Starea de pandemie nu poate fi un argument pentru ca legea să
încalce principiile eticii medicale. Influența mediului politic și social nu
diminuează în niciun fel responsabilitatea pentru acțiunile care încalcă
drepturile pacienților. Conștientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare
măsură în eforturile de a combate abuzurile.
Pe când eram
student, prin anii ’70, am citit două cărți, care m-au determinat să mă aplec
asupra eticii medicale: Medicii imposibilului și Medicii
diavolului. În prima carte erau descriși acei medici din lagărele
de concentrare naziste, care, sfidând legea și punându-și viața în pericol,
acordau asistență medicală deținuților. În cea de a doua
carte, era vorba de medicii naziști, care au aderat și au susținut legile
naziste și care au fost judecați mai târziu la Nürenberg. La acea vreme,
activitatea medicală se desfășura ținând cont și de Legea din 14 iulie 1933
(Lege pentru prevenirea răspândirii bolilor ereditare) și de Legea din 18
octombrie 1935 (Lege pentru protecţia sănătății ereditare a poporului german).
Principiul nazist „viața nedemnă de viață” a fost cel care a dat curs unui
program de sănătate publică. Acest program avea cinci pași:
1. Sterilizarea forțată
2. Uciderea copiilor „cu deficiențe”
3. Uciderea adulților „cu
deficiențe”
4. Uciderea prizonierilor „cu
deficiențe” din lagărele de concentrare
5. Exterminarea în masa a unor
grupuri etnice „inferioare” – mai ales a evreilor.
Medicii naziști nu sunt singurii medici care au ales să ucidă în loc să
salveze vieți. Medicii japonezi din timpul celui De-al Doilea Război Mondial au
făcut vivisecții și experimente medicale, psihiatrii sovietici au diagnosticat
disidenții drept bolnavi mintal și i-au închis în sanatorii, medicii din Chile
au jucat activ rolul de torționari, doctorii sud-africani albi au falsificat
rapoarte medicale ale negrilor care au fost uciși sau torturați, psihologii și
medicii din cadrul CIA, recent, au făcut experimente medicale și psihologice pe
prizonieri în afara eticii.
Concluzia tristă este că medicina poate să fie o armă extrem de fiabilă
într-un sistem fără respect față de condiția umană. Mulți medicii sunt dispuși
să-și încalce jurămintele pentru o serie de privilegii, de dragul
experimentelor, care în condiții normale nu ar fi acceptate, pentru a-și testa
teorii pe care altfel le-ar ignora din fașă, pentru „binele colectiv” sau din
obiediență. Lucruri greu de înțeles. Să vezi cum medicii renunță la jurământul
lui Hippocrate și încep să încalce drepturile pacienților pe considerente de
conformitate cu normelor legale, depășește orice capacitatea de înțelegere.
Din acest motiv, chiar în situații deosebite, cum ar fi pandemiile, se impune ca
legea să fie în concordanță cu etica medicală. Luările mele de poziție au fost legate de derapajele autorităților în
combaterea pandemiei. Au existat reacții pro și contra. Am fost criticat mai
ales de unii jurnaliști, ingineri, fizicieni, dar și de foarte puțini medici
(mai ales cei care au funcție în sistem sau vor să fie apreciați de
autorități). Pentru aceștia fac câteva precizări.
În primul rând o definire a termenilor.
MORÁLĂ, morale, s. f. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor
reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și
social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei,
precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază
pe conștiință și pe opinia publică. Este puternic influenţată de unii factori
culturali, cum ar fi: istoria, tradiţiile, educaţia, credinţele religioase etc.
Provine din latină (mos, mores) şi se foloseşte în prezent
într-un sens strict – normele comportamentului umansi se referă la standardele
după care oamenii sunt judecaţi, în mod particular în relaţiile cu ceilalţi. Experiența
morală este universală, dar unele precepte și judecăți morale variază. Există
elemente universale care nu se schimbă în moralitatea umană, reflectând
limitele logice a ceea ce contează ca parte a discursului moral; de exemplu – a
nu face rău celorlalți sau a spune adevărul dar există si elemente condiționate
istoric și particulare.
ÉTIC, -Ă, s. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției
umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială;
totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. Provine din
greaca veche (ethos =
obișnuință, moravuri, caracter)
Termenul de „etică” are un dublu sens: a. o disciplină științifică având ca
obiect de studiu normele de comportament, care reglementează relațiile dintre
oameni, altfel spus, știința despre morală, despre bine și rău; b. ansamblul
normelor care reglementează comportamentul oamenilor în societate – regulile ce
trebuie aplicate în viaţă pentru a practica binele în opoziţie cu răul. Scopul
eticii este: să exploreze natura experienţei morale, universalitatea și
diversitatea sa. Etica nu creează moralitate și comportament moral. Etica este
știința binelui și a răului.
În timp ce morala este considerată un fenomen real, care ține de
comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și
colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de
studiu acest fenomen real.
Apoi, trebuie precizat că Etica medicală este o etică aplicată în medicină,
care se bazează pe devoțiune față de bolnav.
Științele biologice au cunoscut o creștere a cunoștințelor și puterii
tehnice în mod continuu, dar nu s-a progresat în același ritm și în ce privește
păstrarea valorilor. Rezolvarea aspectelor medicale de ordin moral se face prin
recurs la un set de principii de bază: „a respecta autonomia”, „a nu face rău”,
„a face bine” (principiul beneficiului), a urma „dreptatea”. Acestea nu trebuie
privite ca reguli sau norme de rigurozitate etică, ci doar un cadru care să
faciliteze analiza unor situații, care presupun combinarea valorilor diferite
și să ajute la decantarea a ceea ce este corect și acceptat (sau acceptabil) în
raport cu ceea ce este incorect sau nedrept.
Cu riscul de a mă repeta, afirm că valorile eticii medicale au fost
dominate de influența Jurământului lui Hipocrate și de legăminte similare, cum
ar fi Rugăciunea lui Maimonide. Jurământul lui Hipocrate reprezintă o
promisiune solemnă de solidarizare și un legământ de a îngriji pacienții
evitând vătămarea lor. Conține, de asemenea, și o promisiune de a păstra
confidențialitatea. Aceste concepte sunt reflectate în forme diverse în
Hotărârea adoptată de către Asociația Medicală Mondială în 1949.
Subiectul central al
eticii medicale rămâne datoria fundamentală de a acționa întotdeauna în
interesul pacientului indiferent de
constrângeri, presiuni sau obligații contractuale.
Respectarea autonomiei pacientului este o obligație profesională. Pacienții
sunt scopuri în sine și nu mijloace pentru scopurile altora. „Indivizii au
valoare intrinsecă – este datoria celorlalți să respecte această valoare și să
evite a-i trata ca și cum ar fi simple părți ale lumii ce pot fi manipulate
după dorința altora” (I. Kant, „Principii fundamentale ale metafizicii
moralei”).
Principiul non-vătămării a apărut ca o reacție la situațiile în care „a
face bine” nu este întotdeauna în interesul pacientului. Este vorba de cazurile
în care forma de bine acceptată sau dorită de pacient nu se suprapune peste
interesul medical, dar, în viziunea profesionistului din domeniul medical, se
transforma în „a face rău”.
Considerațiile trebui să se extindă și dincolo de îngrijirile acordate și
să considere pacientul ca un întreg. Un furnizor de servicii de sănătate este
un expert în îngrijirile de sănătate; pacientul este un expert în ce privește
propriile sale preferințe, credințe și valori.
Izolarea, internarea non-voluntară, obligarea la tratament sunt limitări
ale drepturilor pacienților în dezacord cu etica medicală și, prin urmare, ele
nu pot fi lăsate la latitudinea autorităților sau a medicilor, ci trebuie
reglementate prin lege.
Rolul Colegiului Medicilor este de a veghea și solicita ca legea sa fie în
concordanță cu etica medicală și să se asigure ca independența profesională a
medicilor este garantată. În niciun caz nu are rolul de a fi obedient față de
autorități sau de a încerca să introducă cenzura.
În concluzie, starea de pandemie nu poate fi un argument pentru ca
legea să încalce principiile eticii medicale. Influența
mediului politic și social nu diminuează în niciun fel responsabilitatea pentru
acțiunile care încalcă drepturile pacienților. Conștientizarea acestui lucru ne
poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate abuzurile.
P.S.1 Într-o carte extraordinară, „Medicii naziști. Exterminarea medicala
și psihologia genocidului”, Robert Jay Lifton scrie că 85% dintre medicii
germani au susținut politicile oficiale naziste, iar organismul profesional
(echivalentul CMR) i-a sancționat sever pe cei care se împotriveau. O recomand Biroului
Executiv al CMR. Se citește ușor. Nu e Kant, Aristotel, Spinoza, Rawls.
P.S.2 Recomand
prietenului meu, Gheorghe Borcean, în timp ce trăiește etica, să acorde mai
multă atenție gramaticii limbii române. Dezacordurile care apar în declarațiile
CMR sunt o ocazie pentru unii de a duce în derizoriu eforturile de susținere a
politicii partidului și guvernului.
Despre autor
Vasile Astărăstoae (n. 1 august 1949)
este un medic legist român și profesor universitar. A fost președinte al
Colegiului Medicilor din România și rector al Universității de Medicină și
Farmacie din Iași. Predă medicină legală, bioetică, deontologie și drept
medical. Este membru al mai multor organizații științifice naționale și
internaționale. Publicare cu acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu