(1): materialismul -Trăieşte-ţi viaţa focalizat pe oameni, nu pe lucruri!
Evident, pilda fiului risipitor ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre dragostea Sa. Aceasta este lecţia principală care reiese din pildă. Cred însă că pilda poate fi abordată şi dintr-o perspectivă diferită de cea clasică: perspectiva relaţiilor de familie. Se poate recurge la această abordare fără a forţa textul biblic. Nu vom găsi greşeli de relaţionare în ceea ce îl priveşte pe tată, întrucât acesta Îl întruchipează pe Însuşi Dumnezeu. Să privim însă la cei doi fii.
Pilda începe cu fiul cel mai tânăr. Relaţia cu tatăl nu are un preţ prea mare pentru el. Din perspectiva sa tatăl este valoros doar prin prisma averii pe care o poate oferi. Faptul că merge şi cere partea de avere „ce i se cuvine” nu este doar un gest obraznic, dar şi foarte crud. Este ca şi cum ar spune tatălui său: „mă încurci prin faptul că încă eşti în viaţă!” La fel ca în vremurile noastre, averea nu se împărţea decât la moartea tatălui. Textul pildei (spre deosebire de predicatori!!!) nu menţionează nimic despre reacţia emoţională a tatălui, ci ne spune doar că „tatăl le-a împărţit averea.” Odată ce averea este în mâinile sale, tatăl nu mai prezintă niciun interes pentru fiul cel mic. Mai degrabă, unimpediment, o povară. Aşa că îşi face bagajele şi pleacă „într-o ţară îndepărată.” Aici poate să-şi dea în sfârşit drumul! Poate să se bucure liniştit (deşi nu foarte liniştit!!!) de viaţă, fără să fie jenat de privirea tatălui şi a celor dragi.
Bineînţeles fiecare familie este unică şi, spre deosebire de Tatăl Ceresc, taţii pământeşti au lipsurile şi defectele lor. Fiecare caz particular are nuanţele lui şi nu aş dori să cad în capacana generalizărilor forţate. Văd însă în fiul cel mic exemplul tipic al copilului care preţuieşte (iubeşte?) casa părinţilor, maşina părinţilor, banii părinţilor, mai mult decât pe ei. În astfel de situaţii, atunci când părinţii ajung bătrâni şi neputincioşi, în imposibilitatea de a fruniza resursele, devin o povară insuportabilă pentru copiii lor. În Vest ei sunt plasaţi în azile de lux. În România, în cele mai multe cazuri, în azile mizere. Să nu uităm niciun moment că problema fundamentală nu este calitatea azilului, ci părăsirea pe care aceşti părinţi o resimt atât de dureros!
Voi generaliza mai mult, afirmând că fiul cel mic este un exemplu al omului care preţuieşte lucrurile mai mult decât relaţiile, obiectele mai mult decât oamenii. Face lucrul acesta cu iluzia că acestea sunt poarta spre plăceri şi fericiri nelimitate. Să recunoaştem, suntem o societate materialistă şi ne regăsim cu uşurinţă în exemplul său. De la un capăt la celălalt, Scriptura ne îndeamnă să investim în oameni şi ne avertizează în legătură cu zădărnicia investirii vieţii în cele materiale.
Revenind la relaţia părinţi-copii, observăm astăzi un fenomen foarte interesant. Dacă în ceea ce îl priveşte pe fiul cel mic, acesta trebuie să se ducă la tatăl său şi să ceară averea, dorind mai apoi ca tatăl să îl lase în pace, astăzi lucrurile stau pe dos. Tatăl este acela dispus să îi dea averea fiului, doar ca acesta să îl lase în pace. Este prea ocupat cu sporirea acestei averi ca să îi mai pese de fiul său. Uită că de fapt fiul este cea mai preţioasă moştenire de la Domnul! Este dispus nu doar să dea averea, ci chiar să plătească fiului cel mic biletul de avion spre ţara îndepărtată.
Din fericire, fiul cel mic are timp să îndrepte lucrurile. Odată ce resursele materiale se sfârşesc (vezi cheltuirea averii şi foametea), fiul cel mic ajunge în cea mai disperată stare. Spre deosebire de tatăl său, patronul din ţara străină îl exploatează! Este situaţia tipică a omului care îşi leagă viaţa de avere. În momentul în care o pierde, nu mai găseşte niciun punct de sprijin. Viaţa nu mai are niciun sens pentru el. Este situaţia în care au ajuns mulţi oameni în aceste vremuri de criză. Este situaţia tipică a cuplurilor ce îşi fundamentează căsătoria pe valori materiale. Atâta timp cât partenerul câştigă bine, căsătoria va funcţiona. În momentul în care se îmbolnăveşte sau este concediat, căsătoria tremură din temelii şi, nu de puţine ori se destramă.
Fiul cel mic a zis: „mă voi duce la tatăl meu”, iar „tatăl său l-a văzut, i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.” Te rog şi eu să te întrebi acum nu „ce să fac azi?” sau „ce realizări voi avea azi?”, ci „la cine mă duc azi”, „câţi oameni vor fi binecuvântaţi prin mine azi?” Testul pentru a descoperi dacă preţuieşti mai mult lucrurile decât oamenii este simplu. Pune-ţi întrebarea următoare: „Dacă focul ar arde casa mea, banii, laptop-ul, maşina etc. Ce s-ar întâmpla cu mine? Aş mai găsi un punct de sprijin în relaţia cu Dumnzeu şi cu semenii?” Suntem chemaţi ca înainte de toate să ne legăm viaţa (numele) de Dumnezeu, iar mai apoi de semeni. Aceste legături (numite relaţii) îţi vor da puterea să treci senin prin viaţă, în ciuda oricăror dificultăţi. Gabriel Liiceanu le numea „scutul afectiv.” Aşa cum îndemna şi Beniamin Fărăgău în studiul pe Genesa 11 (Turnul Babel) „nu îţi lega numele de cărămida şi smoala realizărilor!” Fie vor arde, fie se vor dărâma, iar tu vei cădea împreună cu ele.
Valentin Făt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu