CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI, ETAPE ALE VIEŢII CREŞTINE

CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI

CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI

 ETAPE ALE VIEŢII CREŞTINE

 (Levitic 23; Numeri 28-29; Deuteronom 16).

   de Georges André

 Cuprins:

1. Prefaţă

2. Introducere

3. Paştele

4. Sărbătoarea Azimilor

5. Snopul din cele dintâi roade

6. Cincizecimea

7. Sărbătoarea Trâmbiţelpr

8. Ziua Ispăşirii

9. Sărbătoarea Corturilor

10. Concluzie

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:   www.theophilos.3x.ro

 1.  Prefaţă

Sărbătorile Domnului, aşa cum ne sunt prezentate în Levitic 23, erau „zile solemne”, adică timpuri stabilite pentru  a te apropia de Dumnezeu ca să-I aduci jertfe (versetul 37).

În gândirea divină, ele nu erau sărbătorile poporului, ci ale lui Dumnezeu, puse deoparte pentru El şi pentru slava  Lui. Când tradiţia şi ritualurile le-au îndepărtat adevăratul lor caracter, ajungând până la excluderea Domnului  Isus, ele au devenit, „sărbătorile iudeilor” (Ioan 5:1; 7:2).

Independent de valoarea lor istorică, ele fiind ţinute efectiv în Israel, aceste sărbători au o semnificaţie tipică şi  o însemnătate profetică. Ne vom ocupa de ele în treacăt, pentru a trece la aplicarea lor în viaţă creştină. Căile  lui Dumnezeu sunt aceleaşi, fie că este vorba de poporul Său pământesc, de poporul Său ceresc sau de orice  răscumpărat individual. Creştinul nu trebuie să mai ţină sărbătorile rituale (Coloseni 2:16; Galateni 4:9-11), însă  cele din Levitic 23 pot fi considerate şi din unghiul atâtor experienţe pe care cel răscumpărat este chemat să le  cunoască pe drumul credinţei.

2. Introducere

Sabatul este menţionat în fruntea zilelor solemne (Levitic 23: 2,3), fără să facă parte din cele şapte sărbători cu  strângeri laolaltă solemne (versetul 4). Primul gând al lui Dumnezeu este odihna (Geneza 2:2,3), nu însă inactivitatea, ci satisfacţia deplină pe care El o  are în împlinirea lucrării Sale. Dumnezeu doreşte ca şi ai Săi să intre în această odihnă; dar, pentru a se putea  bucura de o odihnă în comun, trebuie să nu existe nici măcar un gând pe care nu l-ar putea împărtăşi împreună.  Prim gând al lui Dumnezeu, odihna, e de fapt ultimul, ca scop şi rezultat al tuturor căilor Sale. Trebuie să se  desfăşoare întreg ciclul duhovnicesc al acestor şapte sărbători, pentru ca poporul să fie adus în propriul său  repaus, nu odihna creaţiei, ci a răscumpărării, în toată satisfacţia pe care Dumnezeu a găsit-o în persoana şi  lucrarea Fiului Său preaiubit – este a Bisericii şi a Răscumpărătorului însuşi în cer; odihnă a lui Israel pe pământ în  timpul mileniului; odihnă a creaţiei care se va bucura de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8:21).

Păcatul a făcut imposibilă bucuria odihnei pentru omul nerăscumpărat; de aceea e necesară prima sărbătoare,  Paştele, temelia tuturor celorlalte. Dumnezeu Şi-a găsit odihna absolută în lucrarea lui Cristos. El vede sângele  mielului pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus. Pentru noi, temelia odihnei stă în faptul că Dumnezeu recunoaşte ca  valabilă lucrarea lui Cristos. Dar fiecare, pentru a fi mântuit, trebuie să-şi însuşească această lucrare. Fiecare  familie trebuia să aleagă un miel, să-l ţină în casă, să-l înjunghie, să dea cu sângele lui pe stâlpii şi pragul de sus  al uşii, având credinţă în promisiunea făcută lui Moise că în felul acesta, întâiul născut va fi cruţat de judecată:  aceasta este partea omului. Însă temelia odihnei este deplina satisfacţie pe care Dumnezeu a găsit-o în lucrarea  de pe cruce.

Mielul de Paşte devine hrana familiei care, în casă, este la adăpost sub sângele lui. Însuşi Paştele va deveni  sărbătoarea ţinută în fiecare an ca amintire a minunatei eliberări făcută odată pentru totdeauna; la fel este cina  pentru creştin. Paştele anticipa crucea; cina o comemorează.

De Paşte se leagă intim sărbătoarea Azimilor, care dura şapte zile. Chiar în Paşte se găsesc deja azimi; numai  Domnul Isus a fost fără aluat, fără nici un păcat. Răscumpăratul, la adăpostul sângelui, se hrăneşte cu El, Mielul  lui Dumnezeu, dăruit ca jertfă, fiind totodată Omul desăvârşit care a slăvit pe Dumnezeu în despărţirea absolută  de orice rău. Credinciosul, unit cu Cristos, e chemat să realizeze în umblarea sa, în tot timpul vieţii sale, această  despărţire de rău, atât de desăvârşit arătată în El. De fapt Paştele şi Azimile nu formează decât o sărbătoare  (Luca 22:1). Nu poţi zice: „Am crezut în Domnul Isus, sunt mântuit”, şi să umbli ca oamenii din lume!

Cea de a treia sărbătoare, snopul din cele dintâi roade, nu se putea celebra decât „în ţară” (Levitic 23:10).  Egiptul ne vorbeşte despre lumea din care poporul lui Dumnezeu este scos. Pustiul e ceea ce a devenit lumea  pentru credincios: un loc de lupte şi de încercări, dar şi de numeroase experienţe ale harului divin. Pentru a intra  în ţară, în plinătatea binecuvântărilor pe care le avem în Cristos, trebuie să trecem Iordanul, adică să realizăm  moartea şi învierea împreună cu El. La seceriş trebuia să iei din câmp un prim snop pentru a-l aduce Domnului a  doua zi după sabat (Levitic 23:11). Este o imagine izbitoare a lui Cristos înviat dintre cei morţi, pârga celor  adormiţi (1 Corinteni 15:20). Uniţi cu un Cristos înviat, suntem chemaţi să umblăm într-o viaţă nouă. Aceasta este latura pozitivă a vieţii creştine.

După cincizeci de zile venea sărbătoarea Cincizecimii, când un dar de mâncare era adus Domnului în ziua care  venea după al şaptelea sabat. Această primă zi dintr-o nouă săptămână ne vorbeşte despre coborârea Duhului  Sfânt (Faptele Apostolilor 2), puterea umblării celui credincios.

O lungă perioadă se scurge fără sărbători, până în luna a şaptea. Nu-i tot aşa, adeseori, în viaţa creştină? Ai  fost adus la Domnul Isus, ai realizat într-o măsură umblarea în bucuria unei vieţi noi, condusă de Duhul Sfânt.  Puţin câte puţin aceste lucruri, apreciate totuşi, şi-au pierdut atracţia, au fost puţin neglijate şi, pe nesimţite,  poţi adormi. Trebuie ca Dumnezeu să ne trezească. În luna şaptea, în prima zi a lunii, sunetul trompetelor vestea  sărbătoarea Bucuriei (Anul Jubileu). Acţiune puternică a Cuvântului Său, printr-o încercare sau prin alte mijloace,  Dumnezeu vrea să aducă sufletul la o mai adâncă părtăşie cu el.

Dar această lucrare a harului nu poate avea loc fără o lucrare a conştiinţei, despre care ne vorbeşte ziua  Ispăşirii (Levitic 23:27). E necesar să fim aduşi, în măsura în care putem, la o apreciere mult mai clară a  păcatului, aşa cum îl vede Dumnezeu, a suferinţelor lui Cristos pentru a-l ispăşi şi în sfârşit, a preţului sângelui  Său prezentat în Locul Preasfânt. Sufletul se lasă atunci în grija lui Dumnezeu şi se întemeiază în totul pe jertfa  de mult timp adusă.

La câteva zile după smerirea sufletelor la sărbătoarea Ispăşirii, venea bucuria sărbătorii Corturilor: bucuria şi  părtăşia credinciosului care rămâne în Cristos; bucuria şi binecuvântarea lui Israel sub sceptrul Mesiei. Dar tot în  a opta zi a sărbătorii avem ceva din fericirea cerului şi a bucuriei veşnice a tuturor celor răscumpăraţi.

Toate sărbătorile erau în legătură cu jertfele, în special cu arderile-de-tot, cum găsim în Numeri 28 şi 29, pentru  majoritatea zilelor solemne. Nici un progres duhovnicesc real nu se produce în afara sentimentului că Cristos S-a  oferit lui Dumnezeu, că a împlinit voia Sa şi că a căutat în toate slava Sa. Preţuim, fără îndoială, lucrarea lui  Cristos pentru noi, dar trebuie să mergem mai departe şi mai adânc pentru a înţelege închinarea datorată lui  Dumnezeu de către răscumpăraţii care beneficiază de ceea ce reprezintă sărbătorile: „Să aveţi grijă să-Mi  aduceţi la timpul stabilit darul Meu, pâinea Mea pentru jertfele Mele mistuite de foc, care îmi sunt de un miros  plăcut” (Numeri 28:2).

În sfârşit, Deuteronom 16 aminteşte din nou cele trei mari sărbători – Paştele şi Azimile, Cincizecimea, Corturile.  Acest capitol dat în vederea timpului când Israel va fi „în ţară”, subliniază adunarea poporului în locul în care  Domnul îşi va pune numele. Paştele este marcat prin întristare, Cincizecimea prin bucuria împărţită cu ceilalţi,  Corturile prin bucuria completă: „să fii foarte bucuros”. Să ne apropiem de Dumnezeu şi să apărem în faţa Lui, nu  pentru a dobândi o binecuvântare sau a ne face un merit, ci potrivit cu binecuvântarea primită, pentru a mulţumi  şi nu pentru a obţine ceva.  În cursul istoriei lui Israel, sărbătorile au fost adesea uitate, neglijate, ţinute rău; dar Duhul lui Dumnezeu  găseşte plăcere în sublinierea ocaziilor în care Paştele sau sărbătoarea Corturilor au fost ţinute după poruncă, în  bucuria unei părtaşii regăsită cu Domnul. Nu se întâmplă tot aşa în viaţa noastră? Iar când ne găsim clipe  deosebite în care Dumnezeu vrea să ne vorbească, să ne restaureze sufletele, să ne facă să înaintăm  duhovniceşte, să luăm seama la ascultare, să ne străduim să intrăm în odihna care ne-a fost dobândită cu un  preţ atât de mare.

3. Paştele

(Exod 12:13; Levitic 23:5; Numeri 9:1-5; Deuteronom 16:1-8)

Dumnezeu vrea să-Şi strângă un popor în jurul Său, în odihnă, pentru a vesti laudele Sale (Isaia 43:21). Pentru  ca acest lucru să fie posibil, totul trebuie să fie pus la punct nu numai în har, ci şi în dreptate, căci Dumnezeu  este lumină, tot aşa cum este dragoste. Paştele, ca simbol, va pune această temelie.

„Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună”. Ceva cu totul nou trebuia inaugurat; pentru Dumnezeu nu mai  conta ceea ce fusese. Anul civil îşi continua cursul, dar un nou an se deschidea, caracterizat prin relaţii cu  Dumnezeu puse pe o bază cu totul nouă. Nu-i tot aşa cu noi, când ne întoarcem la Dumnezeu, când suntem  născuţi din nou? Poţi veni la Domnul la 12, 20 sau 60 de ani, dar pentru Dumnezeu se vor număra doar anii vieţii  celei noi: „dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2  Corinteni 5:17).

Ne vom opri puţin asupra a patru aspecte ale Paştelui:

a) partea lui Dumnezeu,

b) partea celui răscumpărat,

c) Paştele ca hrană,

d) Paştele ca amintire.

a) Partea lui Dumnezeu

Păcatul a distrus odihna omului şi, de la cădere, cum zice Domnul Isus: Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez. Nu-i  odihnă fără răscumpărare, fără Paşte, simbolul lucrării desăvârşite împlinite la cruce.

Dumnezeu avea în faţa Lui mielul Său: miel cunoscut înainte de întemeierea lumii, arătat însă la timpul potrivit.  De aceea Exod 12 nu vorbeşte de mai mulţi miei, atunci când fiecare familie trebuia să înjunghie unul. Pentru  Dumnezeu exista un singur Miel: Fiul Său preaiubit.

Mielul trebuia păstrat patru zile şi dovedit fără cusur. Ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat, Domnul  Isus a arătat în tot cursul vieţii Sale desărvârşirea Sa; cele patru evanghelii ne stau mărturie.

Însă chiar un miel desăvârşit, devenit obiect al dragostei pentru cei care trăiau lângă el, nu-i putea salva, căci  numai „sângele face ispăşire pentru suflet” (Levitic 17:11). Acest miel pe care învăţaseră să-l iubească trebuia  înjunghiat; un mănunchi de isop trebuia înmuiat în sângele lui, cu care se ungeau pragul de sus şi stâlpii uşii. Cu  ce nelinişte va fi privit fiul cel mare gesturile capului casei, ca să fie sigur că totul se face conform poruncii  divine şi că astfel, şi numai astfel, el va scăpa de la moarte! Dar nu-i treaba noastră să ne pronunţăm asupra  sângelui; Dumnezeu face acest lucru: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi… Domnul… va vedea  sângele… şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească” (Exod 12:13-23). De fapt,  ce sânge vedea Domnul? Nu sângele mielului înjunghiat în seara aceea în fiecare familie din Israel – sânge care  n-avea capacitatea să înlăture păcatele – ci sângele Fiului Său preaiubit ce avea să curgă la crucea de pe  Golgota. Dreptatea lui Dumnezeu trebuia să-i lovească pe egiptenii care nesocoteau cuvântul şi lucrările Sale.  Dar dreptatea lui Dumnezeu trebuia de asemenea să cruţe orice casă care avea sângele mielului. Nu era drept să  loveşti acolo unde deja o victimă fusese înjunghiată. Nu numai că Dumnezeu este dragoste, iertând, nu numai că  noi suntem mântuiţi prin har, dar Dumnezeu este drept prin faptul că îndreptăţeşte pe cel care are credinţă în  Isus (Romani 3:26). Noi suntem mântuiţi prin har, arătat în dreptate.

Petru va adăuga: „Aţi fost răscumpăraţi… cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Petru  1:19). Preţios nu numai pentru noi, dar preţios înaintea lui Dumnezeu, singurul care poate aprecia valoarea  acestei jertfe, în care El Şi-a găsit toată odihna.

b) Partea celui răscumpărat

Dumnezeu a făcut totul – El a dat mielul. Dar trebuie ca orice om, pentru a fi mântuit, să-şi însuşească personal  lucrarea lui Cristos: „Fiecare om să ia un miel”. Să iei mielul, să-l păstrezi, să-l înjunghii, să-i pui sângele pe uşă  şi apoi să rămâi în casă: aceasta era responsabilitatea familiei. Fiul cel mare era la adăpost datorită sângelui  vărsat; siguranţa de a fi cruţat de judecată venea din credinţa în cuvântul Domnului transmis prin Moise. Azi  multe suflete au ajuns la adăpost când au acceptat moartea Domnului Isus pentru ele, dar rămân cu teamă,  atâta timp cât nu şi-au pus toată încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, care spune răspicat: „Cine crede în Fiul  are viaţa veşnică… cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la  judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 3:36; 5:24). Siguranţa mântuirii, pacea, vin din credinţa în  Cuvântul lui Dumnezeu; siguranţa veşnică a sufletelor noastre este bazată pe lucrarea lui Cristos la cruce.

„Orice întâi-născut… este al meu” (Exod 13:2). „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai  trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit… pentru ei” (2 Corinteni 5:15). O viaţă nouă a început pentru  cel răscumpărat la cruce. El este fericit că-i salvat, spălat, curăţat, îndreptăţit, atâta timp cât nu uită că nu-şi  mai aparţine, ci este al Celui care l-a cumpărat cu un preţ aşa de mare.

c) Paştele ca hrană

Într-o familie asupra căreia planează moartea a fost introdus mielul şi totul se schimbă: acum e pace şi  siguranţă. Noaptea, când trece nimicitorul, cei din casă se hrănesc cu mielul fript la foc, cu azimi şi cu verdeţuri  amare. De şapte ori în instituirea Paştelui (Exod 12:1-11) este vorba de „a mânca”. A crede în Domnul Isus nu-i  o simplă adeziune intelectuală la ceea ce Cuvântul ne spune despre El, nici o formulă magică ce se repetă, cum  ar pretinde unii. După ce a zis: „Cine crede în Mine are viaţa veşnică”, Domnul Isus adaugă: „Dacă nu mâncaţi  trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan 6:53). Nu este vorba de a  mânca şi a bea în mod fizic carnea şi sângele Lui („Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă”  (Ioan 6:63). Dar pentru a avea viaţa trebuie să ne însuşim (duhovniceşte, în sufletele noastre) şi acest trup dat  şi acest sânge vărsat ale Domnului Isus, singurele care îndepărtează păcatele. Mâncarea cărnii şi băutul sângelui  Lui nu este un ritual. Aşa cum alimentele pe care le mâncăm devin parte componentă din trupul nostru şi în final  îl alcătuiesc, aşa trebuie şi sufletul nostru, prin credinţă, prin inteligenţă, prin inimă să prindă semnificaţia lucrării  de la cruce şi s-o accepte în întregime. Este o acţiune împlinită o dată pentru totdeauna când ne întoarcem la  Dumnezeu (Ioan 6:58) pentru a avea viaţa, dar şi acţiune continuă (versetul 56), ca să rămânem în EL.

Mielul nu trebuia fript pe jumătate sau fiert în apă, ci fript la foc. Ghedeon n-a înţeles acest lucru, şi el a adus  carnea într-un coş şi zeama într-o oală. Ce face îngerul Domnului? „Ia carnea şi azimile, pune-le pe stânca  aceasta şi varsă zeama… s-a ridicat din stânca un foc care a mistuit carnea şi azimile” (Judecători 6:20,21).  Cristos a trebuit să treacă prin toată judecata lui Dumnezeu. De nimic n-a fost cruţat… „Toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine” (Psalmul 42:7). Capul, picioarele, lăuntrul, totul trebuia să treacă prin foc:  inteligenţă, umblare, sentimente intime.

Verdeţurile amare însoţeau odihna, cu azimile şi pâinile întristării, în Deuteronom 16. Cu bucuria mântuirii este  amestecat sentimentul amar a ceea ce păcatele noastre L-au costat pe Domnul Isus:

O! cum apăsau pe Tine,

Singur, în orele întunecate,

Părăsirea, spaima şi groaza

Păcatelor noastre nenumărate!

Fiecare avea parte din miel: aveau destul, o porţie întreagă pentru fiecare. Nimeni nu putea zice că partea lui nu  fusese prevăzută. Şi totuşi, mai târziu, în pilda din Luca 15, fiul cel mare va refuza să intre şi să participe la  ospăţul pregătit de dragostea tatălui.

Oricine ar fi intrat în noaptea aceea în casa unui israelit, ar fi văzut că familia era gata de plecare; ei trebuiau să  părăsească Egiptul: mijlocul încins, încălţămintea în picioare, toiagul în mână. Orice răscumpărat al Domnului Isus  a devenit, în această lume, un străin a cărui patrie este în altă parte. „Comoara pe care am găsit-o în dragostea  Lui a făcut din mine un călător aici pe pământ” (J.N. Darby).

Nu toate familiile mâncau un miel, dar toţi aveau parte din miel în casele „unde îl vor mânca” (Exod 12:7).  Unitatea poporului lui Dumnezeu e arătată prin părtăşia tuturor la un singur Miel, devenit centrul afecţiunilor  strângerii lor laolaltă.

d) Paştele ca amintire

Eliberarea din Egipt a fost împlinită o dată pentru totdeauna. Primul Paşte nu trebuia repetat, niciodată sângele  nu mai trebuia pus pe uşi. Dar Domnul spusese: „Amintirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o aveţi ca o sărbătoare  pentru Domnul;… ca o lege veşnică” (Exod 12:14). În fiecare an Paştele va aminti poporului că „a ieşit” din Egipt  (de patru ori se repetă în Deuteronom 16:1-8). În fiecare an, mielul fript la foc îi va aduna şi-i va face să-şi  amintească de preţul plătit pentru eliberarea lor.

Numeri 9:1-14 ne arată Paştele ca amintire în pustie. În prima lună a primului an, poporul ieşise din Egipt. În  prima zi din prima lună a anului al doilea, cortul fusese ridicat, urmat de dedicarea altarului în 12 zile (Numeri 7),  candelele fuseseră aprinse, leviţii oferiţi (Numeri 8). Pentru prima dată, liber de judecata lui Dumnezeu căzută  asupra Egiptului, de puterea lui Faraon, căruia Marea Roşie îi înghiţise armata, poporul se aduna în jurul Locului  Sfânt ca să sărbătorească amintirea Paştelui.

Nişte oameni erau necuraţi. Totuşi doreau să mănânce şi ei Paştele. Erau excluşi? Harul a intervenit. Curăţiţi,  potrivit celor scrise în Numeri 19, ei vor putea sărbători Paştele în luna a doua. Tot aşa, cel aflat în călătorie în  prima lună, simbol al credinciosului care s-a depărtat de Domnul, ar putea reveni fără zăbavă şi să ia parte la  miel în luna a doua. Chiar străinul care ar dori să ţină Paştele, va putea să facă lucrul acesta, cu condiţia de a fi  tăiat împrejur, arătând astfel asimilarea lui în poporul lui Dumnezeu. Dar ce judecată solemnă e pronunţată  împotriva aceluia care „este curat, nu este în călătorie şi neglijează să ţină Paştele” (Numeri 9:13)! El n-a adus  darul Domnului la timpul hotărât: îşi va purta păcatul. Paştele nu se lua pentru sine, ci pentru Dumnezeu, pentru  că El îl poruncise.

Deuteronom 16:1-8 ne dă instrucţiuni pentru ţinerea Paştelui în ţară. Accentul este pus pe locul în care Domnul  îşi va aşeza Numele, singurul loc în care Paştele putea fi jertfit. Iosua 5:10-12 descrie Paştele în Canaan, după  trecerea Iordanului şi după tăierea împrejur. E însoţit de o hrană nouă, grâul vechi al ţării (Cristos în planurile lui  Dumnezeu), azimi (desăvârşirea umblării Sale) şi boabe prăjite (amintirea suferinţelor Sale). Ce binecuvântare: să  fii scos din lume, liber de orice fel de sclavie şi să fii introdus în realitatea binecuvântărilor divine!

În cursul veacurilor, Paştele a fost jertfit, desigur, de multe ori. Totuşi Cuvântul menţionează doar şapte ocazii,  între care, cele din timpul din Ezechia (2 Cronici 30) şi ale lui Iosia (2 Cronici 35). Aici puterea credinţei unui om  produce o trezire, o întoarcere la Cuvânt şi dorinţa de a sărbători această amintire.

Dar trebuie să vină ziua când va fi adusă jertfa faţă de care Paştele era doar umbra. În noaptea când a fost  vândut, auzim glasul Domnului Isus vorbind ucenicilor Săi: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi  înainte de a suferi…” (Luca 22:15). La sfârşitul cinei, Domnul instituie un nou fel de amintire: „Luaţi, mâncaţi;  acesta este trupul Meu… acesta este sângele Meu” (Matei 26:26-28). Pentru cel credincios, cina de duminică a  înlocuit Paştele. Mesajul ei să ne vorbească oare mai puţin decât Paştele israeliţilor? Vom sta deoparte, atunci  când glasul Domnului repetă: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (Luca 22:19)? Nu avem şi noi dorinţa să  repetăm ce a zis prorocul: „Sufletul nostru suspină după numele Tău şi după amintirea Ta” (Isaia 26:8)?

Părinţi, care participaţi la amintirea morţii Domnului, veţi auzi într-o zi o voce copilărească zicând: „Ce înseamnă  obiceiul acesta?” (Exod 12:26). Şi cu emoţie, cu dragoste veţi avea atunci ocazia de neuitat de a face să  vibreze în inimile tinere un ecou pentru Acela care ne-a iubit până la moarte.

4. Sărbătoarea Azimilor

(Levitic 23:6-8; Numeri 28:17-25; Deuteronom 16:3,4,8)

În toată Scriptura, sărbătoarea Azimilor este legată intim de Paşte. Nu poţi „crede” în Domnul Isus şi să poţi  continua a trăi ca înainte: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea…luăm parte la sărbătoare… cu  azimile sincerităţii şi ale adevărului” (1 Corinteni 5:7,8). Credinciosul e chemat să arate printr-o viaţă despărţită  de rău că aparţine lui Cristos. Nu numai Paştele trebuia mâncat cu azimi, ci azimile se mâncau în toată  săptămâna care urma, simbol al întregii vieţi a celui răscumpărat. Aluatul trebuia înlăturat din „hotarele” lui  Israel: din viaţa personală, de familie, din colectivitate. Paştele se va ţine „în locul pe care Domnul îl va alege ca  să-Şi aşeze Numele acolo”, însă sărbătoarea Azimilor era ţinută în case.  Putem vedea această sărbătoare sub un dublu aspect:

a) Cristos, singurul fără aluat,

b) umblarea despărţită de păcat a celui răscumpărat.

a) Cristos, singurul fără aluat

De El, de umanitatea Lui şi de viaţa Lui desăvârşită ne vorbesc azimile. Pavel ne zice: „n-a cunoscut păcat” (2  Corinteni 5:21); Petru afirmă: „El n-a făcut păcat” (1 Petru 2:22) şi Ioan subliniază: „În El nu este păcat” (1  Ioan 3:5). În El nu era nimic nedesăvârşit, nimic care să se abată de la voia lui Dumnezeu. Ce necesar este să  te hrăneşti cu un astfel de Cristos! De şapte ori, în instituirea sărbătorii, în Exod 12:15-20 se repetă verbul „a  mânca”.

Dar această viaţă desăvârşită nu se poate separa de moartea Sa şi de tot devotamentul Lui faţă de Dumnezeu.  Vedem lucrul acesta în Numeri 28:17-25: în fiecare zi a sărbătorii Azimilor, trebuia adusă o ardere-de-tot cu  darul de mâncare, însoţită de o jertfă pentru păcat.

b) Umblarea despărţită de păcat a celui răscumpărat

În Cristos, cel credincios este fără aluat (1 Corinteni 5:7). Trebuie să se vadă acest lucru, nu umblând să  devenim sfinţi, ci „cum se cuvine unor sfinţi” (Efeseni 5:3). Să se vadă că „am ieşit din Egipt”. 1 Corinteni 5:7-8,  ne dă atât principiul umblării individuale, cât şi cel al umblării în adunare.  Aluatul, în orice formă ar fi, trebuie măturat. „Aluatul cel vechi” e ceea ce umflă, înalţă omul, ceea ce rămâne în

purtarea noastră dinaintea întoarcerii lui Dumnezeu. Firea cea păcătoasă rămâne în noi în această lume: „Dacă  zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri” (1 Ioan 1:8), dar noi trebuie să veghem, prin puterea Duhului Sfânt,  ca roadele firii să nu se manifeste.

Prin „aluat de viclenie” (1 Corinteni 5:8) înţelegem în special orice zicem rău despre alţii, influenţă stricătoare  într-o adunare, care se răspândeşte repede, îi contaminează pe ceilalţi şi face un mare rău. „Un aluat de  răutate” e răul, nedreptatea pe care le facem altora.

În evanghelii, Domnul Isus vorbeşte de „aluatul fariseilor”: orgoliul religios, individual sau colectiv („Îţi mulţumesc  că nu sunt ca ceilalţi oameni”), făţărnicia. „Aluatul saducheilor” reprezintă necredinţa, îndoiala aruncată asupra  Cuvântului lui Dumnezeu, raţionalismul: ei nu credeau nici în înviere, nici în îngeri, nici în duhuri. „Aluatul  irodienilor” însemna căutarea succesului în lume. Doar un pic din aceste aluaturi a făcut să dospească toată plămădeala, mai repede decât e de crezut.

Şi noi suntem îndemnaţi în mai multe rânduri de Cuvânt „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului”  (2 Corinteni 7:1), să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ (Coloseni 3:5), să ne lepădăm de mânie,  iuţime, răutate, defăimare, cuvinte ruşinoase (Coloseni 3:8). Curăţirea înseamnă să privim, imediat ce am  constatat roade ale cărnii, la Dumnezeu, să-I mărturisim greşelile şi să le condamnăm împreună cu El, regăsind  astfel bucuria părtăşiei Sale.

Dar să nu ne ocupăm fără încetare de păcat, chiar pentru a-l judeca, ci să căutăm lucrurile de sus, să ne  îndrăgostim de ele. Lenea e un mare pericol pentru credincios; dacă avem timp liber, să luăm seama să nu-l  lăsăm pe vrăjmaş să ne strice gândurile; să căutăm faţa Domnului, să nu ne lipsim de studiul Cuvântului şi să  împlinim ce ne pune în faţă.

Sărbătoarea Azimilor raportată la umblarea practică a răscumpăraţilor este în oarecare măsură latura negativă a  vieţii creştine. Mulţumit doar cu negativul, ajungi la legalism: nu lua, nu gusta, nu atinge, nu te duce, nu citi…  Gândul lui Dumnezeu este însă acela de a ne ocupa cu binele, cu Fiul Său, cu lumina. Aceasta vom găsi însă în  sărbătoarea celor dintâi roade.

5. Snopul din cele dintâi roade

(Levitic 23:9-14; 1 Corinteni 15:20)

Paştele şi sărbătoarea Azimilor puteau fi ţinute în pustie; pentru a-I aduce Domnului snopul din cele dintâi roade,  trebuiau să intre „în ţară”. Paştele era jertfit seara, la apusul soarelui, şi mâncat noaptea. Dimineaţa totul era  terminat (Deuteronom 16:6,7). Snopul din cele dintâi roade era adus Domnului a doua zi după sabat, la începutul  unei noi săptămâni. Evangheliile ne vorbesc de această zi nouă, ziua dintâi a săptămânii, când dis-de-dimineaţă,  pe când răsărea soarele, femeile ce căutau pe Isus Cel răstignit au aflat că înviase.

a) Cristos înviat

Acest snop din cele dintâi roade ne vorbeşte într-adevăr de Cristos înviat, pârga celor adormiţi (1 Corinteni  15:20). Snopul era „legănat” înaintea Domnului, ca pentru a fi prezentat sub toate aspectele. Ce minunată clipă  când Cristos înviat a fost înălţat în cer şi a intrat în locurile sfinte, obţinând o răscumpărare veşnică! Snopul era  oferit Domnului „ca să fiţi plăcuţi”. El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Pentru lume, Nazarineanul era  doar un oarecare Isus care a murit, dar pentru Pavel, era „viu”. Bobul de gnu căzut pe pământ a murit şi acum  poartă multă roadă.

Învierea lui Cristos este un adevăr central al Evangheliei, este ratificarea înfrângerii vrăjmaşului, demonstraţia  publică a victoriei deja cucerită la cruce (Coloseni 2:15).

Darul snopului era însoţit de o ardere-de-tot şi de darul său de mâncare şi, pentru prima dată în Levitic, de o  jertfă de băutură de vin, simbol al bucuriei ce însoţeşte învierea.

b) Viaţa de înviere a celui credincios

Două lucruri deveneau posibile după arderea snopului: o hrană nouă (Levitic 23:14) şi secerişul (Deuteronom  16:9).

Până când poporul nu aducea darul celor dintâi roade, nu putea mânca nici pâine, nici spice prăjite sau  proaspete. În ziua învierii, Isus Se apropie de cei doi ucenici din Emaus şi le explică, din Scripturi, lucrurile  privitoare la El. Ce minunat ardea inima în ei, în ziua aceea! Ochii li s-au deschis şi L-au recunoscut: un Cristos  care suferise şi care avea să Se înalţe în slavă. Grâul vechi al ţării (Iosua 5:10-12) ne vorbeşte de Cristos în  planurile lui Dumnezeu; pâinea, de umanitatea Sa desăvâşită, hrana sufletelor noastre (Ioan 6); spicele prăjite,  de suferinţele Sale (Levitic 2:14); spicele proaspete, de învierea Sa.

După darul celor dintâi roade, secerişul continua timp de şapte săptămâni (Deuteronom 16:9). În Ioan 4:35 Isus  le spune ucenicilor să-şi ridice ochii ca să vadă câmpurile deja albe, gata pentru seceriş. Dar era necesară  învierea Sa pentru ca, în cursul veacurilor, să fie aduşi în hambarul ceresc snopii pentru care urma să-Şi dea în  curând viaţa. Ce mai lipseşte azi pentru seceriş? Oare nu ceea ce lipsea şi în timpul Domnului… lucrătorii? Care-i  partea noastră? Am ştiut să discernem în ce parte a lanului doreşte Domnul să lucrăm? De ce fratele tău vârstnic  care vizitează adunările dintr-un ţinut dificil nu găseşte un frate tânăr dispus să-l conducă în maşina sa? De ce  lipsesc tineri sau tinere (fraţi şi surori) care să înveţe copiii de la şcoala duminicală sau pe cei din afară? Câţi  bolnavi s-ar putea bucura auzind un rezumat sau primind o reproducere scrisă sau înregistrată a unei predici de  la adunare! Câte adunări în care ar fi preţuită o hrană simplă, ce vine din inimă, care ar îndrepta sufletele spre  Domnul? Fraţii tineri cărora Dumnezeu le acordă acest har, să aibă pe inimă să vorbească despre Isus! (Isaia I-a  văzut slava – avea cam 20 de ani – şi a vorbit despre El).

Romani 6:4-11 ne arată cum, fiind identificaţi cu Cristos în asemănarea morţii Sale, vom fi la fel şi în asemănarea  învierii lui. Astfel noi ne putem socoti morţi faţă de păcat (latura negativă), dar vii pentru Dumnezeu în Cristos  Isus şi să umblăm în noutatea vieţii (latura pozitivă).

Cum se realizează acest lucru? Nu numai ştiind cu mintea, deşi aşa ceva e fundamental, ci dându-ne pe noi  înşine lui Dumnezeu ca vii din morţi (Romani 6:13). Coloseni 3:1,2 precizează: „dacă aţi fost înviaţi împreună cu  Cristos, căutaţi lucrurile de sus… gândinţi-vă la cele de sus”.

Acest prim snop luat din câmp pentru a fi oferit lui Dumnezeu ne mai aminteşte un principiu practic esenţial al  Cuvântului. Pârga este pentru Dumnezeu. Sunt trei feluri de a da. Se poate da „totul” şi unii au răspuns la o  asemenea chemare, fie în privinţa timpului lor sau a bunurilor materiale. Se pot da „resturile”. Vai! aşa fac cei mai  mulţi, ca acela care vroia mai întâi să-şi îngroape tatăl, ca acela care vroia mai întâi să-şi ia rămas bun de la cei  din casa lui. Dar poţi să dai lui Dumnezeu „pârga”, să-I dai Lui mai întâi; de aceasta se leagă multe fădăduinţe.  Proverbe 3:9,10: „Cinsteşte pe Domnul cu averile tale şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci  grânarele îţi vor fi pline de belşug”. Matei 6:33: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi  toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”, 1 Împăraţi 17: „Pregăteşte-mi întâi mie o mică turtă şi adu-mi-o;  pe urmă să faci şi pentru tine… Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu va lipsi”.

Să dăm Domnului doar rămăşiţele timpului nostru sau cea mai bună parte a zilei? Ora dimineţii este pentru  rugăciune şi citirea Cuvântului? Dacă avem timp puţin ne vom ruga mai întâi, sau ne vom ruga doar dacă munca  ne dă răgaz? Îi vom da doar partea vieţii care nu mai valorează prea mult sau îi vom sluji din inimă încă din  tinereţe?  Fie ca-n toate lucrurile El să aibă primul loc!

6. Cincizecimea

(Levitic 23:15-22; Numeri 28:26-31; Deuteronom 16:9-12)

Cincizecimea e sărbătoarea de la mijlocul celor şapte şi rezultatul primelor trei. Într-un sens, sărbătorile s-ar fi  putut opri aici, dacă Duhul lui Dumnezeu n-ar fi avut în vedere restaurarea ulterioară a lui Israel, simbolizată prin  ultimele trei; de asemenea în viaţa credinciosului, restabilirea sufletească este necesară.

Cincizecimea sau sărbătoarea Săptămânilor era ţinută la 50 de zile după sărbătoarea celor dintâi roade. Ne  putem gândi că snopul era adus a doua zi după sabatul care urma Paştele. Cincizecimea avea loc deci în prima  jumătate a lunii a treia.

Acest interval de 50 de zile este plin de învăţături pentru noi. Între înviere, înălţare şi coborârea Duhului Sfânt,  Domnul Şi-a pregătit ucenicii pentru acest eveniment mare. Asta nu înseamnă că, pentru credinciosul care a  primit Evanghelia, trebuie să treacă un timp între clipa când a crezut în Domnul Isus şi cea în care primeşte  Duhul Sfânt (Efeseni 1:13), dar, în experienţa duhovnicească, învăţăturile date de Domnul ucenicilor Săi au o  mare însemnătate pentru noi. Ei trebuiau să înveţe să cunoască un Cristos înviat. El i-a hrănit la Emaus, apoi pe  ţărmul lacului. În două rânduri, în prima zi a săptămânii, El S-a prezentat ca centrul adunării lor. El i-a făcut  martori pentru El: la sfârşitul fiecărei evanghelii şi la începutul Faptelor Apostolilor, sub forme diferite repetă acelaşi apel. În sfârşit, El a fost înălţat în slavă şi de acum înainte gândurile lor Îl vor căuta sus, dragostea lor nu  va mai fi orientată spre pământ, ci acolo unde Cristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu. În camera de sus,  unde erau adunaţi, ei stăruiau în rugăciune cu un gând. Aşa este poziţia creştină care se alipeşte nu de un  Cristos mort, nici de un Cristos înviat, ci de un Cristos înălţat în slavă şi care va reveni.

Un dar de mâncare nou trebuia adus în această zi Domnului, nu un dar reprezentându-L pe Cristos, ci două pâini  coapte cu aluat, simbol al Bisericii pe pământ scoasă dintre iudei şi neamuri. Aluatul, deşi nu mai e activ, dăinuie  în pâini; în schimb, e oferit un dar pentru păcat, dar pe care nu-l găsim, din motive serioase, când era legănat în  faţa Domnului snopul din cele dintâi roade. Duhul Sfânt nu scoate păcatul din noi. El e puterea care ne  eliberează de legea păcatului: „Umblaţi prin Duhul şi nu împliniţi pofta firii păcătoase” (Galateni 5:16). Carnea  produce fapte (Galateni 5:19); Duhul Sfânt, o roadă.

Deuteronom 16:9-12 ne arată simbolic efectele prezenţei Duhului Sfânt. Primul este aducerea darurilor de  bunăvoie la Domnul, date potrivit cu binecuvântarea primită. Ce departe suntem de lege! Dumnezeu nu-i un  despot care-şi obligă supuşii să se închine în faţa Lui; El este un Tată şi caută închinătorii care, prin Isus, îi aduc  de bunăvoie, din inima lor, ca recunoştinţă pentru fiecare binecuvântare, închinare Numelui Său. Apoi vine  bucuria: „Să te bucuri în faţa Domnului, Dumnezeului tău”; această bucurie e împărtăşită de familie, de slujitori,  de levit, de străin, de orfan şi de văduvă în necazul lor. Această părtăşie a sfinţilor prin Duhul Sfânt este  subliniată în Fapte, unde găsim aşa de des arătată bucuria, în sfârşit, „să-ţi aduci aminte că ai fost rob”: să nu  uităm de unde am fost scoşi, dar să fim conştienţi de faptul că nu mai suntem robi, ci fii. Duhul Sfânt va produce  ascultarea, în supunerea faţă de Cuvânt: „Să păzeşti şi să împlineşti rânduielile acestea”.

În Levitic 23 ne frapează locul mare pe care-l ocupă jertfele oferite faţă de darul nou al celor două pâini. Găsim  aici arderea-de-tot, darul de mâncare, jertfa de mulţumire, jertfa pentru păcat – toate aspectele diferite ale lui  Cristos pe care primele capitole din Levitic le-au dezvoltat în simbol.

Adorarea creştină în perioada Bisericii (vezi Ioan 4:23) este cel mai distins lucru din câte au putut oamenii să-I  aducă lui Dumnezeu pe pământ. Ce privilegiu ca el să fie adus prin Duhul Sfânt, sub călăuzirea Sa, nu după  gândurile noastre, nu conform unor sentimente sau tradiţii. O largă participare activă a celor care aduc coşul lor  la altar (Deuteronom 26) este după Cuvânt, în libertatea Duhului, dar şi în continuă dependenţă de El.

Cincizecimea este legată de seceriş. În Exod 23:16 ea este sărbătoarea secerişului, a celor dintâi roade. Ce  măreţ început al secerişului pentru Domnul când au fost aduse trei mii de suflete (Faptele Apostolilor 2:41)!  Acest seceriş nu se termină cu formarea Bisericii: „Să laşi nesecerate colţurile câmpului tău şi să nu strângi ce  rămâne de pe urma secerătorilor”. Şi alţii vor fi aduşi: rămăşiţa lui Israel, o mare mulţime din necazul ce mare,  toţi care vor recunoaşte în inima lor pe Împăratul şi vor participa la binecuvântările milenare.

Să mai vedem câteva lucrări ale Duhului Sfânt în perioada noastră. În Ioan 14:26, va aminti toate lucrurile pe â care Domnul le spusese ucenicilor (evangheliile). În Ioan 15:26, va mărturisi despre Domnul; la fel şi ucenicii  (Ioan 15:27, Faptele Apostolilor 1:8). Când era pe pământ, Domnul nu le-a putut spune totul, căci ei nu puteau  purta totul (Ioan 16:12). Duhul, la venire îi va călăuzi în tot adevărul – epistolele care completează, nu contrazic  evangheliile. Apoi „vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 16:13) – părţile profetice din epistole şi Apocalipsa. Mai  presus de toate, „El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:14). Duhul ni-L  descoperă pe Cristos în scrieri şi-l face scump inimilor noastre.

În Romani 8 El eliberează, este duh de înfiere care ne face conştienţi de poziţia de fii ai Tatălui, mijloceşte  pentru noi. El locuieşte în orice credincios al cărui trup este templul Său. El locuieşte în adunare şi prin El e  constituit trupul lui Cristos (1 Corinteni 12:13). Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Domnul mai zice că va fi cu noi  mereu: în cer, încă va slăvi pe Acela care va fi centrul tuturor inimilor.

Până atunci suntem chemaţi să umblăm prin Duhul, să fim călăuziţi, să trăim (Galateni 5), să ne rugăm (Iuda), să  ne închinăm (Filipeni 3) prin El. Să fim atenţi să nu-L întristăm (Efeseni 4:30) sau să-L stingem (1 Tesaloniceni  5:19). Ungerea Lui învaţă (1 Ioan 2:27), ca arvună a moştenirii ne dă singuranţă şi gustul bucuriei viitoare  (Efeseni 1:14), este pecetea Stăpânului pe noi (Efeseni 1:13), Îl primim prin credinţă (Galateni 3:2,14) nu prin  umblare. Suntem îndemnaţi să fim plini de Duh (Efeseni 5:18), dar întâi să fim goi de ce este împotriva Lui şi,  conştienţi de dragostea lui Dumnezeu, să-I aducem trupurile ca jertfă vie (Romani 12:1; 6:13), lăsându-L astfel  pe Domnul să ia în stăpânire deplină ceea de deja Îi aparţine, fiindcă ne-a cumpărat cu un preţ aşa de mare.

7. Sărbătoarea Trâmbiţelor

(Levitic 23:23-25)

Paştele se ţinea în ziua a paisprezecea a primei luni. Snopul din cele dintâi roade era adus, probabil, a doua zi  după sabatul care urma Paştelui. Cincizecimea, 50 de zile mai târziu, avea loc deci în prima jumătate a celei de a  treia luni. Urmează o lungă întrerupere până în luna a şaptea, în care trei sărbători urmează rapid una după alta.

Profetic, am văzut Biserica în cele două pâini de la Cincizecime, dar în Levitic 23:22 secerişul nu-i încă terminat.  Simbolic, Biserica a fost înălţată; rămâne o binecuvântare pentru sărac (rămăşiţa lui Israel) şi pentru străin  (neamurile din necazul cel mare). În luna a şaptea, Dumnezeu îşi reia legăturile cu Israel, producând o trezire  (Isaia 18) care trebuie să ducă mai departe la smerirea din Zaharia 12, pentru a putea, în sfârşit, să introducă  poporul în binecuvântarea milenară, a celor şapte zile ale Corturilor. Astfel, profetic, a şaptea lună este  „sfârşitul” planului lui Dumnezeu, împlinirea căilor Sale.

Această sărbătoare are şi pentru noi o aplicaţie. După ce ai fost adus la Domnul Isus şi ţi-ai pus încrederea în  sângele Său care spală orice păcat, după ce ai învăţat să umbli despărţit de rău în noutatea vieţii, ai luat prin  credinţă binecuvântările aduse de Duhul Sfânt… timpul, anii au trecut. Spinii din pildă poate cresc şi împiedică  sămânţa bună să se dezvolte. Puţină lene aduce somnul, diferite obişnuinţe apar în viaţa noastră, o anumită  plictiseală ne stăpâneste. E timpul deci ca Dumnezeu să ne trezească. Sau poate nu-i un declin, ci doar faptul  că Dumnezeu vrea să ne facă să progresăm duhovniceşte.

Indiferent de motiv, prin mijloacele cunoscute de El, Dumnezeu ne trezeşte prin trâmbiţa Cuvântului Său, pentru  a ne aduce din nou în lumină. E singura sărbătoare care are loc în prima zi a lunii, la lună plină (Psalmul 81:3).  Începe un nou ciclu, o nouă reflectare a luminii lui Cristos.

„Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Cristos va străluci peste tine” (Efeseni 5:14). „Fiindcă  ştiţi în ce timp ne aflăm; este ceasul să vă treziţi din somn… Noaptea este foarte înaintată, se apropie ziua”  (Romani 13:11,12). Omul care doarme poate fi confundat cu un mort, dar el are încă viaţă şi are nevoie doar să  fie trezit. Ce atitudine va lua Dumnezeu? Nu de reproşuri, deşi acestea ar fi justificate, ci „Cristos va străluci  peste tine”.

Trezirea poate fi individuală sau colectivă; sau pentru Israel, mai târziu, pentru a-l pregăti să primească pe  Mesia. În general, cum se vede sub Ezechia sau Iosia sau în timpul lui Zorobabel, lui Ezra sau Neemia, trezirea  începe individual. Nu-i vorba de a-i critica pe alţii sau mărturia adunării, ci de a te pocăi mai întâi tu şi de a te  smeri, aşa cum cere starea lucrurilor în care eşti amestecat (Neemia 1:7; Daniel 9:15). Ioel 2:12 precizează:  „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi cu bocet”. Dacă  simţim o scădere a nivelului duhovnicesc în diferite adunări, o dare înapoi a evlaviei, să ne uităm mai întâi la  noastre şi la starea casei noastre. Cum stăm cu citirea Cuvântului în familie? Dar citirea personală de  dimineaţă? Atunci când Dumnezeu lucrează clar la trezirea sufletelor în creştinătate, rămânem somnolenţi?  Desigur, sunt excepţii fericite de persoane sau de adunări pentru care Domnul dă un har deosebit. Dar trebuie să  ştim bine că fără un duh de smerenie nu poate exista trezire nici în noi, nici în casele noastre, nici în mărturia  colectivă.  Orice trezire veritabilă nu duce întâi la bucurie, ci la întristare, la ziua Ispăşirii, care urmează la câteva zile după  Sărbătoarea trâmbiţelor.

 8. Ziua Ispăşirii

(Levitic 23:26-32; Levitic 16)

Când vedem mai adânc cât de mare a fost preţul plătit de Cristos ca să şteargă păcatul dinaintea lui Dumnezeu,  am făcut primul pas spre înnoirea vieţii. Recunoscând ruina (Levitic 16:1) personală sau colectivă, ajungem să  preţuim mult mai bine lucrarea lui Cristos şi valabilitatea ei înaintea lui Dumnezeu.  Fără să examinăm detaliile capitolului 16 din Levitic, inima Leviticului, vom căuta să aprofundam trei lucruri:

a) păcatul,

b) suferinţele lui Cristos,

c) capacul ispăşirii.

 a) Păcatul

Verdeţurile amare ale Paştelui simbolizează căinţa sufletului care încearcă amărăciunea de a fi provocat, prin  păcatele sale, suferinţele lui Cristos. În raport cu Cina, noi suntem chemaţi să ne judecăm singuri. Dar aici este  ceva mai adânc. Pentru Israel, lucrul aceata va fi în Zaharia 12:10-14, Isaia 53:

Pentru creştin este contemplarea suferinţelor lui Cristos cu sentimentul că totul a fost împlinit, văzând în acelaşi  timp ce a putut să facă păcatul. Privind crucea, descoperim gravitatea răului în ochii lui Dumnezeu, încrezându-  ne însă în acelaşi timp în faptul că El a primit darul. De mai multe ori în Levitic 23 şi Levitic 16 se repetă: „Să vă  smeriţi sufletele”. Psalmul 51 ne arată acest lucru la David. Nu am avut situaţii în viaţă când, în urma unei greşeli  sau în urma acţiunii puternice a Cuvântului aplicată prin Duhul asupra conştiinţei, să ne fie scârbă de păcat mult  mai mult ca înainte? Cât de nepotrivit cu firea dumnezeiască trebuie să fie păcatul, dacă a trebuit ca Cristos să  fie făcut păcat pentru ca noi să fim îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu!

b) Suferinţele lui Cristos

Leviticul 16 ne prezintă două serii de jertfe: Aaron oferea pentru el şi pentru casa lui un viţel pentru păcat şi un  berbec ca ardere-de-tot. Apoi oferea pentru popor doi ţapi pentru păcat şi un berbec pentru aderea-de-tot.  Vedem în darul pentru Aaron şi casa lui, lucrarea lui Cristos pentru Biserică, în timp ce jertfa pentru popor ne  vorbeşte mai mult de însemnătatea crucii pentru Israel.  Doi ţapi erau oferiţi pentru popor, ţapul Azazel (adică izgonit sau ispăşitor) era adus viu înaintea Domnului,  celălalt înjunghiat.

Pe capul ţapului Azazel, preotul trebuia să mărturisească toate nelegiurile fiilor lui Israel şi toate fărădelegile lor.  Ţapul era trimis în pustie şi purta asupra lui toate nelegiuirile lor. El se ducea singur în ţinutul nelocuit unde va  muri sub judecată. Azazel, ţapul care se duce, este simbol al lui Cristos care ia asupra lui greşelile noastre,  ispăşindu-le sub judecata lui Dumnezeu. El e pedepsit în locul vinovaţilor: „Noi rătăceam cu toţii… Domnul a  făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). El a purtat păcatele noastre în trupul Său  pe lemn. Dar pentru ca această lucrare să devină valabilă pentru noi, trebuie ca fiecare să-şi mărturisească  păcatele şi să accepte că pentru acele păcate El a trebuit să moară.

Ţapul ca jertfă pentru păcat era înjunghiat şi sângele lui dus dincolo de perdea, în acel moment preotul era  singur (Levitic 16:17): nimeni nu putea avea parte cu Cristos la împlinirea lucrării de ispăşire de la cruce.  Mângâietori, El n-a găsit; când a strigat spre cer, n-a primit nici un răspuns. Tămâia, simbol al desăvârşirilor lui  Cristos, era pusă în cădelniţă pe focul altarului şi norul de fum se ridica în sanctuar: focul judecăţii, toate  suferinţele crucii n-au făcut decât să arate mai bine desăvârşirea sufletului Său; tot ce ieşea din inima Sa când  a fost pus sub judecata lui Dumnezeu: dragoste, supunere, încredere, aşa cum se văd îndeosebi în Psalmi, se  înălţau spre cer ca o mireasmă plăcută (Psalmi 22; 40; 69; etc.).

Dacă sângele şi tămâia nu puteau fi prezentate decât la altar, trupul victimei era ars afară din tabără: pielea,  carnea, baliga. Judecata lui Dumnezeu a căzut în întregime asupra lui Cristos, când a suferit dincolo de poartă,  departe de Dumnezeu, lipsit de orice legătură cu poporul Său. Nimic din El n-a fost cruţat. Israel n-avea dreptul  să mănânce dintr-o asemenea jertfă. Noi, însă, avem (Evrei 13:10,11). Noi avem părtăşie la o asemenea lucrare.

c) Capacul ispăşirii

La Paşte, temelia mântuirii era sângele pe uşi. Dumnezeu vedea sângele şi cruţa poporul. În ziua Ispăşirii,  sângele dus în Locul Preasfânt permitea menţinerea relaţiilor Domnului cu poporul Său. Dar sângele viţeilor şi  ţapilor, cum ne spune Epistola către evrei, nu putea să ridice păcatele. De fapt, sensul cuvântului ispăşire în  Vechiul Testament este de a acoperi păcatele (Romani 3:25 va vorbi despre trecerea cu vederea a păcatelor  făcute mai înainte). Dar Cristos a venit cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul  Preasfânt şi a obţinut o răscumpărare veşnică.

Capacul ispăşirii, în loc să fie scaunul judecăţii, devenea astfel locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu cel credincios  (Exod 25:22). Cristos este ispăşirea pentru păcatele noastre (1 Ioan 2:2), dar este şi capacul ispăşirii (Romani  3:25). Păcatul a fost ispăşit, Dumnezeu este slăvit: El este drept când ne iartă. Dumnezeu doreşte să  mântuiască, dar fiind în acelaşi timp drept, nu poate salva dacă pedeapsa nu-i suportată de altul.

Evrei 9 şi 10 arată valoarea lucrării lui Cristos. Nu sângele ţapilor, ci sângele Său; nu un act de aducere aminte a  păcatului, ci o răscumpărare veşnică; nu arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat, ci darul trupului lui Isus Cristos; nu  aceleaşi jertfe repetate mereu, care nu pot ridica niciodată păcatul, ci o Jertfă desăvârşită care S-a oferit  singură: Cristos, care, oferind o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat o dată pentru totdeauna la dreapta lui  Dumnezeu.

Care sunt rezultatele? Printr-o singură jertfă a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţi. Dumnezeu nu-Şi  va mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor. Ei au acum deplină libertate să intre în Locul  Preasfânt, în pace, curăţiţi de o conştiinţă rea, cu trupul spălat cu o apă curată. Ei se apropie nu din obligaţie,  ci fiindcă doresc să fie în Locul Preasfânt împreună cu Acela pe care-L iubesc, Marele lor Preot.

Ziua Ispăşiri nu se termină cu jertfa pentru păcat, ci ajunge la arderea-de-tot (Levitic 16:24). Dacă Cristos a  făcut totul pentru noi, pentru a ne şterge greşelile şi a ne aduce la Dumnezeu, scopul Său suprem era slava lui  Dumnezeu şi împlinirea voii Sale.

Păcatul fiind ridicat, greşelile mărturisite, iertarea dobândită, arderea-de-tot oferită, drumul este deschis pentru  bucuria de la sărbătoarea Corturilor.

9. Sărbătoarea Corturilor

(Levitic 23:33-43; Numeri 29:12-40; Deuteronom 16:13-17; 1 Împăraţi 8:2, 65, 66; Neemia 8:13-18; Ioan  7:2,10,37-39)

Această sărbătoare, ca şi cea a Azimilor, dura şapte zile. Ea este simbol al mileniului şi al binecuvântării  pământeşti a lui Israel, dar vom vedea şi ce spune ea vieţii creştinului. Umblarea cu Domnul este într-adevăr  dovedită prin despărţirea de rău, despre care ne vorbeşte sărbătoarea Azimilor, şi de bucuria părtăşiei cu El, prefigurată în cea a Corturilor.

A şaptea şi ultima sărbătoare a anului, ea începe în a cincisprezecea zi a luni a şaptea, la scurt timp după cea a  trâmbiţelor şi a marii zi a Ispăşirii. Secerişul şi culesul viilor s-au terminat: era vremea odihnei. Odihna finală,  reprezentată în special prin ziua a opta cu adunarea ei solemnă, o vom avea în casa Tatălui. Dar, în aşteptare,  noi avem prin Duhul Sfânt, oaspete divin şi arvună a moştenirii, o bucurie anticipată a acestui moment frumos;  aşezaţi în Cristos în locurile cereşti, anticipăm înălţarea şi slava.

Ce însemna rânduiala sărbătorii pentru israeliţi?

În prima zi trebuiau să ia fructe din pomii cei frumoşi, ramuri de palmieri şi ramuri de copaci înfrunziţi şi de sălcii  de râu. Ei construiau colibe (corturi) în care trebuiau apoi să locuiască şapte zile, în odihna şi bucuria ţării, dar şi  în amintirea traversării pustiei, unde timp de patruzeci de ani, corturile părinţilor lor fuseseră ridicate sub arşiţa

La sărbătoarea Corturilor, israelitul evlavios îmbină amintirea poporului în marş cu cea a unui Dumnezeu  credincios, care prin har avea şi El cortul Lui în timpul călătoriei israeliţilor, adevăratul cort, până la sosirea în  ţara făgăduinţei.

La Paşte se împletea totdeauna bucuria eliberării cu amintirea robiei din Egipt. La terminarea sărbătorii, israeliţii  se întorceau în grabă la corturile lor şi acolo, timp de o săptămână mâncau azimi. La Cincizecime, Numele  Domnului era centrul bucuriei poporului care îl înconjura: era bucuria în comuniune, realizată pentru noi prin  prezenţa Duhului Sfânt. Dar la sărbătoarea Corturilor e bucuria pură, bucuria fără amestecătură, în timpul unui  ciclu complet de şapte zile. Există chiar porunca de a te bucura: „Să te bucuri la sărbătoarea aceasta, tu, fiul  tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta şi levitul, străinul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale” (Deuteronom  16:14). Nimeni nu-i uitat; aspectele diferite ale vieţii de zi cu zi sunt lăsate în urmă: nu se lucrează, nu se stă singur, nu sunt lacrimi. Totul, în orice participant, trebuie să exprime bucuria. Ea singură îşi are loc în sărbătoare.  Sărbătoare a amintirii şi sărbătoare a bucuriei, sărbătoarea Corturilor era şi a odihnei, prin împlinirea  făgăduinţelor: „Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta în toate roadele tale şi în tot lucrul mâinilor tale”  (Deuteronom 16:15). Iată de ce ea nu putea fi sărbătorită decât după sosirea în Canaan. Muncile anului erau terminate: „După ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc” (Deuteronom 16:13), şi nu numai din câmpul tău  şi din via ta. În arie, produsul secerişului fusese bătut, în teasc fusese adunat vinul bucuriei; se putea atunci  gusta din plin roadă muncii terminate.  Dar cum poţi menţine acesta bucurie în cursul celor şapte zile? Era stabilit de a prezenta în fiecare zi în faţa  Domnului un dar de şapte viţei, doi berbeci, 14 miei, un ţap ca jertfă pentru păcat (Numeri 29). Dacă  desăvârşirea era aproape realizată în ceea ce era de oferit cu bucurie şi de bunăvoie lui Dumnezeu – 13 viţei –  vedem totuşi o scădere în acest dar de bunăvoie în cele şapte zile; la fel cei 14 miei, fără defect, exprimând  desăvârşirea lucrării de răscumpărare. Dar în fiecare zi revenea şi jertfa pentru păcat; noi n-am ajuns încă la  desăvârşirea stării veşnice.

A opta zi, marea zi a sărbătorii

După cele şapte zile, sărbătoarea părea terminată; se părea că viaţa pământească trebuia reîncepută. Dar iată,  în ziua a opta o adunare solemnă trebuia convocată; noi jertfe trebuiau oferite: era marea zi a sărbătorii.

Poporul nu putea pricepe sensul adânc al acestei zile mari, prima dintr-o nouă săptămână. Dar ce măreţie pentru  noi, care-i putem înţelege sensul: în ziua învierii, zi nouă a unei săptămâni care nu se sfârşeşte – „au început să  se înveselească” – sărbătoare a bucuriei la masa Tatălui, ziua unei mari adunări, care se prelungeşte în viaţa  veşnică, ziua în care locuinţa lui Dumnezeu va fi cu oamenii.

Sărbătoarea Corturilor în cursul vremii

Sosit în Canaan, Israel a uitat repede că a fost un popor de călători şi străini. De fapt, nu găsim decât de trei ori  sărbătoarea Corturilor sărbătorită conform poruncii.

Mai întâi, în timpul lui Solomon, la dedicarea templului, uneltele sfinte şi chivotul sunt împreună în casa lui  Dumnezeu, care s-a umplut cu un nor: „Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul Tău de odihnă, Tu  şi chivotul măreţiei Tale!” (2 Cronici 6:41). S-a terminat cu cortul călător. Dar Solomon şi împărăţia sa a păcii  n-au fost decât un eşantion vremelnic al viitoarei Împărăţii a adevăratului Fiu al lui David.

Sub Ezra, cu altarul reconstruit şi închinarea restabilită, sărbătoarea a fost din nou ţinută (Ezra 3:4) şi au fost  oferite arderi-de-tot.

Sub Neemia, o regăsim ţinută de rămăşiţa revenită pe pământul lui Israel. Care a fost motivul? Citirea atentă a  cărţii legii (Neemia 8:13,14): ce lecţie pentru noi! Această carte n-a fost citită în grabă, ci domol, clar, făcând  să se înţeleagă ce se citea. Au ascultat cu atenţie, s-au lăsat învăţaţi şi apoi au trecut la fapte. Era ziua „Bibliei  deschise”.

Sub Ezechia deja, era Cartea care readuce poporul să sărbătorească Paştele aşa cum nu mai fusese ţinut din â zilele lui Solomon (2 Cronici 30:26). Tot citirea Cărţii, în zilele împăratului Iosia condusese poporul la sărbătorirea  din nou a Pastelor, aşa cum nu se mai făcuse, „din zilele prorocului Samuel” (2 Cronici 35:18).

Sub Neemia s-a citit chiar în luna a şaptea şi au văzut că-i timpul să ţină sărbătoarea Corturilor. Imediat fiecare  a alergat la munte să ia ramuri şi, pe acoperiş, în curte, în curţile casei lui Dumnezeu, pe terenul de la Poarta  Apelor şi pe locul de la Poarta lui Efraim s-au ridicat corturi în care au locuit cu bucurie o săptămână. „Din zilele  lui Iosua, fiul lui Nun, până în ziua aceasta, nu mai făcuseră fiii lui Israel aşa ceva. Şi a fost foarte mare veselie”  (Neemia 8:17).

Dar nu erau nici viţei pentru arderi-de-tot, nici jertfe de oferit. Se recunoştea neputinţa şi slăbiciunea; nu se  puteau prezenta în faţa Domnului cum se cuvenea, dar au rămas în faţa Lui şi „s-a citit în cartea Legii lui  Dumnezeu în fiecare zi, din cea dintâi zi până la cea din urmă. În ziua a opta a fost o adunare de sărbătoare,  după rânduială” (Neemia 8:18,19).

În Neemia, sărbătoarea Corturilor era ca o anticipare a învierii naţionale viitoare. Evangheliile (Matei 21; Marcu  11; Ioan 12) prezintă sărbătoarea ca sugerată: ramuri erau presărate sub picioarele Domnului când Se apropia  de cetate. Mulţimea Îl recunoştea ca Fiul lui David şi Împăratul lui Israel. Dar adevărata sărbătoare a Corturilor nu putea fi ţinută mai înainte ca Isus să-Şi fi dat viaţa.

Va sosi timpul (Zaharia 14) când adevărata sărbătoare va fi ţinută în ţara Canaan şi cei mântuiţi dintre neamuri  se vor sui pentru a lua parte la aceste sfinte şi slăvite solemnităţi. Israel se va odihni atunci la umbra viţei sale  şi a smochinului său şi tot pământul se va bucura sub domnia Prinţului păcii.

Ziua a opta – gustarea cerului

În aşteptarea acestor vremuri fericite anunţate de prorocii poporului pământesc, Biserica, popor ceresc, n-are  din această bucurie viitoare, prin credinţă, chiar de pe pământ?

În Ioan 7, Domnul Se suise în ascuns la sărbătoarea Corturilor, devenită sărbătoarea iudeilor, nu a Sa. Pentru el  nu era vremea odihnei şi a slavei. În pustie, chivotul însoţise poporul în pelerinajul său, asociindu-se la necazurile  lui sau mergând „înaintea lor… un drum de trei zile, ca să le caute un loc de odihnă” (Numeri 10:33). Fraţii lui  Isus ar fi vrut ca El să Se suie cu ei la sărbătoare. Dar El venise în har, Cuvântul devenit trup, să locuiască  (să-şi facă cortul în mijlocul nostru). Mielul divin de Paşte urca pentru jertfă şi pentru El era începutul unui „drum  de trei zile”, când mergea să pregătească pentru ai Săi „un loc de odihnă”.

A doua zi, ziua cea mare a sărbătorii, Isus Se arată în public. El Se adresează atunci nu numai evreilor, ci  tuturor: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). În pustie, poporul putuse să-şi  potolească setea dintr-o stâncă lovită, a cărei apă, care nu secase niciodată, îi întreţinuse viaţa: „o stâncă  duhovnicească şi care venea după ei; şi stâncă era Cristos” (1 Corinteni 10:4). Dar acum, ca şi samariteanca,  toţi cei cărora le era sete se puteau apropia şi, crezând în El, să primească apa vieţii de la Acela, unul singur,  care putea s-o dea.

În Ioan 4 există o apă care ţâşneşte în viaţă veşnică. Ea se întoarce în laudă către Isus, care a dat-o. Aici apa  curge ca râuri de apă vie din inima credinciosului care vrea să-şi potolească setea. Viaţa primită astfel de la El,  pătrunsă până în adâncul sufletului, răspândeste urmări binecuvântate pentru alţii.  Şi Duhul Sfânt poate produce aceste roade binecuvântate, umplând pe răscumpărat cu un Cristos înviat şi  slăvit: „va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:15). Arvună a moştenirii, El procură credinciosului gustul mai dinainte al cerului, în aşteptarea deplinei manifestări a slavei.

Ca şi slujitorul lui Avraam, care avea în mână toate bunurile stăpânului său, inima celui răscumpărat ia din Cel  căruia Tatăl I-a dar tot ce are, până în clipa întâlnirii, când ea va putea spune soţului: „E Domnul meu”.

10. Concluzie 

(Numeri 28,29)

Fiecare sărbătoare era însoţită de jertfe, cum vedem între altele şi în aceste două capitole. Altfel zis, fiecare  etapă importantă a vieţii duhovniceşti este legată de jertfa Domnului Isus: la Paşte, la Azimi, la snopul din cele  dintâi roade, la Cincizecime, la Trâmbiţe, la Ispăşire şi la Corturi.

Înseamnă oare că doar în ocaziile însemnate ale vieţii trebuie să ne gândim la Domnul Isus? Începutul capitolului  28 ne dă răspunsul: „Să aveţi grijă să-Mi aduceţi la timpul stabilit darul Meu, pâinea Mea pentru jertfele Mele  mistuite de foc, care Îmi sunt de un miros plăcut… Iată jertfa mistuită de foc pe care o veţi aduce Domnului: în  fiecare zi, câte doi miei de un an fără cusur, ca ardere-de-tot necurmată. Să aduci un miel dimineaţa şi celălalt  miel seara”. E vorba aici de arderea-de-tot necurmată însoţită de darul de mâncare şi de jertfa sa de băutură.  Astfel „timpul stabilit” pentru jertfa Domnului nu corespundea doar marilor ocazii, ci în fiecare zi mirosul plăcut al  arderi-de-tot urca înaintea Lui.

Dacă vom avea mai mult pe inimă, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul  Domnului Isus, vom contribui mult la menţinerea stării de trezire şi vom păstra bucuria părtăşiei. În fiecare  dimineaţă să ne gândim la Acela care S-a oferit; în fiecare seară să binecuvântăm pentru că El a venit, pentru  că El S-a dat.

În toate dimineţile şi serile, mielul era oferit ca ardere-de-tot. În ziua sabatului, însă: „să aduceţi doi miei de un  an fără cusur” cu darul lor de mâncare şi jertfa lor de băutură. Aceasta era arderea-de-tot pentru fiecare zi de  sabat, în afară de arderea-de-tot necurmată. O zi pe săptămână, pentru noi prima zi, duminica, avem un  sentiment mai profund, mai deosebit pentru Domnul Isus care S-a oferit: doi miei în plus faţă de arderea-de-tot  din fiecare zi.

În sfârşit, „la începutul lunilor voastre să aduceţi ca ardere-de-tot Domnului: doi viţei, un berbec şi şapte miei de  un an fără cusur” (Levitic 28:11); iată arderea-de-tot lunară. Aceste luni ale anului erau într-o oarecare măsură  paralele cu desfăşurarea sărbătorilor. La fiecare lună nouă trebuia adusă o nouă jertfă. Într-un sens, viaţa  creştină trebuie să fie o linie în ascensiune continuă, dar prin slăbiciunile şi neputinţele noastre, şi ea are fazele  ei. Umbre şi lumini, căderi şi refaceri, declin şi reînnoire – la fiecare experienţă asemănătoare nu trebuie să ne  gândim din nou la jertfa oferită la cruce? Amintirea lucrării împlinite la Golgota nu este doar pentru marile  sărbători; ea trebuie să fie în faţa ochilor inimilor noatre în toate zilele vieţii, în toate săptămânile, în toate  „lunile”.

În cele două capitole, accentul este pus pe arderea-de-tot: Domnul Isus pentru Dumnezeu. Fără îndoială, ne  gândim la ceea ce a făcut El pentru noi; dar trebuie să ne înălţăm în gândurile noatre şi să vorbim Tatălui despre  Cel Preaiubit în care El Şi-a găsit toată plăcerea. Nu este aceasta o datorie a celor care se bucură de moştenire  au parte de binecuvântările reprezentate prin fiecare sărbătoare?

Vom merge astfel din zi în zi, din săptămână în săptămână, din lună în lună, din an în an spre cea de a opta zi  veşnică în care  Inimile noastre, de harul Tău pline,  Vor fi locuinţă doar pentru tine,  Pe veşnicie.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

 www.theophilos.3x.ro