O fază tare de tot, proaspătă încă, ne agită din nou spiritele şi îl cruceşte (pentru a câta oară?) fără milă pe pastorul Cristian Ionescu: Vladimir Pustan, un pastor penticostal, îşi face cruce într-o biserică greco-catolică. Un gest niţel repezit, făcut în fugă, menit (fără intenţie, bănuiesc) să aţâţe încă odată prejudecăţi adânc înrădăcinate între evanghelicii români.
Mi-e groază de discuţii sterile cu oameni care primesc la argumentele altora precum pereţii bisericilor noastre nucile. Dacă am învăţat ceva din toate disputele de până acum este tocmai faptul că nu învăţăm nimic din ele, că nu suntem dispuşi să ne confruntăm miturile şi minimalistele dogme de buzunar în care am înghesuit ceea ce numim încă, cu o prea mare îndrăzneală, Evanghelia. Totuşi, câteva gânduri legate de acest necaz am şi eu a spune …
Este nevoie să judecăm cu cumpătare ceea ce s-a întâmplat laTimişoara în acea fatidică zi (vinerea neagră, ce mai!) pentru suflarea evanghelică autohtonă. Animite percepţii şi mesaje ne sunt livrate distorsionat judecăţii noastre.
De pildă, se induce ideea că Vladimir Pustan s-a dus în acea biserică greco-catolică să predice Evanghelia. Adică, pe limba noastră evanghelică, să proclame mesajul Evangheliei după care – că aşa se face! – să cheme la pocăinţă, plecat capetele, ridică o mână dacă te-ai decis, rugăciunea păcătosului etc. Numai un naiv, în sensul peiorativ atribuit de Iliescu acestui cuvânt, poate crede că popa greco-catolic l-a chemat pe pastorul penticostal să-i pescuiască enoriaşi din propriul iaz. Să fim serioşi! Orice va fi predicat Vladimir Pustan (mărturisesc că nu am avut timp să-i ascult mesajul) acesta nu putea să se încheie altfel decât cu un “Amin!”; semnul crucii şi aplauzele audienţei pot fi considerate cireşelele de pe tortul ecumenic servit pe 25 noiembrie laTimişoara. Predicarea Evangheliei – baptistă, penticostală, whatever – se încheie după tipare pe care noi le ştim, care au lipsit din desfăşurătorul întâlnirii cu pricina.
Cică ar fi rost să ne îndoim de identitatea evanghelică a lui Vladimir Pustan. Ce este însă aceasta? Un set de “Nu”-uri? O identitate derivată din negarea altor identităţi? ( Cunosc un pastor din vechea gardă care ori de câte ori este întrebat cu privire la raţiunea pentru care au apărut baptiştii pe scena istoriei începe cu “Noi ne-am separat de papalitatea coruptă …”) În acest sens, ştiam şi eu pe vremuri despre “pocăiţi” că nu-şi fac cruce, nu pupă icoane, nu se închină la Maica Domnului, nu au sfinţi pe pereţi, nu beau, nu fumează … Dar ce fac, în schimb? Ţin arătătorul întins înspre cei ce fac astfel de lucruri şi … atât.
Gestul făcut de Vladimir Pustan este închinare la idoli. Vreun argument, ceva? Cristian Ionescu poate fi exonerat de povara de a ni le furniza: omului nu îi place semnul ăsta. Punct! Desigur el trebuie văzut ca o aberaţie strecurată rapid în Biserică (Tertulian îl menţionează prin jurul anului 200 ca pe o practică obişnuită a creştinilor din acea vreme) de care adevăraţii creştini s-au debarasat abia peste încă un mileniu de rătăcire … Acum nu vreau să spun că ar fi musai să ne facem şi noi semnul crucii; să-i afuriseşti fără pic de tact pe cei ce îl fac: iată un lucru deloc recomandabil unui urmaş al lui Cristos.
Mare atenţie la manifestările distructive (tragice, ca să-l parafrazez din nou pe Cristian Ionescu) ale complexului trădării. Vladimir Pustan ne-a trădat făcând acolo un semn care nu ne aparţine nouă, ci lor. Ortodocşii sau catolicii – unii dintre ei – se feresc să ia în mâini o Biblie Cornilescu: nu-i a lor, e a sectanţilor. Picior de pocăit să nu fie văzut la o nuntă ortodoxă! (Ei însă trebuie să vină la strepezitele noastre nunţi că, deh, poa’ le vine cheful a se pocăi!) Să nu care cumva să cânţi, ca ortodox ori catolic, vreo cântare sau colindă de-a pocăiţilor! Etc, etc. Există frontiere bine delimitate. Normativele Schengen nu au nici o putere asupra lor: le-ai călcat, eşti trădător, vrednic de oprobiul lumii din care credeai că faci parte până la greşală. Ei au crucile; noi avem amvoanele. Ei au sfinţi cu cerculeţ în jurul capului; noi, peisaje cu munţi şi dealuri în spatele baptistierului. Ei au mărgele; noi avem batice. Ei au Biblii cu cruciuliţă pe copertă; noi, Biblii fără cruciuliţă pe copertă (au apărut şi unele excepţii … trădători!). Ei îl au pe Ioan Gură de Aur; noi, pe John Piper. Fiecare cu jucăriile sale: nu care cumva să jinduieşti la totemurile vecinului tău, iată o a unsprezecea poruncă pentru creştinii mileniului trei. Astfel, experimentăm consecinţele unei grozave alienări spirituale: bucăţelele de puzzle din care ne e încropită credinţa, în care abia putem noi distinge un fel de Cristos, devin icoană absolută, punct de reper infailibil pentru toţi ceilalţi nefericiţi ai acestei lumi. Acest lucru e tragic cu adevărat.
Închei cu o întrebare, una deloc retorică (adică chiar vreau să primesc nişte răspunsuri pertinente): cu ce diferă – la nivelul aparenţelor exterioare – gestul lui Vladimir Pustan de a-şi face cruce într-o biserică catolică de gestul atâtor pastori sau vorbitori evanghelici (îndeosebi penticostali) care se închină în faţa amvonului în rugăciune înainte de a păşi pe el?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu