Reforma
lumii nu poate începe decât acasă, iar creșterea celor mici reprezintă un
etalon nemilos pentru a vedea în ce măsură oamenii sunt dispuși să se schimbe
cu adevărat.
Cu greu ar putea fi găsit un subiect, pe cât de important, pe atât de mult
ignorat de credincioșii obișnuiți, cum este cel al educației copiilor. De la
proiectele comunist-utopice antice, până la tentativele contemporane de
subversiune și demoralizare, introduse în special prin agențiile
nonguvernamentale, orice tentativă de redefinire a normalității și a realității
are ca punct central subminarea educației, începând, bineînțeles, cu educația
primilor ani. Nu fără temei, iezuiții, de pildă, și-au luat drept motto ideea
că acela care controlează primii șapte ani ai copilului va decide portretul său
la maturitate, la fel cum nu e întâmplător că inventatorii grădinițelor erau
discipolii lui Adam Weishaupt.
Ca urmare, este întrucâtva de neînțeles că tema educației nu are o priză
deosebită la public, iar mulți creștini preferă să meargă cu valul schimbărilor
culturale (televizor, tabletă, telefon, etc.), ce dărâmă pe termen mediu casele
părinților și sufletele copiilor. Pe de altă parte, aruncând o privire fugară
la omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, observăm că lupta aceasta pentru
desăvârșirea celor mici nu suscita un interes ieșit din comun nici măcar în
vremurile de glorie ale Ortodoxiei. Ceea ce nu-l împiedica, însă, pe patriarhul
Constantinopolului să discute pe larg despre ceea ce considera a fi „nu
fleacuri, ci guvernarea lumii”:
„Dăm bani și ne preocupăm să le asigurăm o bună educație laică, lumească,
și, de asemenea, să treacă cu bine prin stagiul militar. Apelăm la prieteni și
alergăm încoace și încolo pentru asta, dar nu facem absolut nimic ca să-i
ajutăm să fie prețuiți și de împăratul îngerilor. Le permitem să meargă la
spectacol, dar niciodată nu-i obligăm să meargă la biserică. Și, chiar dacă-i
facem să vină, o dată sau de două ori, ei vin și-și pierd timpul fără niciun
rost sau vin ca să se distreze, fără să înțeleagă ce se întâmplă acolo.”
Totuși, o distincție se impune în comparația dintre antici și moderni. Spre
deosebire de perioada clasică, în modernitate există o contestare radicală, în
fapt, o substituire, a modelului paideic de educație liberală, înțeleasă
explicit ca educație spre eliberarea omului de patimi. Astfel, dacă ne uităm la
teoriile păgâne grecești sau la curriculumul creștin, putem sesiza fără
dificultate note comune și puține diferențe (ce-i drept, unele dintre ele,
importante; suficient să spunem acum pe urmele unor teologi ca George Florovsky
că paideia ortodoxă țintea spre deșert, în timp ce paideia clasică avea ca
destinația cetatea).
În epoca noastră, consensul antic s-a evaporat, fiind înlocuit de o
paradigmă educațională din care referințele clasice au dispărut aproape cu
totul și în care dorințele copilului devin, la propriu, în unele cazuri, literă
de lege. Rezultatul nu e doar o anomie teoretică, ci anarhia culturală,
politică și socială, pe care o vedem la tot pasul și care nu dă niciun semn că
și-a atins potențialul distructiv. În fața acestui dezastru iminent, singura
soluție pentru salvarea copiilor, respectiv a civilizației, o reprezintă
repoziționarea pe modelele încercate ale Tradiției.
Din această perspectivă, eseul Episcopului Grigorie Grabbe reprezintă o mică bijuterie foarte accesibilă, în care excursurile
teoretice solide se îmbină suplu cu sfaturile practice, indispensabile pentru
oricine încearcă să ghideze pașii celor mici spre mântuire.
George (pe numele de
botez) Grabbe s-a născut la St. Petersburg, în anul 1902, într-o familie de
nobili cu origini baltice, credincioasă țarului și imperiului. Bunicul său era
nimeni altul decât Alexei Homiakov, poate cel mai mare teolog rus laic al
secolului XIX, iar tatăl său era contele Pavel Grabbe, un aristocrat devenit
martir pentru credință. Una dintre surorile sale a devenit în a doua jumătate a
secolului trecut o egumenă importantă a Mănăstirii de la Lesna, singura
mânăstiri cu continuitate neîntreruptă din vremea țarismului și până astăzi.
Crescut într-o atmosferă
profund ortodoxă, într-o lume în care încă nu era foarte dificil să întâlnești
sfinți, viitorul prelat manifesta încă din copilărie un interes special pentru
credință. Scrierile sale de adolescență, făcute publice, depun mărturie pentru
seriozitatea preocupărilor sale.
Prăbușirea Imperiului Țarist a adus cu sine nu doar dispariția celei de-A
Treia Rome, ci și un nesfârșit cortegiu de drame personale. Familia Grabbe a
emigrat din Rusia la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, odată cu
prăbușirea Albilor, pentru a scăpa de urgia comunistă. Deportat inițial în
Grecia, în condiții inumane care au dus la moartea unei sore, viitorul episcop
a emigrat mai apoi în Serbia, la Sremsky-Karlovsky, locul în care Mitropolitul
Antonie Hrapovitsky punea bazele Bisericii Ruse din Exil. Grabbe și-a terminat
studiile teologice la Universitatea din Belgrad, acolo unde și-a desăvârșit
competențele teologice și literare, însă influența cea mai profundă asupra sa
avea să rămână cea a mitropolitului Antonie, unul dintre cei mai mari făcători
de sfinți ai secolului XX (este suficient să ne gândim la Sf. Ioan Maximovici,
Sf. Filaret, Sf. Ilarion Troițki sau la iradierea pe care a avut-o în Serbia
asupra unui sfânt ca Iustin Popovici). Cucerit de calitățile tănârului Grabbe,
Mitropolitul Antonie l-a numit secretar al Cancelariei Sinodale, poziție pe
care a deținut-o până în anul 1986, devenind practic principalul canonist al
Bisericii Ruse din Exil.
Eseul „Educația ortodoxă a tinerilor” a apărut în anul 1960, într-o vreme
în care revoluția culturală începea să se intensifice, iar fructele ei răsăreau
la tot pasul, spre groaza sensibilităților premoderne sau a naivilor care
așteptau izbăvirea din triumful confortului postbelic. Chiar dacă a trecut mai
bine de jumătate de secol de la prima ediție, scrierea episcopului rămâne mai
actuală ca niciodată, mai ales că problemele identificate nu au cunoscut nicio
ameliorare, ba chiar s-au amplificat la proporții pe care un creștin crescut la
școala Filocaliei le-ar fi putut, de altfel, anticipa. Și asta pentru că, așa
cum surprinde perfect autorul, schimbarea teoriilor despre educație, trecerea
de la modelul creștin la un model freudian, nu avea cum să rămână fără urmări
nefaste.
Grabbe îl identifică pe Sigmund Freud drept unul dintre responsabilii
semnificativi ai degringoladei. Și, într-adevăr, în anii de după război, voga
psihanalizei nu dădea semne că ar putea cunoaște vreo epuizare. De atunci,
modele s-au mai schimbat, însă doar în aparență. Pentru că nucleul dur, ceea ce
rămâne, când toate zorzoanele psihanalizei sunt date la o parte, este, fără
îndoială, de neatacat pentru toată modernitatea.
Ideea, de pildă, că educația copiilor trebuie administrată în afara
contextului religios reprezintă o axiomă atât a psihanalizei cât și a celorlalte
teorii moderne, care îi sunt mai mult sau mai puțin tributare. Pentru Freud,
dar nu numai, relația copilului sau a omului cu Dumnezeu semnifică o patologie,
și nu o normalitate. „(…) religia este compatibilă cu o nevroză infantilă, și
(…) umanitatea va depăși această fază nevrotică, așa cum mulți copii, crescând,
își depășesc nevroza, întru totul similară”, scria patriarhul psihanalizei în
„Moise și monoteismul”. De aici se nasc deosebiri uriașe de abordare și se
cască diferența între două lumi.
Dar nu se rezumă doar la atât. Pledoaria pentru urmărirea necenzurată a
plăcerilor, satisfacerea instinctelor celor mai de jos, în absența cărora ar
apărea nevrozele, inversarea raportului între procreare și activitate sexuală,
reprezintă doar câteva dintre contribuțiile semnificative ale lui Freud la
bagajul de înțelepciune contemporan. Din acest punct de vedere, după cum
remarcă episcopul, este firească și necesară recomandarea de către psihanaliști
a educației sexuale de la vârste cât mai fragede. Chiar dacă este adevărat că
promotorii coruperii copiilor nu și-au extras argumentele doar din panoplia
freudiană, contribuția maestrului vienez la pansexualismul contemporan,
declinat în special prin arta secolului XX, rămâne greu de egalat. Așadar,
departe de a constitui o relicvă numai bună de pus în insectarul ideilor
datate, psihanaliza este în continuare o formă mentală cuceritoare. Iar această
atracție, după cum admite chiar episcopul Grabbe, dar și cercetători mai
recenți ca Jean-Claude Larchet, provine și din faptul că psihanaliza descrie
realist o parte din viața interioară a omului căzut.
În aceeași ordine de idei, ceea ce se poate constata cu ușurință în
majoritatea teoriilor contemporane cu ștaif despre educație este absența
oricărui referențial creștin ortodox. Ba mai mult, când nu apar influențe New
Age din ce în ce mai subtile și invazive, noțiunea unui Creator al lumii este
complet eludată. Nu este de mirare atunci că pledoariile pentru morală nu își
mai găsesc locul, că se creează distanțe tot mai mari între generații, că din
ce în ce mai mulți copii devin, practic, cobai pentru experimente sociale,
derulate prin intermediul școlilor publice, șamd.
Meritul fundamental ale cărții este de a arăta cât de importante sunt
presupozițiile antropologice pentru educație și, nu în ultimă instanță, pentru
felul în care arată lumea. Privită astfel, insistența ortodoxă pentru
cultivarea virtuților și abolirea patimilor depășește categoriile pisălogelii
pietiste, devenind, în fapt, singura cale, sub speciae aeternitatis, pentru dobândirea
mântuirii, iar în ordine lumească, pentru dobândirea păcii interioare. În
aceeași ordine de idei, reamintirea adevărului capital că suntem creați „după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, surprinde atât firea naturii umane cât și
telosul ei. Pe cale de consecință, singura grijă cu adevărat importantă pentru
părinți o reprezintă pregătirea copiilor pentru împărăția lui Dumnezeu, după
cum amintește și mottoul Sf. Ioan Gură de Aur. Practic, acesta este standardul
după care trebuie ghidată întreaga viață a familiei și borna fixă prin care
este depășit relativismul presant al epocii sau asurzitoarele teorii la modă.
Însă, după cum reamintește ultimul mare canonist al Bisericii Ruse, fixarea
scopului pentru părinți nu rezolvă imediat educația copiilor, chiar dacă o
așază pe făgașe naturale. Și asta pentru că teoria nu înlocuiește practica, iar
viața în Biserică a celor mici depinde în mod necesar de viața părinților în
Biserică. Mai mult, sfaturile nu pot fi decât generale, iar justa măsură între
severitate și laxitate nu poate fi dobândită decât prin imersiunea în exemplele
vii sau istorice ale Tradiției, coroborate cu încercările ascetice ale
părinților.
În acest punct, se impune un comentariu la exemplele furnizate de episcopul
Grabbe. Majoritatea covârșitoare a cazurilor de delincvenți prezentată în carte
este explicată prin influența unei pedagogii mult prea stricte, în care
violența fizică reprezenta principala metodă de pedeapsă. Și nu cred că ar
trebui să ne îndoim de acest verdict, mai ales că sursa este protestantă și, la
fel de important, reprezintă aproape un loc comun în literatura vremii
respective. Nu cred să mai fie vreo îndoială, însă, că excesul acesta a fost
basculat, astăzi, tocmai în direcția opusă, aceea a unui laissez-faire în care
copilul devine stăpânul absolut al casei, de la cele mai mici vârste, în care
autoidolatrizarea „generației eu” nu este altceva decât o instrucție în ateism
și autodistrugere. După cum remarca undeva Cuviosul Serafim Rose, vorbind
despre educația contemporană, „încă din fragedă vârstă, copilul este tratat, ca
regulă generală, ca mică zeitate în familie: capriciile îi sunt alimentate,
dorințele îndeplinite; este înconjurat de jucării, distracții, confort; nu este
pregătit și educat după principiile stricte ale comportamentului creștin, ci
este lăsat să se dezvolte pe orice cale ar vrea el să o apuce. În general este
de ajuns să spună „Vreau!” sau „Nu vreau să fac!” pentru ca indulgenții părinți
să se încline în fața lui și să-l lase să facă ce dorește”.
Exemplele episcopului, însă, nu arată decât preocuparea pentru practică,
pentru istorie, pentru literatura științifică relevantă, și nu infirmă
nicidecum teoria. Dimpotrivă, ele vin ca o confirmare suplimentară a faptului
că justa măsură, calea regală, țin întotdeauna de un aranjament fin situat la
media, niciodată aritmetică, între două extreme. Din acest punct de vedere, ar
trebui să fie clar pentru orice părinte că excesul de anarhie actual nu va
putea fi combătut cu instrucție „sovietică”, mai ales într-o lume care pune la
loc de cinste așa numitele „drepturi ale copiilor”.
Relația părinților creștini cu o astfel de lume nu se poate așeza decât pe
baze antagonice, cel puțin la nivel cultural. Astfel, pledoaria episcopului
Grabbe pentru segregare culturală este mai mult decât binevenită, în special în
spațiul autohton unde romantismul pașoptist și imaginea roză despre școala românească
au înlocuit discernământul și lucididatea.
Creștinul trebuie, bineînțeles, să facă parte din lume, dar să nu-i
aparțină, pentru că împărăția sa este în altă parte. Dar în ziua de astăzi
această înțelepciune pare uitată. Afundarea tot mai adâncă în mlaștina
modernității conține toate premisele pentru a distorsiona relația omului cu
Dumnezeu și, în cele din urmă, a tulbura din rădăcini educația și creșterea
copilului. Exemplele din carte despre familiile solide în lagărul comunist și
destrămate în paradisul consumerist ne oferă indicii nu despre superioritatea
morală a bolșevismului, cât despre subtilitatea reeducării în atmosfera aparent
liberă a democrațiilor.
În acest context, un rol esențial în procesul de disoluție al familiilor și
de distrugere a copiilor îl joacă, fără îndoială, școlile publice, transformate
în veritabile uzine de reeducare a celor mici în spiritul nihilismului
licențios.
Iar aici avertismentele episcopului Grabbe și ale Sf. Teofan Zăvorâtul,
citat elogios în carte, privind grija extraordinară pe care ortodocșii trebuie
să o arate pentru programa școlară, suportă o explicație suplimentară. Lumea în
care cei doi prelați scriau nu era încă o lume ticăloșită complet (deși este
adevărat că nici lumea în care noi ne mișcăm astăzi nu și-a dat întreagă măsură
a decăderii). De atunci și până în prezent, însă, s-a produs o degradare
constantă, sprijinită printr-un program sistematic de îndobitocire intelectuală
și morală, documentat amplu de autori ca John Taylor Gatto sau Charlotte Isserbyt,
pe care școlile de stat îl aplică mecanic. Altfel spus, dacă în urmă cu 50 sau
60 de ani nu era foarte greu să găsești o școală decentă, între timp, misiunea
aceasta a devenit aproape imposibilă pentru niște părinți ortodocși. Argumentul
nu stă exclusiv în decadența materiilor strict intelectuale, cu toate că
dispariția abilităților de citit, socotit și scris („cei trei R”) nu e deloc
neglijabilă. Primordial este triumful instituționalizării în educație a
patimilor și viciilor, războiul sistematic împotriva oricărei forme de decență
și moralitate.
În acest sens, instaurarea cvasiubicuă a educației sexuale în programa
școlară, de pildă, face aproape ridicole orice eforturi ale părinților de a mai
prezenta o perspectivă sănătoasă asupra a orice se predă la școală. De
asemenea, apariția tot mai frecventă a unor lecții despre “drepturile
copilului” creează premise solide pentru dizarmonie familială și
microrevoluții. Pe lângă toate aceste grozăvii cu rezultate infernale pe termen
lung (fără a mai adăuga proiectele de școlarizare obligatorii de la vârste tot
mai fragede), micile intruziuni stupide ca ecologia sau lecțiile despre
minorități apar ca distracții nevinovate. Practic, oricine se uită pe manualele
contemporane cu greu ar putea găsi ceva serios, care să merite a fi predat sau
să fie predat după canoanele actuale.
În aceste condiții, în care școala publică reprezintă o falangă, poate cea
mai periculoasă, în războiului contra familiei, opțiunea creștinilor ar trebui
serios regândită având în minte promisiunea manifestă a statului contemporan de
a distruge copiii și Ortodoxia.
După cum subliniază episcopul Grabbe, iluzia libertății democratice nu trebuie
să ne păcălească, deoarece nu este altceva decât un ambalaj frumos pentru un
conținut toxic.
Părinții nu au astăzi,
de fapt, niciun cuvânt de spus asupra programei școlare, iar orice protest mai
consistent, chiar și cu sprijinul majorității, se poate încheia cu acuze de
discriminare sau cu interogări neplăcute. Așadar, după recomandările a tot mai mulți prelați ortodocși (vezi,
de pildă, conferințele online ale părintelui Peter Heers), după cum au
descoperit suficienți părinți ortodocși și după cum putem remarca din
înflorirea constantă în secolul XX a comunităților Amish, aproape singura
alternativă la sistemul actual de învățământ o reprezintă mișcarea de educație
acasă.
Sigur că în „Educația creștin ortodoxă a copiilor” nu vom găsi recomandări
explicite în această direcție, însă trebuie ținut cont atât de contextul
istoric dat (mult mai prietenos cu ortodocșii), cât și de spiritul scrierii,
care mi se pare că nu fac deloc hazardată o asemenea pledoarie. În fond, ceea
ce ne îndeamnă, de data asta răspicat, episcopul Grabbe este de a privi școala
democratică cu aceiași ochi neîncrezători cu care privim școala comunistă. Ba
chiar mai suspicios, dacă este posibil, pentru că este vorba, în fond, de
aceeași instituție creată să distrugă ordinea naturală a familiei. Inutil să
mai precizez, cred, că abandonarea proiectului școlii publice de către
ortodocși, câtă vreme acest lucru mai este posibil legal, nu înseamnă nicidecum
un refuz al educației, ci tocmai o încercare de a deprinde adevărata cultură,
acea „Mare Tradiție”, pe care s-a construit civilizația europeană.
Interpretată astfel, educația copiilor capătă valențe politice și poate da
seama mai bine decât multe teorii alambicate pentru salvarea cetății. În fond, reforma lumii
nu poate începe decât acasă, iar creșterea celor mici reprezintă un etalon
nemilos pentru a vedea în ce măsură oamenii sunt dispuși să se schimbe cu
adevărat. În aceeași ordine de idei, o educație de
calitate presupune atât asumarea unor sacrificii personale, cât și practicarea
virtuților, deoarece ar trebui să fie de acum un poncif ideea că „un copil va
face întotdeauna ce face părintele și nu ce spune acesta”. Ori toate acestea nu
se pot coagula decât prin atmosfera Tradiției, prin Biserică, deoarece doar
acolo copilul va putea întâlni modele veritabile („Viețile Sfinților”) și va
dobândi mirosul inefabil al comunității sfinților.
Din acest punct de vedere, „Educația ortodoxă a copiilor” reprezintă un
ghid inegalabil pentru toți creștinii care încearcă să iasă din gulagul soft al
modernității și să facă din curățenia interioară a copiilor scopul principal al
vieții lor.
Membru asociat al Institului Ludwig von Mises
România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice
la SNSPA. Scrie în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu