ENOH de Henri Rossier

Viaţa lui Enoh este marcată de două fapte: „A umblat cu Dumnezeu” şi „Apoi nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu”.Geneza 5:21-24 ; Evrei 11:5, 6 ; Iuda 14,15 

1.  Geneza 5  – familia lui Set

Lumea în care trăia Enoh era tristă. În vremea sa, marea familie a oamenilor „mergea pe drumul lui Cain” care îşi omorâse fratele şi care, alungat pentru această faptă de la faţa lui Dumnezeu, organizase lumea aşa cum o vedem azi. În momentul căderii primului om, atunci când Eva a plecat urechea la vorbele şarpelui, pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii  (Geneza 3:6 ; Ioan 2:16 ) şi-au găsit sălaşul. Astfel, lumea s-a format după principiile lui. Gonit de la faţa lui Dumnezeu, Cain a construit primul oraş şi i-a strâns pe oameni în societate sub semnul binefacerilor bogăţiei, industriei, artei şi plăcerilor (Geneza 4:17-22 ). Acest oraş şi-a avut, desigur, propria religie, căci Cain era, în felul lui, un om credincios (Geneza 4:3 ). Or, mă întreb, ce diferenţă este între lumea acea şi cea actuală?! Poate doar că azi lumea se manifestă pe deplin ca vrăjmaşă a lui Dumnezeu, ca urmare a respingerii nu doar a lui Abel, ci a Însuşi Fiului lui Dumnezeu.

În vremea lui Enoh, la sute de ani după uciderea lui Abel, răul se întinsese simţitor pe Pământ. Oamenii deveniseră necredincioşi, înfruntându-L deschis pe Dumnezeu, iar vorbele şi faptele lor erau marcate de această amprentă (Iuda 15 ). După alte câteva secole, tot Pământul „stricat” şi „plin de silnicie” (Geneza 6:11 ) era gata de judecată. Aşadar, istoria omenirii a avut etapele ei până la Potop. Va mai parcurge altele, de la Potop până la Judecata de apoi, prin foc. Familia lui Cain, cândva distrusă, reînvie prin trăsăturile sale morale la crucea lui Hristos. Conform Epistolei lui Iuda, sunt trei etape succesive: drumul lui Cain, rătăcirea lui Balaam şi răscoala lui Core, sau împotrivirea pe faţă a unei creştinătăţi apostate faţă de Hristos.

În urma  prăbuşirii lui Cain şi a familiei lui, Dumnezeu i-a dat Evei o altă sămânţă, pe  Set, în locul lui Abel cel drept, pe care îl ucisese Cain (Geneza 4:25 ). Set devine capul unei noi rase pe care Dumnezeu nu o leagă de Cain, ci de Abel cel mort. Împreună cu urmaşii lui, el produce un fel de reînviere a lui Abel cel drept. Cain era de la celui rău (1. Ioan 3:12), familia lui devenise „sămânţa şarpelui” (Geneza 3:15 ), dar, slavă Domnului, moartea lui Abel, la fel ca şi cea a lui Hristos de mai târziu au dat roade. A existat atunci, aşa cum există şi astăzi în lume, o familie a lui Dumnezeu, creată şi păstrată chiar de El.

Am văzut trăsăturile lui Cain şi ale familiei sale. Iată acum trăsăturile morale ale lui Set şi ale familiei lui. Ni se spune că „i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos (om, muritor)” (Geneza 4:26 ). Numindu-l astfel pe primul său fiu, el recunoaşte că judecata lui Dumnezeu apasă asupra fiecărui om şi că moartea, rod al păcatului, i se datorează. Cain se obişnuieşte cu această judecată şi face tot ce poate pentru a uita, în timp ce Set o susţine. Să te recunoşti un păcătos pierdut este primul pas în credinţă.

Există o a doua trăsătură a familiei lui Set: „Atunci au început să cheme Numele Domnului”. Invocarea Numelui Domnului înseamnă credinţă. „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” (Romani 10:14 ). A chema Numele Domnului înseamnă  mai întâi a găsi salvarea prin credinţă împreună cu toate binecuvântările nesfârşite pe care acest Cuvânt le presupune. Aceasta este semnificaţia versetului: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:13 ). Doar când am salvarea pot să chem Numele Domnului pentru a-L adora. Aceasta este semnificaţia versetului „Atunci au început să cheme Numele Domnului”. De atunci au existat pe pământ cei ce-I aduceau slavă Dumnezeului cel adevărat. De atunci, cum aflăm din Vechiul Testament, toţi oamenii credincioşi au invocat Numele Celui Veşnic. Avraam a zidit un altar la Betel şi a chemat Numele Domnului (Geneza 12:8 ). David a zidit un altar pe Moria şi a chemat Numele Domnului (1. Cronici 21:26 ). Ilie a zidit un altar şi a chemat Numele Domnului (1.  Împăraţi 18:32). Şi s-ar putea da multe exemple. Chemarea Celui Veşnic înseamnă slăvirea Lui şi, după cum se vede în aceste pasaje, slăvirea este legată de sacrificiu. Pentru că Mielul a fost jertfit suntem şi noi în situaţia de a ne aduce jertfe pentru Domnul nostru. Mielul jertfit este El Însuşi obiectul adoraţiei noastre faţă de Dumnezeu. „Avem un altar… Prin El, să-I aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă” (Evrei 13 ).

Acestea sunt deci cele două trăsături ale familiei lui Set. Nu numai că toţi cei care s-au născut din acest om credincios şi din urmaşii săi au fost mântuiţi, căci familia credincioşilor se reducea, după potop, la opt persoane, dar, la aceşti urmaşi, era vizibilă legătura cu Dumnezeu. Şi totuşi, teribila consecinţă a păcatului, moartea, exista. Cuvintele „Şi el a murit” răsună ca un refren funebru de-a lungul acestui capitol. Lemeh a murit cu cinci ani înainte de potop, Metusala chiar în anul acestui eveniment, ca şi cum Domnul ar fi vrut să-i ia la El pe ai săi înaintea marelui cataclism.

În familia lui Set s-a născut Enoh.

2. Umblarea cu Dumnezeu

Să discutăm acum despre cele două caracteristici ale lui Enoh.

Prima este că a mers cu Dumnezeu.

Caracteristica umblării sale a fost credinţa, deoarece „fără credinţă era imposibil să Îi placă” sau să umble cu El. Totul depinde de credinţă. Ea este la baza mântuirii noastre, la fel ca şi purtarea noastră. Oamenii, în greşeala lor funestă, îşi închipuie că se pot mântui şi pot umbla şi fără credinţă, ei care nu sunt decât nişte cadavre în ochii lui Dumnezeu. Cea mai mică adiere de credinţă le-ar da viaţă şi putere. Cuvintele „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă” rămân expresia efectului imediat al credinţei.

 Dar Enoh a făcut mai mult decât să umble; el a mers cu Dumnezeu.

Înainte de a înţelege ce înseamnă această expresie „a umbla cu Dumnezeu”, vreau să remarc faptul că este cu totul altceva decât „Dumnezeu mergând cu noi”. Prima este rodul credinţei şi al ascultării, a doua, al mântuirii. Imediat ce Israel a fost scos din Egipt, Dumnezeu a început să meargă cu el. În nor şi în cortul întâlnirii, Dumnezeu S-a alăturat peregrinărilor unui popor care a căpătat milă în ochii Lui şi pe care l-a curăţit prin prezenţa Lui. El dovedeşte astfel perfecţiunea lucrării Sale pentru oameni (Exod 33:16 , Levitic 26: 11-13 , Deuteronom 20:4, 31 :6). Îndată ce s-a împlinit lucrarea mântuirii la cruce şi a fost pecetluită prin înviere,  Domnul a mers cu ucenicii din Emaus (Luca 24:15). În ce mă priveşte, sunt surprins de acest fapt. El li Se alătură  pentru că i-a făcut demni de părtăşia Sa. Cu siguranţă, aceşti ucenici nu străluceau nici printr-o mare credinţă, nici prin inteligenţă. Chiar şi drumul îi îndepărta de Ierusalim, dar Isus a mers cu ei, deşi nu aveau niciun merit pentru a-L avea alături. Fie să nu ne îndoim niciodată de acest adevăr! Ceea ce Dumnezeu înseamnă pentru noi, ceea ce ne-a făcut pentru El reprezintă sursa siguranţei noastre. Ne bucurăm de prezenţa Lui doar în măsura în care credem în El, dar niciodată Dumnezeu, care ne-a iubit în Preaiubitul Lui, nu-Şi poate întoarce faţa de la noi.

Să mergi cu Dumnezeu este altceva. Pentru a merge cu cineva trebuie să fii cu el împreună. Enoh, deşi era pe pământ,  mergea alături de Dumnezeu, acolo unde se afla El. Trăia o viaţă cerească, dincolo de tot ce înseamnă vieţuirea  oamenilor. Purtarea lui era caracterizată de principiile pe care le experimentase din comuniunea cu Dumnezeu din cer.

Am spus „comuniune”. Aceasta nu se poate separa de umblarea cu Dumnezeu. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3 ). Între noi şi Dumnezeu există un acord de gândire, de purtare şi de scop atunci când mergem cu El.

Consecinţa imediată a mersului cu Dumnezeu este, după cum am spus, să reproducem aici pe pământ caracterul divin şi principiile cereşti. Un singur om a făcut-o, iar umblarea lui rămâne modelul absolut pentru noi. Dar, având aceeaşi viaţă, aceeaşi dragoste, acelaşi Duh, putem fi copii mai mult sau mai puţin asemănătoare cu acest model. Pentru a merge cu Dumnezeu, trebuie ca inima mea să aibă un obiect, pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum  S-a arătat în Hristos. Mergând cu Dumnezeu, eu sunt stăpânit de Hristos aşa cum este El în ceruri şi imit aici, prin purtarea mea, acest model ceresc din poziţia pe care El a ocupat-o ca om în această lume. Viaţa mea este astfel manifestarea celei pe care o am în Hristos în cer şi are ca model viaţa lui Isus pe pământ.

Cum să enumeri trăsăturile lui Hristos omul? Toată viaţa Lui, fiecare cuvânt al Lui, fiecare pas, fiecare faptă, toate ni le arată, căci El „a mers din loc în loc, făcând bine”. Psalmul 16  ne descrie această manifestare a vieţii divine în El, pe drumul slujirii. El merge cu Dumnezeu, într-o sfinţenie perfectă, fără niciun alt sprijin decât El. Încredere, dependenţă, umilinţă, găsirea bucuriei în cei care-I plac lui Dumnezeu, depărtare totală de orice rău, căutarea părţii sale doar în Dumnezeu, deplină satisfacţie dată de siguranţa vieţii care va urma, laudă şi bucurie, speranţă, anticiparea slavei! Să citim Psalmul 17 : nu este drumul celui sfânt, ci al celui drept: dreptatea în cuvinte, dreptatea în inimă, dreptatea pe drum (v. 1-5). Nu este minunat? S-a găsit un om, „tovarăşul lui Dumnezeu” – un om căruia i-am devenit tovarăşi – care a parcurs un drum perfect alături de Dumnezeu. Mai este nevoie să cităm alte pasaje? Să citim Evangheliile, adorând urmele paşilor acestui Om. Iată-L consecvent în exprimarea dragostei, o dragoste nesecată. Tot ce face este dragoste. Chiar şi atunci când anunţă judecata, se simte în El dragostea care suferă. „Adevărat, adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”

Tot El a fost cel care a împlinit aceste cuvinte spuse de Dumnezeu omului: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8 ). De asemenea şi aceste cuvinte adresate lui Levi: „Legea adevărului era în gura lui şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi în neprihănire şi pe mulţi i-a abătut de la rău” (Maleahi 2:6 ).

Preaiubit Mântuitor, model fără egal, fie ca noi să putem merge pe urmele Tale, să-L urmăm pe Dumnezeu ca nişte copii îndrăgiţi şi să umblăm în iubire aşa cum ne-ai iubit Tu! Fie ca noi, imitând acest model divin, să fim credincioşii  care merg cu Dumnezeu, precum Noe (Geneza 6:9 ), Moise, David, Pavel, asemenea atâtor credincioşi a căror mărturie a fost zguduitoare; mai mult – căci aceasta se potriveşte neputinţei nosatre –, asemenea  miilor de credincioşi, slujitori şi slujitoare, anonimi, necunoscuţi lumii, trăind viaţa „omului ascuns al inimii” şi care, ca Enoh, au mers cu umilinţă alături de Dumnezeul lor!

Enoh „a mers cu Dumnezeu trei sute de ani”. Timp de trei secole, caracterul său de străin ceresc nu s-a dezminţit. Străin eşti întotdeauna atunci când aduci principii divine în mijlocul oamenilor. Isus ca Prunc este un străin în iesle, iar ca adult nu are un loc unde să-şi pună capul. Fariseii spun despre El: „Nu ştim de unde este”, iar poporul „Nu e fiul tâmplarului?” Iar în momentul solemn când toată slava divină se arată în jertfa Lui, aceştia spun: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te  de pe cruce”. Viaţa lui de treizeci şi ceva de ani are o întindere morală infinită, mult mai bogată decât cei trei sute de ani ai lui Enoh, pentru că Dumnezeu Însuşi, Dumnezeu întrupat, este Cel care o împlineşte. Dar ce umilinţă pentru noi, să vedem un Enoh care nu se dezminte timp de trei secole, noi care mergem o zi cu Dumnezeu, da, deseori doar o singură zi, şi care a doua zi am şi pierdut din vedere  scopul nostru,  uitând că aparţinem cerului!

Aţi observat, desigur, că versiunea Septuagintei, citată în Evrei 11:5 , înlocuieşte „el umbla cu Dumnezeu” cu „i-a plăcut lui Dumnezeu”. Aceşti doi termeni sunt inseparabili, după cum se vede în Epistola către Coloseni: „Pentru a merge într-un chip vrednic de Domnul, ca să-i fiţi plăcuţi în orice lucru” (1:10). Cum să nu-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, dacă mergem pe urmele lui Hristos? Ne-am făcut plăcuţi în Preaiubitul, dar Dumnezeu poate spune că Îi suntem plăcuţi dacă mergem pe calea trasată de Hristos. Dumnezeu spune: „În El Îmi găsesc toată plăcerea Mea”. Poate să o găsească şi în noi, cei cărora ne-a dat credinţa şi o fire capabilă să-L iubească şi să-L slujească. „Fără credinţă, este imposibil să-I fim plăcuţi”. Prin credinţă, Enoh se apropie de Dumnezeu cel nevăzut, Îi simte prezenţa şi merge cu El, privind spre viitor pentru răsplată. De aceea, observaţi că nu numai I-a plăcut lui Dumnezeu, dar şi că „înainte de răpirea lui, a primit dovada că I-a plăcut lui Dumnezeu”. Răpirea lui nu a făcut această dovadă şi nici nu s-a spus că Dumnezeu i-ar fi dat o dovadă spectaculoasă în faţa lumii, acest lucru fiind rezervat pentru o zi din viitor. El a primit însă dovada că i-a plăcut lui Dumnezeu, asemenea lui Abel cel drept. Aceasta este suficient pentru sufletul credinciosului. Ce dacă lumea nu-l cunoaşte, dacă Dumnezeu îl recunoaşte? El păstrează în inimă preţioasa dovadă a unei favori care este consecinţa credinţei. „Dacă cineva Mă iubeşte”, spune Domnul, „va asculta Cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. „Celui care va învinge îi voi mana ascunsă şi îi voi da o piatră albă pe care este scris un nume nou necunoscut de altcineva decât de cel care o primeşte”.

3. Mărturie pentru Dumnezeu

Dar Enoch nu numai că a primit dovada, el a dat şi mărturie. Întrega lui viaţă de străin ceresc era fără îndoială o mărturie tăcută în mijlocul oamenilor, dar, înante de a fi răpit, a dat o mărturie publică Domnului în care crezuse. Enoh, prietenul lui Dumnezeu, ca şi Avraam, a devenit depozitarul gândurilor ascunse ale Celui Veşnic. A devenit mesagerul a ceea ce i s-a încredinţat şi a fost astfel primul proroc.

„Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi…” (Iuda 14-16 ). Ca pentru toţi proorocii, Domnul este, înainte de toate, subiectul profeţiei sale. Enoh arată că Domnul său este pe cale să-Şi revendice drepturile ignorate şi că va veni în slavă pentru a face judecata. Care va fi atunci soarta alor Săi? Aceştia se vor întoarce cu El. Aceasta este speranţa credinciosului. El a primit o descoperire care, fără să fie taina venirii Domnului pentru răpirea sfinţilor, taină rezervat Bisericilor, face totuşi parte din ea. „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi ca să facă o judecată…” Astfel, în 1. Tesaloniceni 4 , înainte de  a vorbi de răpirea sfinţilor, apostolul spune: „Dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El”.

S-ar putea obiecta că aceste zeci de mii de sfinţi sunt îngeri, ca în acest pasaj: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească…” (2. Tesaloniceni 1:7 ) sau, poate, în acestea: „A strălucit din muntele Paran şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi” (Deuteronom 33:2 ). Fără a exclude îngerii, alte pasaje din Vechiul şi Noul Testament ne arată cine sunt cei care Îl însoţesc pe Domnul la apariţia Sa: „Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14:5 ); „…la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi” (1. Tesaloniceni 3:13 ); „Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”. „Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:14,8 ). Îngerii sunt cei care Îl însoţesc „când va veni în ziua aceea” (în ziua când se va arăta cu îngerii puterii Lui), „proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut” (2. Tesaloniceni 1:10 ).

Aceasta a fost mărturia pe care Enoh a dat-o despre Domnul şi astfel şi-a afirmat public năzuinţa, dar el anunţa în acelaşi timp judecata care apăsa asupra lumii. Profeţia lui îi avea în vedere doar pe oamenii din vremea sa? Nu, Cuvântul are grijă să ne asigure de contrariu, căci nicio profeţie nu este o interpretare particulară şi toate profeţiile ne trimit la vremuri ce vor veni. Şi ce ne spune acest cuvânt? „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis…” (Iuda 14 ). „Pentru ei”. Cine sunt aceştia? Nelegiuiţii ultimelor zile, ţinând de creştinătate. „Ei”, spune Iuda, „sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi” (v. 12). „Ei sunt nişte cârtitori” (v. 16). „Dar voi, prea iubiţilor, aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos, cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări” (v. 17-19).

Enoh, acest prim proroc, a depăşit, în scurta sa profeţie, limita revelaţiei date tuturor proorocilor din Israel. Pentru el, judecata nu este doar a unui Israel viitor şi a popoarelor viitoare, ci a oamenilor zilelor noastre, deţinători ai adevărului lui Dumnezeu, care sunt corupţi şi vor deveni o creştinătate apostată. El anunţă o judecată pentru toţi, dar îi distinge pe cei mai vinovaţi, cei care au părăsit legătura cu Dumnezeu. „Ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele lor nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (v. 15).

4. Enoh răpit fără a trece prin moarte

Prima faptă a vieţii lui Enoh a fost că a mers cu Dumnezeu. A doua, „nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu”. Acest eveniment s-a legat în cel mai intim şi mai indisolubil mod cu credinţa şi umblarea lui Enoh. Observaţi aceste cuvinte: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe Pământ, ca să nu vadă moartea” (Evrei 11:5 ). Ne-am aştepta mai curând la această formulare: Prin credinţă, i-a fost plăcut lui Dumnezeu, apoi a fost răpit. Dar nu este aşa, pentru că răpirea lui face parte, de fapt, din credinţa sa. Mersul lui avea acest ţel, ducea spre răpire, deşi probabil că nu i-a fost revelată dinainte. Dar nu ştia că Domnul, Cel Veşnic, va veni cu zecile de mii de sfinţi ai Săi? Era atât de evident pentru sufletul său, încât a spus: „Iată că a venit Domnul” (Iuda 14 ). El aştepta acest moment ca pe ceva actual, trăia cu această fericită perspectivă. Şi iată că brusc evenimentul vine să-i confirme credinţa! Este răpit pentru a fi cu Domnul şi a se întoarce cu El. Viaţa lui pe pământ fusese o viaţă cerească, care începuse în cer şi avea să se continue în cer.

Nu făcea deosebire în existenţa lui între partea terestră şi cea cerească. Viaţa lui adusese cerul pe pământ şi acum readucea cerul în cer!

Fraţilor, ce umilinţă doar dacă ne gândim! Acest om al lui Dumnezeu era departe de a cunoaşte mărimea descoperirilor noastre, căci splendorile veşniciei, păstrate pentru noi, îi erau ascunse. Nu ştiuse, ca noi, cum s-a făcut Cuvântul trup, nu văzuse, nu auzise sau nu simţise ceea ce au văzut apostolii şi ne-au spus prin Duhul Sfânt. Şi totuşi acest om a mers timp de trei secole spre un ţel şi spre Domnul care era acest scop. A reuşit, chiar fără să se clatine. Dar noi, cei cărora Domnul ne-a spus: „Vin”, noi, care credem, noi, care ştim asta, ce facem? Va putea Domnul să spună despre noi, aşa cum a spus despre el: „Prin credinţă au fost răpiţi”? Cum trec zilele noastre? Spre ce se îndreaptă faptele noastre? Domnul care vine este, oare, scopul drumului nostru, farul strălucitor spre care navighează vasul nostru în toiul nopţii? Cum ne-ar mai fi mărturia, dacă L-am aştepta într-adevăr, căci această speranţă este forţa întregii vieţi creştine!

Şi chiar dacă credinciosul ar trebui, ca alţi sfinţi, să treacă prin moarte, n-ar fi mare diferenţă pentru el să moară sau să trăiască, poate doar ar vedea că moartea este o binecuvântare, căci nu este o pierdere, ci un câştig. Pentru Pavel, viaţa este cu El şi pentru El, iar moartea nu înseamnă şi ea a trăi cu El şi pentru El?

Enoh n-a murit, a fost răpit „pentru a nu vedea moartea”. El a fost primul martor al unei puteri care-l scosese din punct de vedere moral, timp de trei secole, din spaţiul morţii, pentru a se bucura de viaţă cu Dumnezeul său, şi care putea, în loc să-i reînvie trupul mort, să-l ducă viu dincolo de acest spaţiu, despuindu-l de tot ce era muritor. Pentru Enoh, cel dintâi, acest cuvânt s-a împlinit: „Trebuie… ca acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”. Astfel, Enoh a scăpat prin credinţă de soarta oamenilor de a muri şi tot prin credinţă a scăpat de judecata iminentă care se va rosti în curând asupra omenirii, fiind salvat de momentul teribil care va veni de locuitorii pământului (cf. Apocalipsa 3:10 ).

Soarta lui este imaginea sorţii noastre. Credinţa sa l-a îndreptăţit să fie aproape (spun „aproape” gândindu-mă la chemarea Rebeccăi, alt tip frapant al Bisericii) singurul prototip al viitoarelor destine de sfinţi ai tainei încă nerevelate în Vechiul Testament. (O altă imagine a răpirii o vedem la profetul Ilie, n. tr.).

Despre Enoh se spune că „n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase” (Evrei 11:5 ). Când a dispărut, oamenii l-au căutat, cum s-a întâmplat mai târziu cu Ilie, dar nu l-au găsit. Lumea îl pierduse pe Enoh. Nu prea îi păsase de el în timpul vieţii. Odată dispărut, poate ar fi vrut să-l cheme, dar era prea târziu! Oamenii nu-L vor vedea niciodată pe Isus venind în slavă şi nici pe cei care le-au adus, în slăbiciunea omenească, vreo veste despre slava lui Isus. Perfecţiunea caracterului lui Isus, venit în mijlocul oamenilor, strălucise ca soarele peste omenire, luminată în plină zi de această frumuseţe divină. S-ar putea crede că lumea n-a rămas indiferentă în faţa acestei slave depline, că a găsit fără îndoială un oarecare interes. Dar iată ce a făcut.

Cu câteva lovituri de topor şi de ciocan, a ridicat un stâlp rudimentar şi L-a bătut în cuie, ca pe ultimul dintre criminali, pe Cel a cărui crima era că reprezenta Frumuseţea şi Bunătatea însăşi. Apoi, omenirea a creat un alt spectacol: a început să construiască, timp de secole, un minunat piedestal la care s-au folosit marmură, alabastru şi fildeş, aur şi cele mai preţioase pietre. Acest piedestal se ridică până la nori, atingând aproape cerul. Când va fi gata, omenirea va aşeza pe el propriul ei ideal, omul plin de răutate şi ură, corupt, împroşcând cu infamii, sclavul lui Satan şi duşmanul lui Dumnezeu, omul ale cărui mâini ucigaşe sunt roşii de sângele Celui drept! Dar Dumnezeu L-a înălţat pe Crucificat şi-l va dărâma de om de pe piedestal. „Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năpraznic. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta!”

Da, lumea nu-L va revedea pe Hristos decât la judecată. Cei sfinţi, mutaţi lângă Mântuitorul lor, nu vor mai fi găsiţi. Din acel moment, pentru omenire nu va mai fi, până la judecata finală, nici soare şi nici flacără, nici frumuseţe şi nici bunătate, nici odihnă şi nici pace, nici sfinţenie şi nici dreptate, nici dragoste şi nici îndurare, nimic din ce ar putea avea parfum divin. Vai, vai! Ce le va rămâne oamenilor? Puterea răului şi a violenţei, ura şi blasfemia, distrugerea oricărui principiu moral, corupţia în toată  urâciunea ei, hidoasă chiar şi pentru cei cărora le-a plăcut; nimic pentru a consola, pentru a linişti, nimic pentru a atrage inima, doar durere şi spaimă, o disperare nemărginită, aşa încât vor căuta moartea de mii de ori şi nu o vor găsi. Pe Pământ va domni întunericul, puterea tenebrelor!

Dar despre Enoh s-a spus: „Dumnezeu l-a luat”. Prietenul lui Dumnezeu s-a putut bucura în sfârşit de prezenţa Lui. Acestui umil călător i-a fost dat dreptul de a sta în slavă, chiar înainte de executarea judecăţii pe pământ. Pentru Enoh, acesta a fost sfârşitul unui drum ceresc neîntrerupt.

Fie ca şi noi să avem o asemenea poveste, să putem merge ca Enoh şi să ne atingem ţelul asemenea lui!

Sait http://comori.org/articol.php?item=1416