului. Mulţimea de leviţi şi preoţi locuiau în
cetăţi răspîndite în teritoriile împărţite între celelalte seminţii ale lui
Israel.
Împăratul David a
organizat slujirea preoţilor la Templu, prin împărţirea lor în 24 de cete
preoţeşti chemate la Templu prin rotaţie (1 Regi 24). Împăraţii Ezechia şi
Iosua i-au susţinut pe Marii Preoţi din timpul lor în lucrarea de
reconstrucţie a Templului şi de reaşezare a vieţii religioase (2 Regi 23:8; 2
Cronici 29-31).
În Noul Testament, Marele
Preot era privit ca şi „căpetenia poporului” (Fapte 23:4-5) şi prezida în
Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59).
Domnul Isus este prezentat în epistola către evrei ca Mare
Preot, dar este ridicat deasupra preoţiei Aaronice, fiind numit: „Preot în
veac, după rînduială lui Melhisedec” (Evrei 5:10). Aceasta este o preoţie
veşnică. Domnul Isus n-a avut nevoie să aducă ispăşire pentru Sine însuşi,
pentru că El n-a avut păcat (Evrei 7:27-28). Jertfa Lui nu trebuie
repetată în fiecare an, ci are o valoare veşnică (Evrei 9:12, 26; 10:10, 12).
Noi putem să ne apropiem
acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm ajutor la vreme de
nevoie (Evrei 4:15-16).
Barzilaen Dan
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu