Într-o lume
în care sarcina și nașterea sunt considerate impedimente, avortul o „ajustează
chirurgical” pe femeie pentru a se potrivi în această lume. Masa de avort este
un pat al lui Procust modern; doar că, într-o hidoasă răsturnare de situație,
victimele sunt cele care mărșăluiesc pe străzi pentru a cere, ele însele, să
fie întinse pe acest pat.
Dezbaterile privind
avortul par a fi conflicte imposibil de rezolvat între două drepturi: dreptul
femeilor de a avea control asupra propriului corp și dreptul copiilor de a fi
născuți. Ar putea cineva să susțină în același timp drepturile femeii și să se
opună avortului?
Susținătorii
adevărați ai drepturilor femeilor trebuie să spună adevărul despre avort și să
lupte pentru ca această practică să înceteze.
Cu mulți ani în urmă
simțeam altfel; pe când eram la colegiu am pledat pentru revocarea legilor
avortului [a legilor care îngrădeau avortul, n.tr.] și mi-am susținut
prietenele care plecau în alte state pentru a avorta. În acele zile de început pentru mișcările feministe, femeile făceau față
unor obstacole descurajatoare. Se credea că femeia tipică era înclinată spre
nefericire, doar pentru a se consola mai apoi cu o pălărie nouă. Bineînțeles nu
erau cineva care să conducă o corporație – probabil, o femeie nu ar fi avut
nici măcar drept de vot, după unii.
Dificultățile nu erau doar legate de politică; ne simțeam vulnerabile
fizic, pentru că statisticile privind violurile creșteau iar trupurile femeilor
erau exploatate în reclame și divertisment. Ridiculizarea abilităților noastre
era dublată de cruzimea la care eram expuse.
Pentru că o sarcină neplanificată era ca un invadator, ca o creatură
malefică menită să ne colonizeze trupul și să ne distrugă planurile. Prioritatea
era să ne păstrăm trupul în siguranță și sănătos; fără acest lucru, orice alt
drept este fără sens.
Azi mă opun avortului tot pentru că mai cred, cu tărie, în dreptul femeii
de a-și proteja corpul. Acest drept este al ei din prima clipă și trebuie să îi
aparțină, indiferent de locul unde se află – și chiar dacă încă mai viețuiește
în uterul mamei. Lucru valabil și pentru fratele ei.
Mulți ani am crezut în teoria potrivit căreia pruncul nenăscut este doar
„un mănunchi de țesuturi”.
Când am citit descrierea unui avort în al doilea trimestru de sarcină am
fost terifiată de imaginea acului de seringă introdus în pântecele mamei și a
copilului care trecea prin spasmele morții. Am aflat că nici avorturile în
stadii incipiente ale sarcinii nu sunt diferite: copilul este sfâșiat membru cu
membru și aspirat printr-un tub într-o pungă. Și mai rău, am aflat că de
400-500 de ori pe an copii născuți vii, în ultimul trimestru de sarcină, sunt
omorâți prin strangulare sau înecare sau, pur și simplu, lăsați într-o găleată
până ce scâncetele încetează.
Nu pot să neg: este
o violență revoltătoare. Chiar dacă ar fi existat vreo îndoială că nou-născutul
este o persoană, chiar și în cazul în care aș fi văzut pe cineva făcând așa
ceva unei pisici, tot aș fi fost șocată.
Feminismul, care a
sperat să creeze o nouă societate dreaptă, a adoptat ca esențial pentru femeie
un act de injustiție.
În romanul Frații
Karamazov, unul dintre personaje îl provoacă pe celălalt cu ideea de a consimți
să fie arhitectul unei lumi noi, în care toți oamenii să fie fericiți și să
trăiască în pace, dar în care „este esențial și inevitabil să torturezi până la
moarte o creatură insignifiantă” – de exemplu, acel copil – „și să descoperi
edificiul lacrimilor sale nerăzbunate”. Nu este doar o
singură moarte în spatele acestui edificiu al avortului, ci zeci de milioane,
și alte sute cu fiecare zi ce trece. Dreptatea nu poate fi întemeiată pe o
asemenea fundație însângerată.
Cineva a avut de profitat
de pe urma legalizării avortului, dar nu femeile
Au avut femeile de profitat de pe urma avorturilor legale? Cineva a avut de
profitat, dar nu femeile care au trecut prin această experiență; industria
avortului are profituri de 500 de milioane de dolari pe an iar vânzarea de
părți din trupurile copiilor nenăscuți pot împinge această cifră până la
miliarde. Femeia obișnuită nu câștigă, ci pierde, în momentul când face un
avort. Pierde în primul rând sutele de dolari pe care trebuie să-i plătească
pentru a face operația. În al doilea rând trebuie să treacă printr-o procedura
umilitoare, cu mult mai invazivă decât violul, pentru că interiorul uterului le
este golit cu cruzime, prin aspirare, pentru a extrage și ultima picătură de
viață. Unele femei vor fi urmărite întreagă viață de sunetul aspiratorului.
În al treilea rând, femeia își poate pierde sănătatea. Pe lângă femeile
care mor pe mesele de avort, mai există și alte efecte distructive, mult mai
subtile. Poartă de intrare a uterului, colul, este făcut să se deschidă gradat,
de-a lungul câtorva zile, la sfârșitul perioadei de sarcină. În timpul
avortului, colul este deschis forțat în câteva minute. Fibrele mușchiului pot
fi afectate – o afecțiune care poate trece neobservată până în momentul unei
viitoare sarcini, dorite, când poate provoca pierderea acesteia. După unele
estimări, șansa unei pierderi de sarcină se dublează la femeile care au avortat.
Uterul nu a fost făcut să fie golit forțat. Intervenția poate produce
cicatrici care ar putea duce la endometrioză. Dacă acele cicatrici sunt lângă
deschiderile trompelor uterine, acestea pot fi parțial obturate. O cantitate
redusă de spermă va mai putea pătrunde și fertiliza ovulul, dar ovulul
fecundat, de sute de ori mai mare decât un spermatozoid, nu va mai putea trece
înapoi în uter. Ovulul fertilizat se va implanta și va crește în trompă, până
când dimensiunea fătului atinge limita trompei, trompa explodează, copilul
moare – și la fel poate muri și mama. Unele studii arată un risc de creștere a
sarcinii extrauterine de cinci procente la femeile care au suferit un avort.
Pe de altă parte, cicatricile pot închide complet intrarea trompelor
uterine. În acest caz spermatozoidul nu poate întâlni niciodată un ovul, iar
femeia rămâne sterilă; ea a crezut că a întrerupt doar o sarcină, dar le-a
întrerupt pe toate, pentru tot restul vieții sale…
Și cea mai devastatoare pierdere dintre toate: femeia își pierde propriul
copil.
Retorica avortului prezintă copilul nenăscut ca pe un parazit, o bucată de
carne, un „mănunchi de țesuturi”. Dar el este, de fapt, propriul ei copil,
semănându-i ca și ceilalți copii, pe care nu-i va mai putea avea, moștenind
aspectul ei exterior, talentele ei, continuându-i arborele genealogic. Prin
avort, femeia își oferă propriul copil drept sacrificiu pentru dreptul de a-și
continua viața ca înainte; este un sacrificiu care nu-i va mai da pace.
Cea din urmă pierdere este pierderea liniștii sufletești. Asociațiile de planning
familial au ajuns recent la concluzia că aproximativ 91% din femeile care au
avortat au suferit traume psihice. Unele au depresii, coșmaruri, tendințe
suicidare; unele se trezesc noaptea, crezând că aud un copil care plânge. Ce
fel de „târg” este acesta, între controlul trupului și controlul minții? Copilul
pierdut prin avort o ține pe mamă trează noaptea – chiar dacă nu s-a mai născut.
Și în schimb, femeia nu câștigă nimic, în afară dreptului de a „conduce”. Avortul
nu vindecă nici o boală; nu aduce niciunei femei vreun premiu. Dar, într-o lume în
care sarcina și nașterea sunt considerate impedimente, avortul o „ajustează
chirurgical” pe femeie pentru a se potrivi în această lume. Dacă
femeile fac parte dintr-o grupare oprimată, atunci sunt unica grupare care
apelează la chirurgie pentru a scăpa de oprimare.
În mitologia greacă, Procust era o gazdă riguroasă: dacă nu aveai
dimensiunea potrivită pentru patul lui, te întindea sau te tăia pentru a te
potrivi în el. Masa de avort este un pat al lui Procust modern, de
tip feminist, doar că, într-o hidoasă răsturnare, victimele sunt cele care
mărșăluiesc pe străzi pentru a cere, ele însele, să fie
întinse pe acest pat.
Mișcările feministe de la începuturi vedeau această problema mai clar. Susan B. Anthony denumea
avortul „infanticid” și cerea „prevenirea, nu doar pedepsirea, acestei fapte
abominabile”. Feministele din secolul al XIX-lea se
opuneau în unanimitate avortului. Elizabeth Cady Stanton îl considera, de
asemenea, infanticid și afirma că așa cum este degradant să tratezi femeile ca
pe o proprietate, nu poate fi mai bine ca femeile să-și trateze propriii copii
astfel. Poate colega lor, Mattie Brinkerhoff, a fost mai convingătoare
comparând o femeie care caută să avorteze cu un bărbat care fură pentru că este
flămând.
Femeia dorește avortul ca un animal prins în cursă, care se zbate să se
elibereze
Întrebarea rămâne, își dorește femeia avortul? Nu și-l dorește ca pe
un Porsche sau un cornet de înghețată; ci, ca un animal prins în cursă, femeia
dorește avortul încercând să scape dintr-o situație disperată printr-un act de
violență și de renunțare la sine. Avortul nu
este un semn că femeile sunt libere, ci un semn că sunt disperate.
Cum de s-a ajuns ca o asemenea disperare să prevaleze? Două tendințe ale
feminismului modern, ambele asimilate structurii de putere masculine care le-a
precedat, s-au îmbinat conducând la ceea ce este avortul azi.
La re-apariția sa, feminismul s-a concentrat în mod esențial pe orientarea
femeilor spre viața profesională și publică, mai târziu pledând și pentru
libertatea sexuală. Totuși, participarea la viața publică este îngreunată
semnificativ de responsabilitatea față de copii, în vreme ce promiscuitatea
sexuală este cel mai eficient mod de a „obține” o sarcină nedorită. Această
dilemă comportamentală își găsește, inevitabil, răspunsul pe masa ginecologului.
Dacă ne-am imagina o societate care susține și respectă femeia, ar trebui
să începem prin a preveni aceste sarcini neplanificate.
Mijloacele contraceptive dau greș și jumătate dintre femeile care avortează
recunosc că nici măcar nu le-au folosit. De aceea, prevenirea
sarcinilor nedorite presupune întoarcerea la sexualitatea responsabilă. Acest
lucru înseamnă ori evitarea activității sexuale în situațiile în care un copil
nu este binevenit, ori dorința de a fi responsabil pentru viețile concepute neintenționat,
sau poate gândirea unui plan de adopție, întemeierea unei familii sau
susținerea financiară a unui copil.
Folosirea contraceptivelor nu este un substitut pentru această
responsabilitate, așa cum purtarea unei centuri de siguranță nu te ajută să
mergi mai repede. Copilul este conceput fără ca el să poarte vreo vină; este
cea mai mare cruzime să-l faci bucăți pentru a-ți continua viață sexuală fără
nici o obligație.
În al doilea rând,
trebuie să facem ca evoluția sarcinii și creșterea copilului să nu mai fie o
povară. Majoritatea este de acord că femeile ar trebui să aibă un loc în viață
publică a societății; talentele și abilitățile lor sunt la fel de prețuite ca
și ale bărbaților și nu există nici un motiv să le îndepărtăm din viața
socială. Dar, când copiii sunt la vârste fragede, mama și copilul preferă, de
obicei, să fie împreună. Dacă femeile pot să-și ia acești ani liberi, în plină
carieră, ele
trebuie să aibă, după cum am spus, alături bărbați devotați, responsabili, care
să le susțină. Ambii părinți pot beneficia de
flexibilitate mai mare la locul de muncă: de exemplu, părinții cu copii școlari
să-și poată ajusta programul de lucru pentru a coincide cu cel de școală sau,
pentru reducerea costurilor la birou, cumularea îngrijirii copilului cu lucrul
de acasă. De asemenea, trebuie să primim femeile înapoi la locul de muncă
atunci când doresc să se întoarcă, considerându-le anii petrecuți acasă ca
experiență validă în management, educație și abilități de negociere!
Drepturile femeii nu vin în contradicție cu drepturile
copilului; manifestarea acestei contradicții este un semn că ceva este în
neregulă în societate. Atunci când femeile vor avea respectul cuvenit
pentru sexualitate și flexibilitatea în viața profesională, ele nu vor mai
căuta substitutul sângeros al avortului.
Despre autor
Frederica
Mathewes-Green (n. 27 oct. 1952, SUA) este fostă vice-președintă a organizației Feminists for
Life (Feministe pentru viață). Autoare și oratoare de
referință pe subiecte legate de creștinismul ortodox, este soție a preotului
ortodox american Gregory Mathewes-Green. Website personal: frederica.com. Traducere și adaptare după The
Evangelical Catholic, feb. 1992, si ALL About Issues, mai 1992.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu