II. Cand vorbim despre relatia dintre credinta si comportament, avem de-a face cu oameni care nu invoca, neaparat, deosebiri doctinare pentru a-si jutifica stilul de viata. In general si in mod teoretic, ei sunt de acord cu doctrinele, dar credinta pe care pretind ca o au nu se regaseste in faptele lor. Ei participa la slujbele religioase, dar comportmentul lor este in contrast izbitor cu credinta lor. Argumentele pe care le invoca aceasta categorie de oameni se indind pe o paleta larga de la:
a) neputinta omului de a practica standardele Scripturii, pana la,
z) invocarea pacatelor altora drept scuza.
a) Cei care spun ca noi nu ne putem compara cu sfintii din vechime, de fapt vor sa sustina idea ca Dumnezeu nu asteapta de la noi o viata chiar atat de curata si corecta ca si in timpurile biblice. Altfel spus, pentru noi, Dumnezeu ar face rabat de la standardele sfinteniei Lui. Nimic nu poate fi mai nebiblic in legatura cu sfintenia lui Dumnezeu:
„Ca niste copii ascultatori, nu va lasati tarati in poftele pe care le aveati altadata, cand erati in nestiinta. Ci, dupa cum Cel ce v-a chemat este sfant, fiti si voi sfinti in toata purtarea voastra. Caci este scris:’Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant'” (I Petru 1:14-16).
Tocmai datorita faptului ca Dumnezeu nu-si negociaza standardele sfinteniei, una dintre datoriile bisericii este pastrarea integritatii morale a comunitatii de credinta:
„Ci v-am scris sa n-aveti nici un fel de legaturi cu vreunul care macar ca isi zice „frate”, totusi este curvar, sau lacom de bani, sau inchinator la idoli, sau defaimator, sau betiv, sau hraparet; cu un astfel de om nu trebuie nici sa mancati. In adevar, ce am eu sa judec pe cei de afara? Nu este datoria voastra sa judecati pe cei dinauntru? Cat despre cei de afara ii judeca Dumnezeu. dati dar afara din mijlocul vostru pe raul acela” (I Cor. 5:11-13).
z) Invocarea pacatelor altora este facuta in mod ostentativ. Interesant este faptul ca aceasta categorie de oameni este la curent cu toate pacatele altora. Ei sunt culegatorii de barfe, de greseli si inconsecvente din partea altora. Scopul lor este sa demonstreze ca nimeni nu este moral, corect sau sfant. Prin urmare, toti sunt niste ipocriti si nu au dreptul sa se lege de viata lor. Uneori chiar fac uz de faptul ca ei nu se ascund ca si altii, ci au comportamentul la vedere, nu sunt fatarnici. Biblia precizeaza insa ca pacatuirea pe fata nu devine virtute. Dimpotriva, acesti oameni se incadreaza in descrierea Domnului Isus:
„De Dumnezeu nu se temea si de oameni nu se rusina” (Luca 18:2).
Apostolul Pavel vorbeste si el despre acesti oameni:
„Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac” (Rom. 1:32).
Citind asemenea comentarii, o persoana necunoscatoare ar putea trage concluzia ca, daca exista asemenea oameni in crestinism, Biserica nu mai are nici un viitor. Nimic nu poate fi mai departe de adevar decat o asemenea concluzie.
Eroarea unei asemenea concluzii sta in faptul ca nu stiu ca:
1. Biesrica este zidita de Domnul Isus si nu o poate distruge nimeni. Domnul a spus: „Eu… voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18);
2. Biserica va ajunge la destinatia eterna neafectata de atacurile interioare sau exterioare la adresa sfinteniei ei. „Ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura, sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni 5:27).
Modul in care Domnul Isus Hristos isi desavarseste lucrarea de sfintire a Bisericii va fi abordat intr-o meditatie ulterioara.
Paul Negruţ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu