Necesitatea reglementării din art. 277 Cod Civil pentru evitarea unor situații discriminatorii între diferitele raporturi juridice ce ar reclama recunoașterea vieții familiale
Dreptul la viață familială se înscrie în raporturile juridice între persoane ce constituie familie (conform art. 48 din Constituție), sau tind la întemeierea unei familii conform dreptului românesc. De exemplu, soții au dreptul la viață familială între ei, cât și la recunoașterea acesteia de statul român. Însă această viață familială întemeiată natural, din relațiile de afecțiune și sexuale între ei, este însoțită de obligații corelative esențiale, menite să protejeze viața familială existentă.
Astfel, soții au obligația de fidelitate, un suport indispensabil unei vieți familiale corecte, sub sancțiunea ca încălcarea poate fi motiv de divorț din culpă exclusivă.
Soții au obligația să respecte monogamia, ce constituie respectul acordat de legea penală vieții de familie obligând la unicitatea sa raportat la persoanele în cauză, deoarece bigamia este infracțiune.
Soții sunt obligați să își acorde sprijin reciproc, tocmai pentru păstrarea și dezvoltarea unei vieți familiale întemeiate pe solidaritatea umană.
Căsătoria se întemeiază pe egalitatea soților (conform art. 48 din Constituție), adică soții se află pe picior de egalitate în toate deciziile lor, astfel încât viața familială cere supunerea la consens în mod obligatoriu, deci obligă la găsirea consensului între persoanele implicate.
Viață familială a soților trebuie să fie astfel constituită și dezvoltată încât să fie prielnică creșterii și educării copiilor (art. 48 alin.1 din Constituție, ultima teză), în ipoteza existenței copiilor.
Într-o relație heterosexuală se pot naște oricând minori, sau se asigură un mediu familial natural existenței și creșterii copiilor (pe calea adopției, dacă altfel nu ar fi posibil) astfel încât aceste cupluri dobândesc o serie de obligații suplimentare în viața lor familială.
În concluzie, viața familială dă naștere, în dreptul românesc, la o sumă mare de obligații, pe lângă dreptul la viață de familie. Or toate aceste obligații ar putea să dispară dacă ar fi „la aprecierea părților”, adică dacă ele ar mai exista doar dacă ar fi stipulate în actul căsătoriei încheiat între părți, în statul străin (ipoteza art. 277 alin. 2). De exemplu, obligația de fidelitate ar obliga părțile doar dacă este astfel scris în respectivul contract de căsătorie încheiat în străinătate, astfel se poate ivi situația ca, părțile să dezvolte relații și cu alte persoane fără nici o sancțiune, decât cel mult una morală. Totodată interdicția bigamiei nici nu s-ar aplica în ipoteza parteneriatelor civile, fiindcă legea penală se referă la calitatea de soți, nu și la cea de parteneri
În aceste condiții, în care diferite obligații specifice ar rămâne la nivelul voinței părților, nu ar mai exista o garanție a vieții familiale.
Cel mai important este că s-ar naște o discriminare de nepermis, situație contrară art 16 din Constituție, în care ar exista raporturi juridice ce prevăd numeroase obligații (cele întemeiate pe căsătoria heterosexuală încheiată conform legii româneşti) şi raporturi în care există obligații numai dacă părțile vor să le prevadă în căsătorie/parteneriatul civil încheiat în străinătate! Or, fără obligațiile de natura celor enumerate mai sus, nu poate exista viață de familie, sau persoane care să reclame dreptul la viață de familie în dreptul românesc, referitor la ipoteza relațiilor dintre persoane ce se află în raporturi de căsătorie sau similare ori asemănătoare acesteia.
De aceea, pentru a nu exista pericolul unei astfel de discriminări uriașe, art. 277 interzice recunoașterea în România a căsătoriilor/parteneriatelor monosexuale încheiate în străinătate, făcându-se astfel aplicarea art. 16 din Constituție, referitor la egalitatea dintre cetățeni. Nu pot exista cetățeni cărora să le fie recunoscută o viață familială din care rezultă drepturi și obligații (căsătoria heterosexuală) și cetățeni cărora să le fie recunoscută o viață familială din care să le rezulte numai drepturi (căsătoria/parteneriatul monosexual). În realitate, acei din urmă cetățeni nu se înscriu în noțiunea de viață familială și nu ar putea reclama protecția unui asemenea drept.
Precizăm că și în situația în care părțile ar stipula în contractul/parteneriatul civil, drepturi și obligații similare acelora prevăzute de dreptul românesc pentru căsătorie, totuși posibilitatea discriminării se menține, deoarece discutăm despre același izvor de drept, respectiv contractul (parteneriatul civil), iar soarta contractului este întotdeauna o chestiune de ordin privat și care, oricând, poate fi tranzacționată de părți.
În concluzie, așa cum este fondat dreptul românesc, nu se poate recunoaște parteneriatul civil ca existență juridică în realitatea juridică românească, fiind discriminatoriu și neavenit tradiției Constituționale românești, deci art. 277 din Codul Civil trebuie menținut obligatoriu.
Mai mult, nu se poate reclama existența unei vieți familiale, sau a unui drept de a solicita recunoașterea unei astfel de vieți familiale, din aceleași considerente – viața familială nu este un dat natural, ci o instituție, un cumul de drepturi și obligații juridice interdependente, ce se grefează pe datul natural (cel al relației persoanelor). De aceea, ține de stat, de sistemul său legislativ și de concepțiile profunde ale societății, în ce condiții recunoaște existența vieții familiale și a drepturilor aferente.
Or, se observă că recunoașterea vieții familiale și a drepturilor astfel izvorâte ține de premisa existenței unor raporturi juridice între persoane, care să îndeplinească anumite condiții. Prin urmare, recunoașterea vieții de familie nu se întemeiază pe o existență obiectivă a fenomenului (deși relațiile de filiație și rudenie sunt un fenomen obiectiv și natural), ci este un construct juridic ce ține de legislațiile și culturile statelor – astfel, statele pot recunoaște că există viață de familie a diferitelor persoane, și trebuie ocrotită ca atare, în funcție de îndeplinirea anumitor condiții specifice, întemeiate inclusiv pe moravurile societății. De exemplu, statele din lume, ce acceptă poligamia, recunosc existența unei vieți de familie pentru acele persoane făcând parte dintr-o astfel de relație poligamă, ceea ce nu este valid în statele unde nu este permisă poligamia. Mergând pe această logică, există state în care e recunoscută existența unei vieți de familie a cuplurilor de același sex, în timp ce alte state nu recunosc acest fapt, încadrându-l în domeniul vieții private.
În dreptul românesc, viața familială și drepturile ce decurg din aceasta (art. 26 din Constituție) se înscriu în existența unui raport juridic ce îndeplinește condiții prevăzute strict de lege.
Totodată, sunt importante de adăugat aici, câteva precizări asupra unor raporturi juridice ce se aseamănă întrucâtva familiei, dar cu care nu se confundă.
- simpla relatie de iubire, afectiune sau raporturi sexuale, dintre persoane nu sunt constitutive de familie, astfel mergând și pe interpretarea tradițională a dreptului convențional (Burden c. Marea Britanie[9]65: „…the absence of such a legally binding agreement between the applicants renders their relationship of cohabitation, despite its long duration, fundamentally different to that of a married or civil partnership couple”).
- simpla relație de coabitare dintre persoane, indiferent de durata în timp, nu este constitutivă de familie. Astfel, o relație de concubinaj nu poate fi considerată ca intrând în noțiunea de familie, dacă nu există copii, deci în afara existenței vreunei calități a persoanelor expres și limitativ prevăzute de art. 48 (soț, părinte). De asemenea, o simplă relație de concubinaj, în afara existenței copiilor nu poate fi considerată familie sau grup de persoane având o viață de familie (art. 26); aceasta, deoarece viața de familie este dreptul și rezultanta (efectul) unei comunități de persoane ce au îndatoriri specifice noțiunii de familie (fidelitate, afecțiune, întreținere, modalitate de recunoaștere copil, stabilire domiciliu, monogamia), interpretate conform și în lumina tradițiilor democratice ale poporului român (conform art.1 alin.3 din Constituție).
De asemenea, ar fi o discriminare față de instituția căsătoriei să se asimileze sau să se compare o relație de concubinaj cu căsătoria și, de asemenea, ar fi nepermis să se conceapă că există un regim de viață familială ce obligă la fidelitate și întreținere și alte obligații între părți (soți) pentru unii, și o viață familială ce acordă o deplină libertate părților (concubini), pentru alții.
- Mergând mai departe pe raționamentul de mai sus, o relație monosexuală nu poate fi asimilată nici căsătoriei, nici unui vieți familiale din punct de vedere al dreptului românesc (ce instituie anumite obligații specifice, așa cum am mai arătat), ci aceste cupluri se bucură de ocrotirea vieții private. Mai mult, față de concubinaj, o relație monosexuală nu ar avea niciodată valență să se înscrie vreodată în obținerea statutului de familie, din moment ce căsătoriile monosexuale sunt interzise în România.
În concluzie, trebuie apreciat art. 277 din noul Cod Civil prin prisma inexistenței unei vieți familiale degajate de acele grupuri de persoane în legislația românească. Pe de altă parte, dreptul la viață privată este pe deplin ocrotit și garantat de statul român cuplurilor de același sex.
Față de toate cele expuse mai sus, rezultă că art.26 din Constituție nu este încălcat de către art. 277 din Codul Civil, acesta fiind constituțional.
Câteva argumente, plecând de la decizia Schalk și Kopf c. Austria, pentru susținerea prematurității constatării, în România, a schimbării de atitudine a societății față de cuplurile monosexuale
Plecăm de la observaţia că este dreptul Statelor Contractante de a defini conceptul de „viaţă familială” şi de a-l reglementa ca atare, respectiv dacă relaţiile de tip monosexual, ar îndeplini condiţiile pentru a se considera că acestea au o viaţă familială, astfel rezultată din simpla relaţie cu durată mai îndelungată în timp (recte, Schalk si Kopf c. Austria § 92). Astfel, în §92, C.E.D.O. adaugă: „…given the existence of little common ground between the Contracting States, this was an area in which they still enjoyed a wide margin of appreciation.” Deci, Curtea a statuat, în mai multe rânduri, în jurisprudenţa sa, că statele au o largă marjă de apreciere privind încadrarea acestor relaţii ca fiind „viaţă familială”. Cu alte cuvinte, în drept, Statele Contractante au o marjă de apreciere asupra existenţei sau a non existenţei unei situaţii de family life, privind diferitele categorii de relaţii posibile (respectiv, bazate pe heterosexualitate sau monosexualitate), astfel încât cuplurile reclamante ar putea să aibă dreptul temeinic sau nu, pentru revendicarea drepturilor la viaţă familială în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din C.E.DO – „Article 14 taken in conjunction with Article 8”).
In atari condiții, Curtea abandonează recent o practica îndelungată, pentru o concluzie nouă, contrară, statuând că, în prezent, există un număr mare de State Contractante care recunosc legal relaţiile monosexuale și, în consecință, ar trebui recunoscută existența unei vieți familiale acestora (Schalk și Kopf c. Austria §94: „In view of this evolution, the Court considers it artificial to maintain the view that, in contrast to a different-sex couple, a same-sex couple cannot enjoy “family life” for the purposes of Article 8. Consequently, the relationship of the applicants, a cohabiting same-sex couple living in a stable de facto partnership, falls within the notion of “family life”, just as the relationship of a different-sex couple in the same situation would.”).
Pe de altă parte, mergând pe ideea privind libertatea marjei de apreciere de care se bucură Statele Contractante, cităm următoarele consideraţii anterioare ale C.E.D.O. din cauza Mata Estevez c. Spania:
„As regards establishing whether the decision in question concerns the sphere of „family life” within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention, the Court reiterates that, according to the established case-law of the Convention institutions, long-term homosexual relationships between two men do not fall within the scope of the right to respect for family life protected by Article 8 of the Convention (see X. and Y. v. the United Kingdom, application no. 9369/81, Commission decision of 3 May 1983, Decisions and Reports (DR) 32, p. 220, and S. v. the United Kingdom, application no. 11716/85, Commission decision of 14 May 1986, DR 47, p. 274). The Court considers that, despite the growing tendency in a number of European States towards the legal and judicial recognition of stable de facto partnerships between homosexuals, this is, given the existence of little common ground between the Contracting States, an area in which they still enjoy a wide margin of appreciation (see, mutatis mutandis, the Cossey v. the United Kingdom judgment of 27 September 1990, Series A no. 184, p. 16, § 40, and, a contrario, Smith and Grady v. the United Kingdom, nos. 33985/96 and 33986/96, § 104, ECHR 1999-VI). Accordingly, the applicant’s relationship with his late partner does not fall within Article 8 in so far as that provision protects the right to respect for family life.”
Or, simplul fapt că ar exista în prezent o largă categorie a statelor ce au adoptat soluţii legislative favorabile relaţiilor dintre persoane de acelaşi sex nu conduce automat la înlăturarea marjei de apreciere faţă de statele unde nu există încă o astfel de atitudine favorabilă, deoarece evoluţia jurisprudenţială a Curţii a fost determinată, aşa după cum susține Curtea explicit, de „evolution of social attitudes towards same-sex couples”. Or, per a contrario, acolo unde nu există schimbare esenţială a societăţii faţă de relaţiile cuplurilor de acelaşi sex nu există temeiuri juridice pentru care Curtea ar fi îndreptăţită să intervină în marja de apreciere a Statelor respective.
Totodată, din cele menționate până acum, mai trebuie observat că la momentul 2001 era considerat de Curte ca fiind în standardele C.E.D.O, încadrându-se perfect în normele art. 8, aprecierea că relaţiile monosexuale nu se bucură de respectul family life, ci doar de private life, şi de asemenea era conform drepturilor omului ca Statele Contractante să dispună de o astfel de marjă de apreciere şi să dispună în consecinţă.
Faţă de ipoteza că, la momentul respectiv (an 2001), Curtea şi-ar fi întemeiat deciziile de respingere doar pe faptul că la acea vreme exista o minoritate de state cu legislaţii favorabile (`given the existence of little common ground between the Contracting States”…), trebuie precizat că nici la data pronunţării asupra cauzei Schalk si Kopf c. Austria nu exista o unanimitate, ci cel mult o parte considerabilă a statelor cu legislaţii şi atitudini favorabile relaţiile cuplurilor de acelaşi sex, respectiv 21 de state[10]. Însă, acest număr considerabil, eventual fie şi majoritate, nu poate conduce la concluzia că ar exista un “common ground” al tuturor legislaţiilor Statelor Contractante. Această concluzie este deosebit de imporatantă, fiindcă doar existenţa unui „common ground” ar putea putea justifica o eventual intervenţie a Curţii de la Strasbourg în limitarea marjei de apreciere a tuturor Statelor (fiind deci, o condiţie esenţială, aşa cum arată chiar Curtea: „The scope of the margin of appreciation will vary according to the circumstances, the subject matter and its background; in this respect, one of the relevant factors may be the existence or non-existence of common ground between the laws of the Contracting States” – Schalk §98).
Mai mult, se observă aici că instanţa de la Strasbourg vorbeşte despre legile Statelor Cotractante fără să indice un număr, deci, în lipsă, se consideră că este vorba de toate statele contractante (fiindcă astfel nu se distinge: o majoritate simplă, absolută sau calificată, ci, se vorbeşte despre „Statele Contractante”, deci dacă nu distinge numărul, atunci rezultă că e vorba de toate statele, aplicând regula de interpretare juridică).
Cu toate acestea, Curtea nu face nici o referire la statele contractante în care nu s-a produs încă legal recognition to same-sex couples, şi nici evolution of social attitudes towards same-sex couples; prin urmare, în mod logic, în aceste state este încă aplicabilă situaţia din 2001 conform cauzei Mata Estevez, iar, în consecinţă, acele state se bucură încă de o largă marjă de apreciere asupra noţiunii de family life.
Rezultă că Schalk si Kopf c. Austria e o decizie de speţă, raportată doar la statul Austriei, şi care ar putea fi extinsă cel mult statelor care au adoptat legislaţii favorabile, exemplificate în §27-30, neputând fi extinsă la statele în care nu există încă o schimbare de atitudine societală, faţă de viaţa în cuplurile monosexuale. Ca şi argument de text, observăm că în §94-95, Curtea precizează că încadrarea situaţiei în art. 8 din C.E.D.O. se referă la speţa reclamanţilor, fără a se extinde în mod generic la toate statele contractante (ex: §94:…the relationship of the applicants… §95… The Court therefore concludes that the facts of the present case fall within the notion of …)
Aici trebuie precizat că Austria, deşi nu avea reglementată căsătoria între persoane de acelaşi sex, totuşi reglementase parteneriatele civile, în vigoare de la 1 ianuarie 2010, aşa cum am mai arătat anterior. Deci, e posibil ca, CEDO să observe această situaţie de reglemenatre internă ca fiind o schimbare în atitudinea societală faţă de relaţiile monosexuale, astfel încât acestea să ajungă să se bucure de o situaţie similară celor heterosexuale, din moment ce statul austriac le-a consacrat o anumită recunoaştere legală, fie ea şi mai restrictivă. Deci, faţă de statul austriac ar putea fi acceptabilă o astfel de condamnare, fiindcă nu le-a recunoscut family life, din moment ce le-a recunoscut o formă de existenţă legală de cuplu, astfel încât orice diferențiere legislativă ulterioară între diferitele tipuri de relații de gen, să pară artificială. Rezultă că Schalk si Kopf c. Austria este o soluţie aplicabilă doar Austriei şi situaţiei rezultante din legislaţia acelui stat şi nicidecum nu ar putea fi extinsă, decât, cel mult în state cu dinamică normativă similară.
Statul roman nu cunoaşte o dinamică normativă similară Austriei, sau o jurisprudență constituțională apropiată Italiei, respectiv o recunoaştere a parteneriatelor civile, nici o schimbare a evoluţiei societale privind atitudinea faţă de relaţiile monosexuale (din contra, în prezent, la nivelul societăţii civile, există în mod cert strânse cel puţin 3.000.000 semnături pentru modificarea Constituţiei în sensul recunoaşterii exprese doar a familiei constituite pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie!); nu există nici o jurisprudenţă naţională favorabilă în acest sens; recent a intrat în vigoare noul Cod Civil, care prevede viziunea tradiţională asupra familiei.
Interpretând coordonatele jurisprudenței CEDO recente, rezultă că statul român se află într-o stare de prematuritate în ceea ce privește recunoașterea evoluției concepțiilor sociale asupra cuplurilor de același sex.
Altfel, o recunoaștere avant la lettre a vieții familiale unei relații monosexuale, practic, prin acceptarea efectelor legale rezultate din căsătoriile/parteneriatele civile (față de interdicția din art. 277 Cod Civil), ar însemna adoptarea unei viziuni aflate în afara evoluției de atitudine și concepție a societății românești (…evolution ofsocial attitudes!); deci Curtea Constituțională s-ar plasa înaintea acceptabilității societății și dreptului românesc inclusiv la nivel constituțional, ceea ce ar însemna, din partea instanței constituționale, adoptarea unei viziuni contrare voinței poporului (pentru această sintagmă, vezi decizia CCR nr. 80/2014, sus-citată), deci ar fi o decizie despotică.
Cu alte cuvinte, o decizie C.C.R. nefavorabilă art. 277 din Codul Civil ar însemna impunerea unei forme fără fond în dreptul românesc, a noului trend constatat de jurisprudența C.E.D.O. la un moment dat, față de realitatea socială românească; de aceea Curtea nu ar mai fi un garant al supremației Constituției României, ci un executant al opiniilor de moment ale C.E.D.O. Dimpotrivă, interpretarea noțiunii de familie și a vieții familiale în sens tradițional, în afara noilor considerente jurisprudențiale ale CEDO, respectă principiul supremației Constituției. Mai mult, se observă că au prioritate reglementările internaționale, în mod expres, doar în raport de legile interne, conform art. 148 alin. 2 din Constituție (privind dispozițiile comunitare), precum și conform art. 20 alin. 2 din Constituție (privind dispozițiile C.E.D.O.) dar nu și față de normă constituțională.
NOTE
[8] Nu există nici o legislaţie naţională românească favorabilă cuplurilor monosexuale. Spre deosbire, se observă că în 24 de state membre ale CE există diferite forme de legislaţii privind recunoaşterea unor astfel de uniuni (vezi, Oliari and Others v. Italy §55 si §178). Dar, în România nu există nici o astfel de legislaţie favorabilă.
[9]Burden c. Marea Britanie, no 13378/05, hotărârea din 29 aprile 2008
[10] Numărul de 21 de state este compus, astfel după cum arată curtea în Schalk §27-30 din: 6 state în care s-a permis căsătoria monosexuală + 13 state în care există diferite reglementări favorabile parteneriatelor civile + 2 state în care există proiecte legislative şi alte atitudini favorabile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu