I. Perioada de început
Teologia biblică impune ca o premiză a sa o literatură biblică de proporţii fixe: întinderea acesteia este stabilită în mod tradiţional în Canonul NT, încă din era marilor cotroverse teologice. Cuvântul „Canon” este o latinizare a cuvântului gr. kanon, „trestie”- datorită întrebuinţărilor variate ale acestei plante pentru a măsura şi pentru a trasa, cuvântul a ajuns să însemne liniar, linie împărţită, coloană mărginită de linie şi, de aici, listă scrisă sub forma unei coloane. Canonul este o listă de cărţi pe care Biserica le foloseşte în închinăciunea publică. Kanon înseamnă de asemenea regulă sau standard: de aici derivă sensul secundar al Canonului, acela de lista de cărţi pe care Biserica le recunoaşte ca fiind Scripturi inspirate, normative pentru credinţă şi practică. Prin urmare, felul în care înţelegem inspiraţia impune nu numai ca să delimităm textul Scripturii şi să analizăm istoria internă a cărţilor biblice, ci impune şi urmărirea cât mai fidelă a dezvoltării conceptului de canon şi a Canonului însăşi.
În această cercetare, în special în prima perioadă, există trei probleme care trebuie distinse clar: cunoaşterea cărţii, dovedită de un anumit părinte al bisericii sau de o anumită scriere; atitudinea unui părinte al Bisericii sau a unei scrieri faţă de această carte ca fiind Scriptură inspirată (lucrul acesta poate fi indicat prin formule introductive cum sunt: „Este scris” sau „Aşa cum spune Scriptura”) – existenţa conceptului unei liste sau a unui canon în care figurează lucrarea citată (lucru care poate fi arătat nu numai prin liste propriu-zise ci şi prin referiri la „cărţile” sau „apostolii”, când prin acestea se înţelege o colecţie de scrieri). Această distincţie nu a fost făcută întotdeauna şi, de aceea, s-a produs confuzie. Pot fi descoperite citate încă din vremurile cele mai vechi; dar dacă citatelor li se pot atribui statutul de Scriptură inspirată este o problemă pentru care cel mai adesea ne lipsesc criterii precise. Aşa stând lucrurile, nu este surprinzător că o decizie cu privire la existenţa unei liste canonice sau a conceptului de canon nu are adesea dovezi directe şi se bazează în întregime pe deducţii.
Cel mai vechi punct la care putem începe cercetarea este în datele pe care le furnizează însuşi NT. Biserica apostolică nu a fost lipsită de Scriptură – pentru doctrină a recurs la VT, de obicei în traducerea greacă, deşi se pare că unii scriitori au folosit textul ebraic. Apocrifele, cum este 1 Enoh, au fost folosite de asemenea în unele cercuri. Este discutabil dacă termenul „canonic” ar trebui folosit aici întrucât Canonul ebraic nu era stabilt încă, cel puţin de jure, iar atunci când a fost stabilit a fost afectat de controversa anticreştină, pe lângă alţi factori. Biserica folosea deja în închinăciunea sa unele tradiţii proprii: la Cina Domnului era „vestită” moartea Domnului (1 Corinteni 11:26) probabil prin vorbe (cea mai veche naraţiune a Patimilor) şi prin simbolurile Cinei. Naraţiunea Cinei Domnului se consideră că provine „de la Domnul”, fiind o tradiţie păstrată cu grijă: această terminologie este întâlnită şi în pasaje unde conduita etică este bazată pe afirmaţiile Domnului (cf. 1 Corinteni 7:10, 12, 25; Faptele Apostolilor 20:35). În principal este vorba de material oral, dar – aşa cum a arătat criticismul formei – această expresie nu este menită nicidecum să sugereze imprecizia schiţei sau conţinutului. Colecţiile de scrieri de tradiţii creştine sunt în cel mai bun caz ipotetice în prima parte a erei apostolice; deşi s-a sugerat că expresia „după Scripturi” (1 Corinteni 15:3-4) se refera la documente din această vreme timpurie, ideea a găsit prea puţină acceptare. Prin urmare, în acest material, fie că este oral, fie că este scris, vedem încă din primele stadii ca Biserica a păstrat cu grijă tradiţiile sale despre patimile, învierea, viaţa (cf. Faptele Apostolilor 10:36-40) şi învăţăturile lui Isus. Este evident, însă, că ceea ce era cunoscut şi păstrat de cineva nu excludea validitatea şi valoarea tradiţiei păstrate în altă parte. Păstrarea (conservarea) este în mare măsură neplanificată în acest stadiu „preistoric” al dezvoltării Scripturii creştine. Ea se continuă cu scrierea evangheliilor, unde cele două curente principale sunt dezvoltate independent unul de celălalt. S-ar părea că prea puţine lucruri au scăpat fără să fie incluse în acestea.
Materialul epistolar din NT revendică de la bun început, dacă nu inspiraţie, cel puţin o anumită autoritate şi învăţătură adecvată în probleme de doctrină şi conduită; totuşi, este clar că nici o epistolă nu este scrisă pentru alte persoane decât destinatarii specifici aflaţi într-o situaţie istorică concreta. Întocmirea unei colecţii de scrisori este evident că datează după moartea lui Pavel: scrierile pauline sunt omogene din punct de vedere textual şi există dovezi mai puternice în favoarea ideii, dezvoltate în detaliu de E. J. Goodspeed, că întocmirea colecţiei a fost un act unic petrecut la o dată bine definită (probabil în jurul anilor 80-85 d.Cr.), decât în favoarea ideii lui Harnack că această colecţie de scrisori s-a format treptat. Colecţia de epistole s-a bucurat de la bun început de un statut înalt de literatură creştină autoritară. Impactul ei asupra Bisericii de la sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea este clar dacă examinăm doctrina, limbajul şi forma literară a scrierilor din acea perioadă. Nu există nici o dovadă corespunzătoare pentru formarea unor colecţii de scrieri ne-pauline la o dată atât de timpurie; de asemenea, se pare că Faptele Apostolilor nu a fost scrisă în principal ca un document didactic. Dintre toate documentele NT, Apocalipsa lui Ioan face cea mai clară revendicare de inspiraţie divină şi în acest gen de literatură este singurul exemplu de oracole şi vedenii ale profeţilor bisericii din NT. Prin urmare, în NT însuşi avem câteva cazuri clare de material creştin, chiar dacă era în formă orală, care era considerat autoritar şi, într-un sens, sacru: cu toate acestea, nu întâlnim nici un caz de scriere care să revendice în mod explicit că ar fi singura păstrătoare a tradiţiei. În acest stadiu nu există încă un Canon al Scripturii, o listă completă la care să nu mai poată fi făcute adăugiri. Se pare că lucrul acesta s-a datorat unor factori: existenţa unei tradiţii orale şi prezenţa apostolilor, ucenicilor apostolilor şi profeţilor, care erau cei ce transmiteau şi interpretau tradiţia pe care le-a lăsat-o Domnul.
II. Părinţii apostolici
Aceiaşi factori sunt prezenţi în epoca aşa-numiţilor Părinţi apostolici şi este reflectată în informaţiile furnizate de ei pentru studierea Canonului. În ce priveşte evangheliile, Clement (Prima Epistolă, cca. 90 d.Cr.) citează material înrudit cu al sinopticilor dar care totuşi nu este într-o formă identică cu vreuna dintre evanghelii; el nu prefaţează citatele cu vreo formulă care să indice citarea din Scriptură. El nu cunoştea Evanghelia după Ioan. Ignatiu din Antiohia (martirizat în cca. 115 d.Cr.) vorbeşte frecvent despre „evanghelie”: totuşi, în toate cazurile cuvintele lui sunt compatibile cu interpretarea că el se referă la un mesaj şi nu la un document. Numeroasele afinităţi cu Matei ar putea sugera că aceasta este sursa folosită, dar sunt posibile şi alte explicaţii. Nu se ştie dacă a cunoscut Evanghelia după Ioan, deşi se pare că nu a cunoscut-o. Scrierile lui Papias, păstrate fragmentar în lucrările lui Eusebiu şi în altă parte, ne dau informaţii cu privire la evanghelii, dar importanţa acestui fapt rămâne incertă sau controversată: el afirmă răspicat preferinţa sa pentru „glasul viu şi permanent”, în contrast cu învăţătura cărţilor. Scrisoarea lui Polycarp din Smirna către filipeni arată clar că el cunoştea evangheliile după Matei şi Luca. Prin urmare, el oferă cea mai veche dovadă neechivocă despre folosirea lor, dar dacă scrisoarea lui este, după toate probabilităţile, o combinaţie de două scrisori scrise la date diferite (cap. 13-14 cca. 115 d.Cr.; restul în cca. 135 d.Cr.), dovada nu mai este aşa de veche cum s-a crezut cândva. 2 Clement şi Epistola lui Barnaba datează din jurul anului 130 d.Cr. Amândouă folosesc mult material oral, dar atestă şi folosirea evangheliilor sinoptice; fiecare dintre ei introduce expresiile din evanghelii cu o formulă de citare a Scripturii.
Există dovezi ample de cunoaşterea Epistolelor pauline de către Părinţii apostolici: limbajul lor este influenţat puternic de cuvintele apostolilor. Deşi este evident că epistolele lui Pavel erau preţuite foarte mult, prea puţine citate sunt introduse ca fiind scripturale. O serie de pasaje sugerează că în cercurile creştine se făcea distincţie între VT şi scrierile de provenienţă creştină. Credincioşii din Filadelfia au judecat „evanghelia” prin prisma „arhivelor” (scrierilor vechi) (Ignatius, Philad. 8.2): .2 Clement vorbeşte despre „cărţile (biblia; şi apostolii” (14.2), un contrast care probabil este echivalent cu „Vechiul şi Noul Testament”. Chiar şi acolo unde Evanghelia era preţuită foarte mult (de ex. Ignatiu sau Papias), este evident că a fost forma orală şi nu cea scrisă. Barnaba se ocupă în principal cu explicarea VT; Didache conţine material didactic şi etic comun pentru evrei şi creştini. Alături de materialul din evangheliile canonice, sau paralel cu ele, majoritatea Părinţilor apostolici utilizează ceea ce noi numim în mod anacronic material „apocrif sau „extra-canonic”: este evident că ei nu-l considerau aşa. Noi ne aflăm încă într-o perioadă în care scrierile NT nu sunt dar demarcate de alte materiale edificatoare. Situaţia aceasta continuă şi în secolul al 2-lea şi poate fi văzută la Iustin Martirul şi la Tatian. Iustin spune că „memoriile apostolilor”, numite evanghelii, erau citite la închinăciunea creştină: citatele şi aluziile lui oferă însă dovezi că acestea nu erau identice cu cele patru evanghelii, ci conţineau material „apocrif”. Acelaşi material a fost folosit de Tatian în armonia evangheliilor pe care a întocmit-o, cunoscută sub numeleDiatessaron sau, în altă parte, poate mai corect, Diapente.
III. Influenţa lui Marcion
Abia către sfârşitul secolului al 2-lea a început să se reveleze în gândirea şi în activitatea creştinilor ideea de canon şi de statut scriptural. Provocarea lansată de învăţătorii eretici a fost în mare măsură determinantă pentru stimularea acestei idei. Un asemenea eretic a fost Marcion din Sinope care s-a rupt de biserica din Roma în jurul anului 150 d.Cr., dar care probabil că fusese activ în Asia Mică timp de mai mulţi ani. Crezându-se tălmăcitorul lui Pavel, el a predicat o doctrină despre doi Dumnezei: VT a fost lucrarea Dumnezeului Drept, Creatorul, judecătorul asupra oamenilor; Isus a fost emisarul Dumnezeului Bun (sau Binevoitor), mai mare decât Dumnezeul Drept, trimis să elibereze pe oameni din robia acelui Dumnezeu: fiind răstignit datorită maliţiozităţii Dumnezeului Drept, El a dat Evanghelia Sa Celor Doisprezece, care nu au reuşit însă să o păstreze nealterată, şi apoi a transmis-o lui Pavel, singurul propovăduitor al ei. Întrucât Marcion a respins VT, conform acestei scheme, el a simţit nevoia definirii unei Scripturi creştine distincte şi a creat un Canon al Scripturii: o singura Evanghelie, care era mai mult sau mai puţin apropiată de Evanghelia după Luca, aşa cum o avem noi, şi cele zece epistole ale lui Pavel (omiţând Evrei şi Epistolele pastorale), care constituiau Apostotos.
Unele aspecte ale dezvoltării Canonului catolic, care se suprapune cu epoca lui Iustin şi Tatian, se pare că se datorează provocării pe care au reprezentat-o pentru Biserică scripturile lui Marcion, în special locul dominant ocupat de Pavel, în ciuda faptului că el era oarecum neglijat la jumătatea secolului al doilea. Generaţiile anterioare, călăuzite de teoriile lui Harnack, au văzut acest factor şi în două surse documentare: într-o serie de prologuri la Epistolele pauline în unele manuscrise, pe care Bruyne le-a considerat că arată semne de învăţături tendenţioase ale lui Marcion, fiind numite din această cauză „prologuri marcionite”, şi în anumite prologuri la evangheliile după Marcu, Luca şi Ioan (care s-au păstrat mai ales în latină), care au fost numite „anti-marcionite”, pe baza presupunerii că ele au fost o prefaţă la componentele Evangheliei în patru părţi atunci când au fost create ca o unitate. Mai târziu, însă, aceste ipoteze, care au fost acceptate deseori ca fapte dovedite, au fost criticate sever şi nu mai par deloc acceptabile.
Cealaltă învăţătura eretică importantă împotriva căreia a fost folosit conceptul de Canon a fost învăţătura diferiţilor gnostici. Descoperirile de la Nag-Hammadi (*CHENOBOSKION) ne permit să cunoaştem aceste lucruri mai bine decât generaţiile anterioare. Pare evident că majoritatea cărţilor care au constituit ulterior NT erau cunoscute în cercurile gnostice. De exemplu, unele pasaje mişcătoare din aşa-numita Evanghelie a adevărului se bazează pe Apocalipsa, Evrei, Faptele Apostolilor şi evanghelii. De asemenea, Evanghelia după Tomaconţine mult material înrudit cu evangheliile sinoptice care este derivat fie din acestea, fie dintr-o tradiţie orală paralelă. Un fapt semnificativ este că aceasta combină cuvinte comune tradiţiei evangheliilor sinoptice cu alte cuvinte care nu apar deloc în Scripturile canonice; titlul primei cărţi arată cum doctrina unui învăţător gnostic este prezentată la nivel de egalitate cu evangheliile. Naşterea ideii de Canon se bazează pe cristalizarea ideii că există o distincţie clară între învăţătura transmisă în documente a căror vechime este cunoscută şi care se ştie că sunt de origine apostolică, şi învăţătura recentă care nu poate fi validată în felul acesta, chiar dacă pretinde că sursa sa este o tradiţie esoterică sau revelaţia.
IV. De la Ireneu la Eusebiu
În a doua jumătate a secolului al 2-lea, aşa cum am spus, apar dovezi dare de cristalizarea conceptului de canon, deşi nu toate cărţile incluse în Canon erau acceptate de toate bisericile. În lucrarea sa Împotriva ereziilor, Ireneu din Lyons dă dovezi clare că în vremea aceea cele patru evanghelii erau un fapt axiomatic, fiind comparate cu cele patru colţuri ale pământului şi cu cele patru vânturi ale cerului. El citează din Faptele Apostolilor şi afirmă uneori în mod explicit că citează Scriptura. Epistolele lui Pavel, Apocalipsa şi unele epistole catolice, deşi nu sunt citate în mod explicit ca Scriptură, sunt privite cu mult respect (în special primele două), indicând că în ele găsim o sursă primară de doctrină şi autoritate la care trebuie să facem apel în caz de controverse, împotriva aşa-zisei cunoaşteri esoterice a oponenţilor săi, Irenaeus pune accent pe tradiţiile bisericii care erau de origine apostolică. În aceste tradiţii Scripturile NT îşi au locul lor. Ştim de asemenea că el a respins cu hotărâre Epistola către evrei ca fiind ne-paulină.
Hippoli din Roma, un contemporan al lui Ireneu, ne este cunoscut din scrierile sale care au supravieţuit numai în parte. El citează majoritatea cărţilor NT, vorbind în mod explicit despre două testamente şi despre patru evanghelii. Mulţi critici sunt gata să-i atribuie lui lista fragmentară de Scripturi canonice păstrate în latină într-un manuscris din Milan, cunoscut sub numele de Canonul Muratorian (după numele primului editor, Ludovico Muratori). Totuşi, această atribuire nu este dovedită: documentul latin nu este neapărat o traducere. O referire la originea recentă a Păstorului de Hermas ne face să datăm scrierea între 170-210 d.Cr. Fragmentul de document care s-a păstrat dă o listă a scrierilor NT împreună cu o descriere a originii şi conţinutului lor. Şi aici observăm patru evanghelii, recunoaşterea epistolelor pauline, cunoaşterea unor epistole catolice, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa lui Ioan; sunt induse de asemenea ca şi cărţi canonice Apocalipsa lui Petru (nu este menţionată nici una dintre Epistolele lui Petru) şi, în mod surprinzător, Înţelepciunea lui Solomon. Este menţionatPăstorul, dar această scriere nu este considerată potrivită pentru închinăciunea publică. Data scrierii acestui document îi conferă multă importanţă, nu numai ca o mărturie despre existenţa în vremea aceea a unui concept cuprinzător de Canon ci şi pentru incertitudinile mărunte, pentru omiterea sau pentru includerea unor scrieri care ulterior au fost respinse ca apocrife.
Starea de lucruri arătată în aceste scrieri a fost răspândită şi a continuat şi în secolul al 3-lea. Tertullian, Clement din Alexandria şi Origen au folosit toţi pe larg Scripturile NT fie în controverse, fie în discuţii doctrinare, fie în comentarii asupra cărţilor componente. Majoritatea cărţilor din Canonul actual le erau cunoscute şi li se acorda statut canonic; au rămas incertitudini cu privire la Evrei, unele Epistole catolice şi Apocalipsa lui Ioan. Sunt menţionate evangheliile necanonice, agrapha citate ca şi cuvinte autentice ale Domnului, iar unele lucrări ale Părinţilor apostolici cum sunt Epistola lui Barnaba, Păstorul şi Prima Epistolă a lui Clement sunt citate ca fiind canonice sau scripturale. Chiar şi în secolele al 4-lea şi al 5-lea găsim unele codice mari care conţin unele dintre acestea: Codex Sinaiticus include Barnaba şi Hermas; Codex Alexandrinus include Prima şi A doua Epistolă a lui Clement. Claromontanus conţine un catalog de scrieri canonice din care lipseşte Epistola către evrei, dar în care sunt incluse Barnaba, Păstorul, Faptele lui Pavel şi Apocalipsa lui Petru. Pe scurt, ideea de canon bine definit este puternic înrădăcinată şi structura generală a acestuia este stabilită ferm: problema ce rămâne acum este care dintre cărţile controversate să fie incluse în canon. Poziţia Bisericii în secolul al 3-lea este rezumată bine de Eusebiu (EH 3. 25). El face distincţie între cărţi recunoscute (homotogoumena), controversate (antilegomena) şi cărţi neautentice (notha). În prima categorie sunt puse cele patru evanghelii, Faptele, Epistolele lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan şi (după părerea unora) Apocalipsa lui Ioan; în a doua categorie sunt puse (ca şi cărţi „controversate, dar cunoscute de cei mai mulţi”) Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan; în a treia acategorie sunt Faptele lui Pavel, Păstorul, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Didache, Evanghelia după Evrei şi (după părerea unora) Apocalipsa lui Ioan. Acestea din urmă, sugerează Eusebius, ar putea fi induse foarte bine în categoria a doua dacă nu ar exista necesitatea de a ne feri de falsificări deliberate ale evangheliilor şi Faptelor purtând numele unor apostoli, dar scrise numai dintr-un interes eretic. Ca exemple de asemenea cărţi el numeşte evangheliile lui Toma, Petru şi Maria şi Faptele lui Andrei şi Ioan. Acestea „nu ar trebui recunoscute nici măcar între cărţile neautentice, dar trebui evitate întrucât sunt complet greşite şi nepioase”.
V. Stabilirea Canonului
În secolul al 4-lea a fost stabilit Canonul cu limitele pe care le cunoaştem noi, atât în partea apuseană cât şi în partea răsăriteană a creştinătăţii. În creştinismul răsăritean punctul hotărâtor este a Treizeci şi noua Scrisoare Pascală a lui Athanasius în anul 367 d.Cr. Aici întâlnim pentru prima oară un NT care are exact acelaşi conţinut ca şi cel cunoscut de noi. Este stabilită o demarcaţie clară între lucrările din Canon care sunt descrise ca surse unice de învăţătură religioasă şi alte lucrări care este permis să fie citite, şi anume Didache şi Păstorul. Despre apocrifele eretice se spune că sunt falsificări intenţionate făcute cu scopul de a înşela. În creştinismul apusean Canonul a fost stabilit printr-o decizie a Conciliului de la Cartagina în anul 397, unde a fost acceptată o listă ca şi cea a lui Athanasius. Cam în aceeaşi perioadă o serie de scriitori de limbă latină au dat dovadă de interes pentru limitele Canonului NT: Priscillian în Spania, Rufinus de Aquileia în Galia, Augustin în Africa de N (părerile lui au contribuit la decizia de la Cartagina), Innocent I, episcopul Romei, şi autorul Decretului pseudogelasian. Toţi au susţinut aceleaşi păreri.
VI. Canonul Siriac
Dezvoltarea Canonului în bisericile de limbă siriacă a fost surprinzător de diferită. Este probabil că prima Scriptură cunoscută în aceste cercuri a fost, în afară de VT, Evanghelia după Evrei, o scriere apocrifă, care şi-a lăsat amprenta asupra Diatessaron-ului când acesta şi-a luat locul de evanghelie în creştinismul siriac. Este probabil că Tatian a introdus de asemenea Epistolele pauline şi poate chiar Faptele Apostolilor: acestea trei sunt numite Scripturi ale bisericii siriace primare de către Doctrina lui Addai, o lucrare din secolul al 5-lea care atunci când descrie începuturile creştinismului în Edessa combină legenda cu tradiţia demnă de crezare. Următorul stadiu în alinierea mai apropiată a Canonului siriac cu cel grec a fost producerea „evangheliilor separate” (Evanghelion da-Mepharreshe) care să ia locul Diatessaron-ului. Lucrul acesta nu a fost uşor de realizat. Peshitta (care din punct de vedere al textului a fost o formă parţial corectată a lucrării (Evanghelion da-Mepharreshe) a fost produsă cândva în secolul al 4-lea; conţinea, în afară de cele patru evanghelii, Epistolele lui Pavel şi Faptele, Epistola lui Iacov, 1 Petru şi 1 Ioan, adică, echivalentul Canonului de bază acceptat de bisericile greceşti cu aproape un secol mai devreme. Două versiuni ale celorlalte cărţi din Canonul care avea să fie acceptat în cele din urmă au circulat printre Monofiziţii siriaci: versiunea lui Philoxenos probabil că a supravieţuit în aşa-numitele „Epistole Pococke” şi „Apocalipsa Crawford”, iar cealaltă traducere este aproape cu certitudine versiunea lui Toma din Harkel care a conţinut de asemenea 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi versiunea Apocalipsei publicată de Dieu. Amândouă aceste versiuni arată, prin imitarea servilă a textului şi limbajului grec, cât şi prin însăşi faptul producerii lor, o asimilare crescândă a creştinismului siriac în cel grec.
VII. Recapitulare
Am putea face o recapitulare urmărind destinul canonic al cărţilor individuale din NT. Cele patru evanghelii au circulat relativ independent până la formarea Canonului cu patru evanghelii. Se pare că Evanghelia după Marcu a fost eclipsată de cele două „dezvoltări” ale sale, dar nu a dispărut. Evanghelia după Luca, în ciuda patronajului lui Marcion, nu se pare să fi întâmpinat opoziţie. Evanghelia după Matei a ocupat foarte devreme locul predominant pe care l-a ocupat până în era cercetărilor moderne. Evanghelia după Ioan a fost într-o situaţie diferită, întrucât la sfârşitul secolului al 2-lea exista opoziţie considerabilă faţă de ea, iar ca exemple îi putem cita pe aşa-numitul Alogoi şi pe presbiterul Gaius din Roma; nu încape îndoială că acest lucru s-a datorat obscurităţii care învăluie unele aspecte legate de cadrul, originea şi circulaţia ei originală. După ce a fost acceptată prestigiul ei a continuat să crească şi s-a dovedit a fi de cea mai mare importanţă în controversele şi definiţiile doctrinare majore. Faptele Apostolilor nu s-a pretat la folosirea liturgică sau în controverse; apare prea puţin până după vremea lui Ireneus; de atunci încolo este stabilită ferm ca parte a Scripturii. Epistolele pauline au fost stabilite ferm ca Scriptură din cele mai vechi timpuri. Se pare că Marcion a respins Epistolele pastorale; în rest nu avem nici o dovadă de îndoieli cu privire la ele, iar Polycarp susţinea deja că sunt autoritare. Epistola către evrei, pe de altă parte, a fost controversată timp de câteva secole. În Răsărit se ştie că Pantaenus şi Clement din Alexandria au discutat problemele critice legate de autorul ei; Origen a rezolvat problema prin presupunerea că ideile pauline sunt exprimate aici de un autor anonim; Eusebius şi alţii descriu îndoielile din Apus, dar Epistola a fost acceptată în Răsărit după vremea lui Origen. Este demn de remarcat că în papirusul Chester Beatty (p. 46) din secolul al 3-lea a ocupat un loc de frunte, fiind situată imediat după Romani. În Apus au existat îndoieli încă de la început: Ireneu nu a acceptat-o ca scriere paulină, Tertullian şi alţi scriitori africani i-au acordat prea puţină atenţie, „Ambrosiaster” nu a scris nici un comentariu despre ea, la fel cum a făcut Pelagius. Conciliile din Hippo şi Cartagina au separat Evrei de restul Epistolelor lui Pavel în listele lor canonice, iar Jerome scrie că pe vremea sa cei din Roma nu credeau în autenticitatea Epistolei către evrei. Problema nu este considerată rezolvată decât aproape un secol mai târziu.
Culegerea de epistole catolice este în mod evident o creaţie mai târzie, datând după stabilirea structurii esenţiale a Canonului la sfârşitul secolului al 2-lea. Cărţile incluse în Epistolele catolice se deosebesc de la o biserică la alta şi de la un Părinte la altul. Prima Epistolă a lui Ioan are un anumit loc încă din vremea lui Ireneu: a doua şi a treia sunt citate foarte puţin şi uneori (cum este în Canonul Muratorian); nu suntem siguri dacă se face referire la amândouă. Desigur, lucrul acesta se poate datora scurtimii lor sau aparentei lipse de importanţă teologică. Prima Epistolă a lui Petru, de asemenea, a fost indusă în Canon, dar locul ei a fost mai incert (observaţi, însă, ambiguităţile din Canonul Muratorian); a doua Epistolă continua să fie între „cărţile controversate” pe vremea lui Eusebius.
Statutul Epistolelor lui Iacov şi Iuda a fluctuat în funcţie de biserică, epocă şi judecată individuală. (Am putea nota aici că Iuda şi 2 Petru sunt grupate cu veritabil potpuriu de literatură religioasă într-un singur volum, într-un papirus din colecţia Bodmer.) Se pare că, în ce priveşte includerea în această colecţie, aceste Epistole au fost în competiţie cu alte lucrări cum sunt Păstorul, Barnaba, Didache, „scrisorile” lui Clement, şi toate acestea se pare că au fost recunoscute sporadic şi au fost folosite ca fiind scripturale. Apocalipsa lui Ioan a întâmpinat opoziţie de două ori: prima dată în secolul al 2-lea, datorită sprijinului aparent al afirmaţiilor lui Montanus care a revendicat inspiraţie profetica, şi a doua oară la sfârşitul secolului al 3-lea, datorită unor considerente critice, prin comparaţie cu Evanghelia după Ioan, în controversa dintre Dionisie din Roma şi Dionisie din Alexandria. Amândouă categoriile de îndoieli au contribuit la lipsa de încredere cu care a fost privită de bisericile greceşti şi la acceptarea ei foarte târzie în bisericile siriace şi armene. În Apus, dimpotrivă, i s-a acordat un loc de seamă încă de la început; a fost tradusă în latină în cel puţin trei împrejurări şi i-au fost dedicate numeroase comentarii începând din vremea lui Victorinus din Pettau (martirizat în 304).
VIII. Poziţia actuală
Canonul NT a crescut şi a fost stabilit în forma pe care o cunoaştem noi astăzi, în secolul al 16-lea atât romano-catolicii cât şi protestanţii, după o dezbatere, şi-au reafirmat adeziunea faţă de tradiţie, iar biserica romano-catolică a afirmat şi mai recent adeziunea ei continuă. Protestanţii conservatori, de asemenea, continuă să folosească Canonul primit prin tradiţie şi chiar reprezentanţii teologiei liberale aderă în general la acest Canon. Nu încape îndoială că, fiind confruntaţi cu cercetările biblice moderne şi cu faptul că unii cercetători, cel puţin, se simt obligaţi să atribuie unele documente din NT unor autori ne-apostolici, avem nevoie să înţelegem din nou factorii şi motivele care stau la baza procesului istoric descris aici. Includerea documentelor în Canon este recunoaşterea autorităţii acestor documente de către Biserica creştină. La început nu a existat un Canon deoarece erau prezenţi apostolii şi ucenicii lor şi deoarece existau tradiţii orale recente. Pe la mijlocul secolului al 2-lea apostolii erau morţi, dar memoriile şi alte lucrări atestă mesajul lor: în acelaşi timp s-a ridicat erezia şi prin apelul pe care l-a făcut la teoria teologică sau la o nouă inspiraţie a impus revenirea la autoritatea ortodoxiei şi o definire mai atentă a cărţilor autoritare. Astfel, cele patru evanghelii şi Colecţia paulină, care erau folosite pe scară largă, sunt declarate scripturale, împreună cu alte câteva cărţi care se pretinde că au fost scrise de apostoli. Dezvoltarea şi discuţiile doctrinare şi teologice continuă procesul de recunoaştere până când, în epoca majoră de cristalizare intelectuală şi ecleziastică a creştinismului, este încheiat Canonul.
În secolul al 2-lea sau al 4-lea au fost folosite trei criterii pentru a stabili dacă documentele scrise sunt o redare fidelă a glasului şi mesajului martorilor apostolici. În primul rând, dacă scrierea este atribuită apostolilor; acest criteriu nu este satisfăcut în toate cazurile; evangheliile după Marcu şi Luca au fost acceptate ca lucrări ale unor colaboratori apropiaţi ai apostolilor. În al doilea rând, măsura în care au fost folosite în biserică: adică, recunoaşterea de către o biserică de seamă sau de majoritatea bisericilor. Pe baza acestui criteriu au fost respinse multe apocrife, dintre care unele erau probabil inofensive şi chiar conţineau tradiţii autentice ale cuvintelor lui Isus, dar cele mai multe dintre ele erau simple născociri şi nici una dintre acestea nu a fost recunoscută de majoritatea bisericilor. În al treilea rând, concordanţa cu standardele de doctrină sănătoasă: pe acest temei evanghelia a patra a fost pusă sub semnul întrebării la început, dar apoi a fost acceptată; sau, pentru a da un caz contrar, Evanghelia lui Petru a fost respinsă de Serapion din Antiohia datorită tendinţelor ei docetice, în ciuda faptului că apela la un titlu apostolic. Astfel istoria dezvoltării canonice a Scripturii NT arată că este vorba de o colecţie de scrieri atribuite apostolilor sau ucenicilor lor, scrieri care după părerea bisericii din primele patru secole creştine au fost atribuite acestora pe bună dreptate întrucât proclamă şi definesc în mod adecvat doctrina apostolică şi, de aceea, componentele ei au fost considerate potrivite pentru citirea publică la serviciile divine de închinăciune. Dacă înţelegem acest lucru, cât şi creşterea treptată şi caracterul variat al Canonului, putem pricepe de ce au existat şi continuă să existe probleme şi îndoieli cu privire la anumite lucrări incluse în Canon. Considerând că aceste trei criterii sunt adecvate, creştinismul protestant conservator din zilele noastre nu găseşte nici un motiv pentru a respinge deciziile generaţiilor anterioare şi, de aceea, acceptă NT ca o scriere completă şi autoritară a revelaţiei divine, aşa cum a fost proclamată din vechime de oameni aleşi, dedicaţi şi inspiraţi.
BIBLIOGRAFIE
Th. Zarm, Geschichte des neutestamentlichen Kanons, 1888-92; M.-J. Lagrange, Histoire ancienne du Canon du Nouveau Testament, 1933; A. Souter, The Text and Canon of the New Testament, 1954; J. Knox, Marcion and the New Testament, 1942; E. C. Blackman, Marcion and His Influence, 1948; The New Testament in the Apostolic Fathers, 1905; J. N. Sanders, The Fourth Gospel in the Early Church, 1943; J. Hon, Die Lehre des heiligen Irenaeus ueber das Neue Testament, 1919; W. Bauer, Der Apostolos der Syrer, 1903; idem, Rechtgläubigkeit und Ketzerei im ältesten Christentum, 1934 (Rev., 1964; E. T. 1971); R. P. C. Hanson, Tradition in the Early Church, 1962; J.Regul, Die antimarcionitishen Evangelienprologe, 1969; R. M. Grant, „The New Testament Canon” (Cambridge History of the Bible, vol. 1, 1970, cap.10, p. 284-308; 593 ş.urm.); H. von Campenhausen, The Formation of the Christian Bible, 1972.
J.N.B.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu