Meditații despre viața lui Robert Murray McCheyne
Conferința pentru pastori a lui Dumnezeu dorind 2011
Cel mai important exemplu din toată istoria cuiva care nu a publicat nicio carte și a murit tânăr, și totuși a avut un impact asupra lumii, în proporție de viața sa scurtă, a fost Iisus Hristos. Avea aproximativ 33 de ani când a fost răstignit. Astăzi, 1,3 miliarde de oameni se numesc creștini din cauza vieții, morții și învierii sale.
Cheia acestui impact este două lucruri, nu doar unul. Sunt întotdeauna două lucruri. În primul rând, și cel mai important, este cine a fost el - adevărul pur, puterea și frumusețea omului-Dumnezeu. Fiind cine a fost creat o mișcare în lume care este irepresibilă. Nu era scrisul lui. El nu a scris. Era Persoana lui, cuvintele sale rostite și acțiunile sale. Prezența sa în lume a fost inevitabilă și puternic. Aceasta este prima cheie a impactului său asupra istoriei.
Al doilea - și trebuie să existe un al doilea - este acela că Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov și Iuda și-au descris persoana și munca în scris. Au scris. Și prin intermediul acestor scrieri, realitatea și adevărul, puterea și frumusețea Fiului lui Dumnezeu pot fi cunoscute astăzi. Dacă nu ar fi existat nicio persoană, nu ar fi existat cărți. Și dacă nu ar fi existat cărți, nu am cunoaște Persoana. Și ne-am pierde.
Dumnezeu a rânduit ca el însuși să fie cunoscut în istorie prin Cuvântul întrupat, Isus Hristos și prin cuvântul scris despre Cuvântul întrupat, Biblia. Ne închinăm Dumnezeului pe care îl cunoaștem în persoana lui Isus Hristos. Dar îl cunoaștem pe Dumnezeul pe care îl venerăm doar pentru că cei care l-au cunoscut au păstrat ceea ce știau într-o carte.
O cât de prețioasă este Cartea aceea.
Și se pare că Dumnezeu a rânduit ca acest original perfect să fie un model în istoria bisericii - o viață puternică, surprinsă cu adevăr și frumusețe într-o carte și păstrată pentru binele durabil al bisericii - aceasta a fost providența lui Dumnezeu de secole. Dacă nu ar fi existat cărți, nu ar exista practic nici o Istorie a Bisericii. Și toate comorile gândirii și vieții din ultimii 2.000 de ani s-ar reduce la un fragment mic, și anume, ceea ce ar fi putut fi transmis oral.
Dar Dumnezeu a rânduit să fie altfel. Și sunt profund recunoscător. El a ordonat ca unii dintre adepții săi să aibă un impact atât de puternic, personal, încât cineva este provocat să scrie o carte despre asta. Și acel impact personal, împreună cu acea carte, continuă instruirea, inspirația și consolidarea bisericii timp de secole.
Este uimitor pentru mine cum Dumnezeu a ridicat tineri extraordinari, cu impact mare, după care i-a tăiat în tinerețe, apoi și-a păstrat impactul cu o carte pentru decenii următoare și secole.
Elliot, Brainerd și Martyn
De exemplu, Jim Elliot, care nu a publicat niciodată o carte în timpul vieții sale, avea 28 de ani când a fost ucis în 1956. Dar soția sa Elisabeth Elliot și-a surprins viața și misiunea în Through Gages of Splendor and Shadow of the Atotputernic, care au fost publicate în doi ani de la moartea sa și sunt încă în tipar astăzi modelând misiunea și istoria bisericii.
Apoi, este David Brainerd, misionarul indienilor americani din anii 1740. El nu a publicat niciodată nimic și a murit când avea 29 de ani în 1747. Ar fi ieșit rapid din conștiința umană, deoarece aproape nimeni nu l-a cunoscut, cu excepția faptului că doi ani mai târziu, Jonathan Edwards și-a capturat viața și jurnalele în Viața lui David Brainerd, a devenit una dintre cele mai influente trei cărți din istoria misiunilor moderne.
Apoi, este Henry Martyn, misionarul din India și Persia, care a murit în 1812 la vârsta de 31 de ani. Nimeni nu ar ști despre el astăzi, cu excepția faptului că patru ani mai târziu, John Sargent a scris o înregistrare a vieții sale și și-a salvat jurnalele în Memoir of Rev. Henry Martyn, BD Și astfel generațiile de studenți, în special în Marea Britanie, au fost inspirate să asume provocarea muncii misionare.
Prietenul prețios al lui McCheyne
Și acum ajungem la Robert Murray McCheyne, nu misionar de data aceasta, ci pastor local în Dundee, Scoția, care a murit în 1843 la vârsta de 29 de ani. Poate că dintre toți tinerii sfinți pe care i-am menționat, el este cel mai puțin probabil să fi fost amintit. Nu a fost răstignit ca Isus. Nu a fost condamnat la moarte în junglele din Ecuador ca Jim Elliot. El nu a suferit în pădurile sălbatice ale Americii timpurii ca Brainerd. Nu a murit singur în Turcia și și-a retras logodnicul ca Henry Martyn. El a fost pastorul local care și-a slujit biserica timp de șase ani și apoi a murit din cauza febrei lui Typhus și a fost înmormântat în curtea propriei biserici.
Dar avea un prieten foarte prețios, Andrew Bonar, un pastor din apropiere; iar în doi ani Andrew publicase Memoriile și rămășițele lui Robert Murray McCheyne. Este încă în tipar și aici suntem la 168 de ani de la moartea lui McCheyne încurajat și inspirat de viața sa.
Cum se întâmplă asta? Două lucruri: o viață cu mare forță și un prieten care să o surprindă într-o carte timp de secole. Probabil ar trebui să ne întrebăm dacă este un lucru bun. Cărțile despre oamenii păcătoși ne pot abate atenția de la cartea principală despre omul fără de păcat. Deci este scrierea și citirea unor astfel de cărți un lucru bun?
Fixează-ți ochii pe cei care umblă
De multe ori am apelat la Evrei 11 ca un mandat biblic pentru iubirea și citirea biografiei. Dar, mai recent, am fost mai frapat de Filipeni 3:17, unde Pavel spune: „Fraților, alăturați-vă imitării mele și stați cu ochii pe cei care umblă după exemplul pe care îl aveți în noi”. Acest lucru este foarte izbitor.
Pavel însuși este îndepărtat la un pas de Isus, marele exemplu. Și totuși ne cheamă să „ne alăturăm imitându-mă”. Apoi spune: Ține-ți privirea sau fixează-ți privirea pe cei care umblă după exemplul pe care îl ai în noi. Acești oameni sunt acum îndepărtați de la Isus cu doi pași. Pavel îl urmează pe Isus, acești oameni umblă după exemplul lui Pavel și atunci ni se spune să îi imităm. Deci suntem la trei pași de Isus.
Însă formularea este și mai izbitoare. Se spune, fixează-ți ochii (grecesc skopeite) asupra lor. Urmăriți-le cu atenție. Nu le pierdeți din vedere. Mi se pare că acesta este unul dintre cele mai puternice mandate din Biblie pentru a ne îndrepta atenția asupra sfinților care au trăit vieți atât de exemplare - greșite, dar totuși exemplare.
Ce este despre McCheyne?
Așadar, pentru McCheyne, ca și pentru Elliot, Brainerd și Martyn, a existat o viață foarte scurtă, dar puternică și un prieten care să o surprindă într-o carte. Care a fost viața scurtă și, în multe privințe, obișnuită, a lui McCheyne, care i-a dat forța care a creat cartea (și acum cărțile) care îi păstrează moștenirea până în zilele noastre?
Titlul pe care l-am ales este menit să indice un răspuns la această întrebare. Am încercat să trec prin detalii și să găsesc aspectele din viața și personajul lui McCheyne care explică puterea. Oamenii nu continuă să citească și să se gândească la o viață, oricât de bună ar fi biografia, dacă nu există o putere neobișnuită în persoana din spatele ei. Deci, ce era despre McCheyne - că ar putea muri la 29 de ani și putea sluji în biserica sa doar șase ani și să fie demn să ne fixăm ochii asupra lui în ascultare de Filipeni 3:17 ?
A sărutat trandafirul
Titlul este: „El a sărutat trandafirul și a simțit spinul: trăind și murind în dimineața vieții”. Partea principală a titlului, „A sărutat trandafirul și a simțit spinul”, este preluată din descrierea lui McCheyne a anilor adolescenței când era neglijent, lumesc și neconvertit. El a spus: „L-am sărutat pe Trandafir și nici nu m-am gândit la ghimpe”. Întorc înțelesul acestei afirmații, pentru că așa s-a întâmplat cu viața lui McCheyne.
El a vrut să spună prin asta: „M-am complăcut în toate plăcerile amuzante și frumoase ale lumii și nu m-am gândit la boală, suferință și moarte”. La asta a vrut să spună când a spus: „Am sărutat Trandafirul și nici nu m-am gândit la spini”. Dar, după convertire, el a vorbit adesea despre Iisus ca pe Trandafirul său din Sharon și a trăit în conștientizare aproape constantă a spinului bolii sale și că timpul său ar putea fi scurt. El a spus într-una din predicile sale:
Nu-ți așeza inima pe florile acestei lumi; căci au în ele un toalet. Premiul Trandafirului Sharon. . . mai mult decât toate; căci el nu se schimbă. Trăiește mai aproape de Hristos decât de sfinți, pentru ca atunci când vor fi luați de la tine, să-l faci să se sprijine pe el în continuare.
Deci, sensul titlului, „El a sărutat trandafirul și a simțit spinul”, este că a existat o cheie dublă a puterii lui McCheyne: prețiozitatea lui Hristos și durerea scurtă a vieții - sau apropierea eternității.
Numai în dimineața vieții Sale
Scopul subtitlului („Trăind și murind în dimineața vieții”) este să sublinieze a doua parte a acestui titlu. A trăit doar dimineața vieții sale. Cei mai mulți dintre noi trăim o dimineață, o amiază și o seară de viață. Dar McCheyne a murit înainte de 30 de ani. Argumentul meu este că eficacitatea lui nu a fost frustrată de acest fapt, ci împuternicită de acesta. Din cauza tuberculozei sale, a trăit cu sentimentul puternic că va muri devreme. Acesta a fost un factor uriaș în utilitatea sa puternică.
Așadar, dubla cheie a vieții sale este prețiozitatea lui Isus, Trandafirul, intensificată de durerea ghimpului, de boala și de lipsa vieții sale.
McCheyne s-a născut la Edinburgh, Scoția, la 21 mai 1813. Părinții săi ar fi fost numiți Moderați în Biserica Scoției, nu evanghelici. Moderații au fost grupul care a proslăvit rațiunea și virtutea și un fel de predicare moralistă care a minimizat adevărurile centrale ale Evangheliei despre cruce și noua naștere și puterea Duhului.
McCheyne a crescut în această atmosferă cu standarde morale înalte, dar era, prin propria sa mărturie, „lipsit de Dumnezeu”. Când a mers la Universitatea din Edinburgh la vârsta de 14 ani, a studiat clasice. Tatăl său a spus că „și-a îndreptat atenția către… poezia și plăcerile societății, mai mult decât poate, în concordanță totală cu prudența”. Iar profesorul de filozofie morală, Thomas Chalmers, care va deveni ulterior cel mai influent mentor al lui McCheyne, a spus că McCheyne a fost „un exemplar fin al omului natural”. El săruta trandafirul învățării clasice și ignora spina suferinței și a morții.
Dar toate acestea s-au schimbat în 1831 când avea 18 ani. Robert era cel mai mic dintre cei patru copii. Sora sa Isabella murise înainte de a se naște. Cei doi frați ai săi erau David și William. Sora lui Elisabeta avea să locuiască mai târziu cu el și să-i păstreze casa în cei șase ani de pastorație.
David era cel mai mare frate, iar Robert îl iubea. Dar David nu era bine nici spiritual, nici fizic. În vara anului 1831, el s-a scufundat într-o depresie profundă și a murit pe 8 iulie. Brusc, spinul trandafirului l-a înjunghiat pe McCheyne prin inimă. Toată frumusețea trandafirului pentru care trăia s-a ofilit. Și, prin harul lui Dumnezeu, a văzut un alt Trandafir în ceea ce i s-a întâmplat lui David.
În zilele premergătoare morții sale, David a găsit o pace profundă prin sângele lui Isus. Bonar a spus că „bucuria de pe fața unui Tată pe deplin împăcat a luminat fața [pe moarte a lui David”. McCheyne a văzut-o și totul a început să se schimbe. Văzuse un alt trandafir decât învățătura clasică. Și a văzut-o ca fiind frumoasă, nu în ciuda ghimpei, ci din cauza ei. Spinul îl străpunse treaz.
McCheyne a marcat aniversarea morții fratelui său tot restul vieții - încă doisprezece ani. Un an mai târziu, el a spus: "În această dimineață de anul trecut a venit prima lovitură copleșitoare a lumii mele; Unsprezece ani mai târziu, la aniversare, el a scris: „Astăzi, acum unsprezece ani, mi-am pierdut fratele iubit și iubitor și am început să caut un Frate care nu poate muri”.
Cuvântul „a început” este important. Schimbarea decisivă în inima lui părea să vină câteva luni mai târziu, în martie 1832, când McCheyne citea cartea Suma salvării cunoașterii. El a numit-o „lucrarea despre care cred că a provocat în primul rând o schimbare salvatoare în mine”.
Conversia surprinsă într-un poem
Există câteva priveliști importante aici în inima și mintea lui McCheyne. Ceea ce se convertea era un iubitor poetic al clasicilor. El a fost convertit printr-o moarte emoționantă și într-o carte despre doctrina reformată. Nu este o surpriză - și dezvăluie multe despre McCheyne și modul său de a vedea și de a savura viața - că cea mai bună relatare pe care o avem despre convertirea sa este un poem - cel mai cunoscut poem al său. Nu un eseu. Nu este o intrare în jurnal. Nu este o predică. Dar o poezie.
McCheyne nu a fost un mare poet. Nu sunt sigur că l-aș numi chiar un poet bun. Dar ceea ce a fost bun și chiar grozav este că a văzut lumea cu ochii unui poet. Avea inima unui poet. Adică a fost mișcat de ceea ce a văzut și a căutat să găsească cuvinte care să îi ajute pe ceilalți să fie mișcați.
Poeziile sunt împrăștiate prin prima parte a memoriei. Mai târziu sunt mai puțini. Dar asta pentru că, pe măsură ce trece timpul, el își aplică darul său poetic mai puțin poeziei și mai mult predicării. Când îi citești predicile, ești lovit mereu de provocarea și trezirea, modul plăcut și puternic în care spune lucrurile. Acesta este motivul pentru care McCheyne este atât de nesfârșit de citat. Nu și-a îngropat darul poetic când a devenit predicator.
Deci, atunci când acest iubitor poetic al clasicilor a fost convertit prin moartea fratelui său și prin cartea despre doctrina reformată, rezultatul a fost o poezie încărcată de doctrină care povestea procesul. Poemul se numește „Iehova Tsidkenu”. Cuvintele sunt o transliterare a ultimelor două cuvinte ebraice din Ieremia 23: 6 , „Și acesta este numele prin care va fi numit:„ Domnul neprihănirea noastră ”.” McCheyne prețuia fraza ca un rezumat al doctrinei justificării - propria sa justificare. Iată deci povestea convertirii sale așa cum a spus-o în poem. Și unul dintre cele mai emoționante lucruri la acest capitol este că ultimul vers se dovedește uimitor de profetic din cauza modului în care a murit de febra tifos.
Iehova Tsidkenu
„Domnul dreptatea noastră”
Cuvântul de ordine al reformatorilor ...
Odată am fost străin de har și de Dumnezeu,
nu știam pericolul meu și nu simțeam sarcina mea;
Deși prietenii au vorbit în răpirea lui Hristos pe copac,
Iehova Tsidkenu nu a fost nimic pentru mine.
De multe ori citesc cu plăcere, pentru a calma sau a mă angaja,
măsura sălbatică a lui Isaia și pagina simplă a lui Ioan;
Dar când au imaginat copacul stropit cu sânge,
Iehova Tsidkenu nu mi s-a părut nimic.
Ca lacrimile din fiicele Sionului care se rostogolesc,
am plâns când apele au trecut peste sufletul Lui;
Totuși, nu am crezut că păcatele mele au fost cuie pe copacul
Iehova Tsidkenu - „pentru mine nu era nimic.
Când harul liber m-a trezit, prin lumina de sus,
Atunci temerile legale m-au zguduit, am tremurat să mor;
Nu puteam vedea nici un refugiu, nici o siguranță în sine -
Iehova Tsidkenu Mântuitorul meu trebuie să fie.
Teroarele mele toate au dispărut înainte de numele dulce;
Temerile mele vinovate au fost alungate, cu îndrăzneală am venit
să beau la fântână, dătătoare de viață și
liberă - Iehova Tsidkenu este totul pentru mine.
Iehova Tsidkenu! comoara mea și laudă,
Iehova Tsidkenu! Eu nu pot fi pierdut;
În tine voi cuceri prin inundații și câmp -
Cablul, ancora mea, pieptarul și scutul meu!
Chiar călcând valea, umbra morții,
acest „cuvânt de ordine” îmi va răsufla respirația șovăitoare;
Căci, în timp ce din febra vieții, Dumnezeul meu mă eliberează,
Iehova Tsidkenu va fi cântecul morții mele.
Există atât de multe despre acest poem care îl face o fereastră spre viața lui. Faptul că este o poezie, iar McCheyne a fost un poet până la capăt; faptul că refrenul său este în ebraică, o limbă și un popor pe care i-a iubit atât de profund; faptul că poartă subtitlul „cuvântul de ordine al reformatorilor”, o moștenire pe care a prețuit-o; faptul că acesta sărbătorește harul gratuit și el l-a oferit atât de neîncetat altora în toată predicarea sa; faptul că îmbrățișează moartea cu încredere și pentru el acest lucru a venit atât de curând - toate acestea dezvăluie lucruri profunde despre viața și puterea lui McCheyne.
Apel la Minister și Thomas Chalmers
Dumnezeu știa că McCheyne va trăi doar 29 de ani. Poate de aceea a ordonat ca chemarea sa la credință și chemarea sa la slujire să fie practic simultane. La patru luni de la moartea fratelui său, McCheyne s-a înscris în Divinity Hall din Edinburgh University, noiembrie 1831. Și ca atât de mulți dintre noi, cred că - cel puțin pentru mine a fost adevărat - a întâlnit omul care avea cel mai mare influență asupra vieții și slujirii sale, Thomas Chalmers.
Chalmers fusese convertit în timp ce servea ca pastor în 1811 și a fost chemat să predea filosofia morală la Universitatea St. Andrews în 1823 și apoi la Edinburgh în 1828. El a fost principala forță umană în revitalizarea Bisericii Scoțiene și în depășirea acesteia. efectele moarte ale moderatismului.
O pasiune în creștere pentru sfințenie
El a întruchipat calvinismul cu inimă caldă, devoțional, evanghelistic, care a modelat viața și slujirea lui McCheyne. Este posibil să fi auzit de o predică numită „Puterea expulzatoare a unei noi afecțiuni”. Aceasta a fost prima mea introducere la Thomas Chalmers și mi-a plăcut. Ai putea să-l numești „ Hedonism creștin în stil scoțian”. Acesta a caracterizat urgența practică, simțită de inimă, pentru sfințenie, care a marcat slujirea pastorală reformată pe care McCheyne a întruchipat-o.
Chalmers a pus toată marea sa învățătură în slujba sfințeniei și a evanghelizării. El i-a avertizat pe McCheyne și pe ceilalți studenți despre „diavolul alb” și „diavolul negru” - diavolul negru care duce la „păcatele trupești” ale lumii, iar diavolul alb către „păcatele spirituale” ale dreptății de sine. Și a făcut din Evanghelia lui Hristos răstignit pentru păcătoși puterea centrală pentru această sfințenie.
O pasiune în creștere pentru evanghelizare
Și Chalmers era profund împovărat de sărăcia din mahalalele din Edinburgh și de cât de puțin martor evanghelic exista acolo. A înființat Visiting Society și l-a recrutat pe McCheyne și prietenii săi să se alăture. Aceasta l-a aruncat pe McCheyne într-o lume pe care nu o văzuse niciodată ca student universitar de nivel mediu.
A trezit în el un sentiment de urgență pentru cei tăiați din Evanghelie. La 3 martie 1834, la doi ani și jumătate în studiile sale despre divinitate, el a scris:
Astfel de scene la care nu am visat niciodată. De ce sunt atât de străin de săracii din orașul meu natal? Le-am trecut ușile de mii de ori; Am admirat uriașele grămezi negre ale clădirilor, cu coșurile lor înalte care rupeau razele soarelui. De ce nu m-am aventurat niciodată înăuntru? Cum locuiește dragostea lui Dumnezeu în mine?
Cât de cordial este întâmpinarea chiar și a celor mai săraci și mai urâtori pentru vocea simpatiei creștine! Ce mase încorporate de ființe umane sunt strânse laolaltă, nevăzute de prieten sau ministru! „Nimeni nu se îngrijește de sufletele noastre” este scris peste fiecare frunte. Trezeste-mi sufletul! De ce ar trebui să mai dau orele și zilele lumii deșarte, când există o astfel de lume a mizeriei chiar la ușă? Doamne, pune-ți puterea în mine; confirmați fiecare rezoluție bună; iartă-mi viața lungă trecută de inutilitate și nebunie.
Așadar, McCheyne își va lua din timpul petrecut în școala divinității pasiunea pentru sfințenie și pasiunea pentru evanghelizare. Acestea nu l-ar părăsi niciodată și ar deveni impulsuri definitorii ale vieții sale - toate motivate de frumusețea Trandafirului și toate acestea intensificate de spina suferinței.
Mă simt constrâns să fac aici un comentariu secundar cu privire la timpul petrecut în educația teologică și la scurtimea timpului și la urgența de a ajunge la oamenii pierduți. Mulți tineri simt urgența sarcinii de slujire la 19 sau 20 de ani și gândul la patru ani de facultate și trei sau patru ani de pregătire teologică pare aproape o deviere de la sarcina de față. Slujire cu normă întreagă față de doi sau patru sau opt (sau în cazul meu zece) ani de școală.
Ei bine, ia în considerare McCheyne. Nimeni nu a ars cu un zel mai mare pentru cei pierduți decât McCheyne. O servitoare l-a descris odată ca fiind „deein 'la oameni convertiți”. El a scris o dată că avem nevoie de o slujire care să "meargă să caute oamenii. Avem nevoie de oameni cu compasiune a lui Hristos care vor pleca de acasă, prieteni, se vor mângâia cu toții în urmă și vor intra în bântuitele prostituării, în vizuinele Cowgate-ului, iar cu dragostea și viața lui Isus îi convinge să se transforme și să nu moară ". Așa cum spune Van Valen, „Focul nestins al iubirii arzătoare față de păcătoși a rămas la McCheyne până când a fost mistuit de aceeași iubire”.
Investiția sa demnă în formarea teologică
Dar nu și-a scurtat pregătirea universitară. A urmat cursul complet al studiilor teologice și și-a însușit greaca și ebraica. Și apoi a slujit doar șapte ani de lucrare cu normă întreagă. Și cred că a făcut alegerea corectă. Nu cred că ar fi fost mai rodnic în câștigarea sufletului dacă s-ar fi grăbit la slujire. Nu cred că ar fi avut un impact mai mare asupra bisericii Scoției. Și nu cred că ar fi inspirat oamenii 168 de ani mai târziu.
Nu vreau să spun că trebuie să ai o pregătire teologică formală pentru a fi rodnică în slujire. Ceea ce vreau să spun este că nu trebuie să aveți mai puțină fructificare dacă vă faceți timp pentru a obține acest antrenament și, la fel ca McCheyne, este posibil să aveți mai mult. Fecunditatea în această viață nu este cuantificabilă în ani. I-au rămas doar șapte ani când a terminat școala. Dar, cu tot ceea ce învățase de la Chalmers și cu scufundarea în Noul Testament grecesc și în Vechiul Testament ebraic și cu un angajament radical față de sfințenie și evanghelizare și cu o bandă de prieteni, acei șapte ani valorează șapte decenii.
El a scos altceva din zilele sale universitare care a făcut o diferență extraordinară - prietenii profunde, în special cu Andrew Bonar și Alexander Somerville. Obișnuiau să studieze împreună, să se roage, să cânte și să evanghelizeze împreună. Motivul pentru care trebuie menționat acest lucru este că, fără această prietenie cu Bonar, Memoriul nu ar fi fost scris niciodată și probabil că nu am fi auzit niciodată de Robert Murray McCheyne.
Dar se pare că aceste prietenii erau ceva mai mult decât de obicei. Păreau să intensifice tot ce se întâmpla în acele zile. Este ca și cum efectul spiritual al unei experiențe asupra celor trei ar fi fost mai mult decât suma unuia plus unu plus unu. Se pare că efectul experimentării lucrurilor împreună a fost exponențial - ca și cum un șurub de electricitate vertical de la Domnul ar fi fost supraalimentat atunci când s-a conectat orizontal între McCheyne și Bonar și Sommerville.
Prietenii supraîncărcate cu Bonar și Sommerville
Bonar a descris-o astfel:
Uneori cred că noi trei la vremea aceea eram ca cei trei ucenici despre care ați citit - Petru, Iacov și Ioan înainte de ziua Rusaliilor. . . . Hristos i-a luat pe acești trei în camera fiicei lui Iair și i-a învățat cum să învie sufletele moarte. El ne-a învățat încă de la început să nu punem stres pe aparatele umane, ci să respectăm cuvântul Evangheliei. El ne-a dus pe dealul Schimbării la Față și ne-a arătat din când în când persoana Lui. El ne-a învățat să ne încântăm în persoana Sa și să vedem într-un pahar slava Domnului și să fim schimbați în aceeași imagine. Ne-a dus la Ghetsimani la vremea comuniunii și ne-a arătat cupa pe care tatăl i-a dat-o să bea și pe care a băut-o, fără să lase nicio scurgere în urmă.
Din 1838 - ultimii cinci ani ai vieții lui McCheyne - Bonar a slujit în orașul Collace, la doar câțiva kilometri de locul în care slujea McCheyne. Când McCheyne a murit în 1843, biserica din Dundee s-a adresat lui Bonar pentru confort și a predicat din Romani 8 în cele două slujbe duminicale de după moartea lui McCheyne. El a spus: „Nu era niciun prieten pe care să-l iubesc ca el”.
Una dintre rugăciunile mele din aceste zile de reformare teologică și de revitalizare a bisericii este aceea că mii de tineri pastori vor găsi acest fel de camaraderie în slujire. Sunt gelos pentru voi să experimentați acest lucru în parte, deoarece era foarte rar când începusem acum 30 de ani. În acele vremuri, structurile părtășiei nu erau în principal teologice, ci organizaționale. Și se simțea atât de slab și superficial.
A fost greu să găsim adunări de pastori unde le-a păsat să vorbească despre o viziune biblică, reformată a lui Hristos și a lucrării sale și a suveranității lui Dumnezeu în conducerea lumii și mântuirea păcătoșilor. Dar astăzi, structurile de relații construite în jurul unor adevăruri teologice profunde, clare, reformate sunt peste tot. Și acum, la 65 de ani, am prieteni apropiați, prieteni adânci aproape și departe, care sunt construiți pe ceva mult mai mare și mai profund și mai minunat decât pragmatica vorbirii bisericii. Am zăbovit peste acest aspect al vieții lui McCheyne pentru că vreau să îl experimentați.
Impactul dvs. în lume va fi crescut exponențial prin aceste tipuri de prietenii. Van Valen a surprins acest efect exponențial al trupei de frați a lui McCheyne:
„Școala” lui McCheyne avea tendința de a fi mai spiritual decât teologic. Influența lor era evidentă nu atât în sălile colegiului, fie în sălile de studiu ale studenților teologi; s-au distins nu în controversă, atunci când se referea la lupta împotriva erorii, dar contribuția lor a fost mai eficientă în răspândirea învățăturii clasice asupra harului în rândul publicului larg. Sarcina lor se concentra în special pe evanghelizare și reînvierea și nu exista pentru a da substanță structurilor teologice. Prin urmare, puterea lor stătea în predicarea lor, care s-a distins de predicarea altora „în demonstrație a Duhului și a puterii”.
Trupe de frați - tovarăși într-o cauză mare - sunt mai mult decât suma părților lor. Dumnezeu să-ți lege brațele teologic, spiritual, personal, de dragul acestui efect exponențial.
Ultima zi a prelegerilor divinității lui McCheyne a fost 29 martie 1835. El era doar timid să aibă 22 de ani. Și în acea toamnă a fost chemat să fie asistentul ministrului în parohia dublă Larbert și Dunipace în noiembrie 1835. A slujit acolo ca asistent până când a venit apelul de la Biserica Sf. Petru din Dundee în august 1836. Acolo McCheyne a servit ca pastorul până la moartea sa șase ani și jumătate mai târziu.
Aceasta este suma simplă a vieții sale profesionale: student până la 22 de ani, pastor asistent timp de un an și pastor senior timp de șase ani. În ceea ce privește evenimentele neobișnuite din acel pastorat de șase ani, doar doi vor ieși în evidență. A făcut o călătorie de opt luni în Israel în 1838, iar biserica sa a cunoscut o trezire extraordinară în timp ce era plecat, care a durat într-o anumită măsură până când McCheyne a murit patru ani și jumătate mai târziu. David Robertson, care este pastorul bisericii lui McCheyne de astăzi, scrie: „Restul vieții sale [după întoarcerea sa din Israel în noiembrie 1838] a fost petrecut într-o perioadă de trezire și reînnoire a renașterii”.
Așa cum am încercat să mă gândesc prin ceea ce face o viață atât de inutilă atât de utilă chiar și la 168 de ani de la moartea sa, nu este un eveniment extraordinar în viața lui. Mai degrabă, este pasiunea sa extraordinară pentru Hristos - pentru Trandafir - și pentru sfințenie și pentru oamenii pierduți, totul intensificat de prietenii și de simțul său zilnic al scurtării vieții - ghimpe. Și toată această pasiune păstrată într-un limbaj puternic și pitoresc. El încă ne influențează din cauza cuvintelor care i-au ieșit din gură, nu a evenimentelor din viața lui.
Cuvintele sale memorabile, inspirate
Cuvintele, desigur, ar fi goale fără pasiunea pentru Hristos și urmărirea sfințeniei și strigătul pentru convertire. Dar toată acea pasiune ar fi astăzi lipsită de forme și ineficiente fără cuvintele lui. Cuvintele lui McCheyne îi dau astăzi o influență permanentă. Aș presupune că nici o persoană din zece, care poate cita McCheyne, nu ar putea să vă spună orice eveniment din viața sa care i-a inspirat. Sunt cuvintele lui.
Așadar, să-l ascultăm despre căutarea sfințeniei și despre comuniunea sa cu Dumnezeu prin cuvânt și rugăciune. Nu ne vom concentra pe predicarea lui, dar ar trebui să știm că cele două lucruri pe care ne concentrăm, sfințenia și comuniunea cu Dumnezeu, au fost cheile puterii sale în predicare.
Isabella Dickson, care a devenit soția lui Andrew Bonar, a auzit-o pe McCheyne predicând când era încă necredincioasă și a scris:
Era ceva deosebit de atractiv în sfințenia domnului McCheyne. . . . Nu m-a lovit nici problema lui, nici maniera lui; a fost doar epistola vie a lui Hristos - o imagine atât de minunată, încât am simțit că aș fi dat tuturor lumii să fie așa cum era el, dar știam tot timpul că eram mort în păcate.
Cheia puterii Sale în predicare
Omul însuși, pentru ea, a fost predica. Ceea ce Dumnezeu a făcut din el în privat a devenit puterea sa în public. Oamenii au simțit că, la fel ca Moise, tocmai coborâse pe munte pentru că chipul lui încă strălucea cu gloria lui Hristos. Unul care l-a auzit predicând a scris: „Ce bucurie este să te afli sub influența înviorătoare și revigorantă a unei făpturi vii, un adevărat om al lui Dumnezeu, al cărui chip, precum fața lui Moise, strălucește parcă proaspăt de pe muntele sfânt! "
Motivul pentru care l-a putut lăuda pe Hristos și Evanghelia cu atâta putere este că aceste lucruri deveneau din ce în ce mai prețioase pentru el. El i-a scris mamei sale: „Iertarea păcatelor și acceptarea cu Dumnezeu devin zilnic în viziunea mea mai prețioase”. Hristos a fost viața lui și astfel Hristos și-a umplut predicarea: „Este ciudat”, a spus el, „cât de dulce și prețioasă este să predici direct despre Hristos, în comparație cu toate celelalte obiecte ale predicării”. Vorbea din propria lui comuniune cu Hristos, când le-a spus oamenilor săi: „Oceane de har necredincioase sunt în Hristos pentru dvs.
Deci, cheia puterii sale în predicare a fost sfințenia personală și comuniunea cu Hristos în cuvânt și rugăciune. Pe asta ne vom concentra.
Dumnezeu i-a dat lui McCheyne cheia Evangheliei pentru urmărirea sfințeniei personale. El a primit-o prin învățătura lui Thomas Chalmers. Chalmers era foarte îngrijorat de introspecția excesivă în căutarea sfințeniei. Știa că un credincios nu poate face progrese în sfințenie fără să se bazeze pe asigurarea mântuirii. Și totuși efortul de a căuta în inimile noastre păcătoase câteva dovezi ale harului, de obicei, se întoarce.
Chalmers a spus că privirile doar în camera întunecată a inimii nu oferă perspective bune. În schimb, a spus că ar trebui
ia ajutor de la ferestre. Deschide obloanele și admite soarele. Deci, dacă doriți să arătați bine în interior, uitați-vă bine. . . . Aceasta este chiar modalitatea de a-l accelera. Deschideți larg portalurile credinței și în aceasta, fiecare lumină va fi admisă în camerele experienței. Adevăratul mod de a facilita autoexaminarea este de a privi credincios în exterior.
Zece privește spre Iisus pentru fiecare privește pe sine
McCheyne notase acest lucru la o clasă și sublinia ultima frază. Așadar, nu este surprinzător să-l auzi dându-și propriul sfat în termeni similari: „Învață mult despre Domnul Isus. Pentru fiecare privire asupra ta, aruncă zece priviri asupra lui Hristos. El este cu totul încântător ... Trăiește mult în zâmbetele lui Dumnezeu. . Lăsați-vă în grinzi. Simțiți-i ochiul atotvăzător așezat asupra ta îndrăgostit. Și odihnește-te în brațele lui atotputernice. "
Aceasta a fost strategia de bază în căutarea sfințeniei. Și știa că bătălia va trebui purtată până la capăt. El le-a spus poporului său: „Când vine un suflet la ... Hristos, nu se face perfect sfânt dintr-o dată.„ Calea celui drept este ca lumina strălucitoare, care strălucește din ce în ce mai mult până în ziua perfectă [ Proverbe 4:18 ]. '"El a fost adesea necăjit de propria sa lipsă de sfințenie. Dar știa că bătălia nu va fi câștigată decât în felul evangheliei de a privi de zece ori spre Isus și „a fi transformată în aceeași imagine de la un grad de glorie la altul” ( 2 Corinteni 3:18 ).
Așadar, când McCheyne a rostit care sunt probabil cele mai faimoase cuvinte ale sale, „Cea mai mare nevoie a poporului meu este propria sfințenie a mea”, el a însemnat nu numai că au nevoie de un pastor care este moral în picioare, dar că au nevoie de un pastor care umblă constant comuniunea cu Hristos și schimbarea în asemănarea lui Hristos prin această părtășie constantă.
Ceea ce ne aduce acum în cele din urmă la modul în care a cultivat acea comuniune constantă cu Hristos.
El are multe de spus despre disciplinele de a medita la cuvântul lui Dumnezeu și de a se ruga. Dar trebuie să ne dăm seama de la bun început că toate aceste discipline au fost concepute pentru a cultiva comuniunea nu ocazională, ci constantă, cu Hristos. El nu s-a gândit la devotamentele sale de dimineață ca „să pună un stoc de grație pentru tot restul zilei, căci mana se va strică, dacă este prevăzut - ci mai degrabă cu scopul de„ a da ochiului obiceiul de a privi în sus toată ziua, și tragând străluciri de pe fața împăcată. '"
Cu alte cuvinte, toate disciplinele programate ale lui McCheyne au ca scop fixarea obișnuinței din inima sa de a trăi în comuniune constantă cu Hristos. El își luase obiceiul de a se ridica devreme pentru a citi Scripturile și a se ruga și a încercat să mențină acest lucru până la sfârșitul vieții sale. Îi plăcea să-l întâlnească pe Isus devreme. El a jurnalizat: "Trezeste-te devreme ca sa-l caute pe Dumnezeu si l-a gasit pe cine-l iubeste sufletul meu. Cine nu s-ar ridica devreme pentru a intalni o astfel de companie?" El i-a scris unui student: „Nu vezi niciodată chipul omului până când nu i-ai văzut chipul, care este viața noastră, totul nostru”. Sau într-un alt loc, el a spus: „Nu-mi pot începe lucrarea pentru că nu am văzut fața lui Dumnezeu”.
Cheia împărtășirii Sale constante cu Isus
Și când a vorbit despre a vedea fața lui Dumnezeu, el a avut în vedere să-l vadă pe Dumnezeu în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. El i-a scris lui Horatius Bonar, fratele lui Andrew, „Iubesc cuvântul lui Dumnezeu și îl găsesc cea mai dulce hrană pentru sufletul meu”. Mulți dintre noi știm că McCheyne a dezvoltat un plan de citire a Bibliei, pe care mulți îl folosesc și astăzi, care vă duce prin Vechiul Testament într-un an și prin Noul Testament și Psalmi de două ori. Dar nu atât de mulți știu că el a dezvoltat și el un plan pentru citirea întregii Biblii într-o lună, pentru că el credea atât de mult că comuniunea constantă cu Hristos depindea atât de mult de aceste momente concentrate și împărțite de comuniune disciplinată.
Și el a învățat, de asemenea, prin multă experiență cu Hristosul viu, că poți citi Biblia și să nu comunici cu el. Nu este automat.
Puteți citi Biblia dvs. și puteți ruga pe ea până când veți muri; puteți aștepta Cuvântul propovăduit în fiecare zi de Sabat,. . . [Dar] dacă nu sunteți aduși să vă lipiți de el, să priviți la el, să credeți în el, să strigați cu adorație interioară: „Domnul meu și Dumnezeul meu” - „Cât de mare este bunătatea Lui! Cât de mare este a lui frumusețe! ”- atunci respectarea exterioară a rânduielilor îți este degeaba.
Așadar, cheia sfinției sale și a propovăduinței sale nu a fost doar vremurile de meditație despre cuvântul lui Dumnezeu. Apăsa în Hristos prin cuvânt. Cuvântul scris a devenit fereastra prin care privea gloriile lui Hristos - frumusețile Trandafirului. Aceasta a fost cheia comuniunii sale constante cu Isus, care a fost cheia sfințeniei și a predicării sale.
Dar comuniunea merge în ambele sensuri, iar rugăciunea a fost esențială pentru puterea lui McCheyne. Atât cuvântul lui Dumnezeu citit, cât și cuvântul lui Dumnezeu predicat depind de rugăciunea pentru puterea lor.
Suntem adesea pentru predicare pentru a-i trezi pe alții; dar ar trebui mai mult să ne rugăm pentru asta. Rugăciunea este mai puternică decât predicarea. Rugăciunea este cea care dă predicării toată puterea sa. . . . De ce, chiar mâinile lui Moise ar fi căzut, dacă nu ar fi fost ridicate de poporul său credincios. Vino, deci, voi luptători cu Dumnezeu - voi care urcați scara lui Iacov - voi care luptați lupta lui Iacov - vă luptați cu Dumnezeu, ca să-și împlinească cuvântul.
Probabil că s-a gândit la el însuși când a spus:
Întrucât partea intelectuală a discursului nu este cea care este cel mai probabil să fie o săgeată în conștiință, acei pastori care sunt oameni intelectuali trebuie să ofere zece ori mai multă rugăciune asupra operei lor, dacă ar avea sufletele lor sau ale oamenilor afectate de cuvântul lor. Dacă trebuie să predicăm vreodată cu compasiune pentru cei care pier, trebuie să fim înșelați de aceleași concepții despre păcat și dreptate care au mișcat sufletul uman al lui Isus.
Rugăciunea a fost atât de crucială pentru puterea sa în predicare, încât a fost gelos să discerne rapid orice piedică în rugăciune. Una dintre măsurile pe care McCheyne le discerne dacă era prea îndrăgostit de lume a fost prin observarea efectului pe care l-a avut asupra rugăciunii sale și a lecturii Bibliei: „Fraților, dacă sunteți vreodată atât de mulțumiți de vreo bucurie de care este nevoie îndepărtează-ți dragostea pentru rugăciune sau pentru Biblia ta. . . . atunci abuzezi această lume. Oh! Stai liber de bucuria acestei lumi: „timpul este scurt.” ”
Desigur, nu a fost mereu la curent cu propriile sale obiective. Aproape de sfârșitul vieții sale, el scria note despre „Reforma în rugăciunea secretă”. În ele spune:
Ar trebui să mă rog înainte de a-l vedea pe cineva [dimineața]. Deseori, când dorm mult sau mă întâlnesc devreme cu ceilalți, și apoi mă rog în familie, micul dejun și cei care sună la începutul orei, deseori sunt ora unsprezece sau douăsprezece înainte să încep rugăciunea secretă. Acesta este un sistem nenorocit. . . . Rugăciunea în familie își pierde mult din puterea și dulceața; și nu pot face niciun bine celor care vin să mă caute. Conștiința se simte vinovată, sufletul nedeslușit, lampa nu este tăiată. Apoi, când vine rugăciunea secretă, sufletul este deseori în ton. . . .
Este mult mai bine să începem cu Dumnezeu - să-i văd chipul întâi - să-mi aduc sufletul lângă El înainte de a fi aproape de altul. „Când mă trezesc, sunt încă cu Tine”. Dacă am dormit prea mult sau merg într-o călătorie timpurie sau timpul meu este în vreun fel scurtat, cel mai bine este să mă îmbrac în grabă și să am câteva minute singur cu Dumnezeu, decât să renunț la pierdut. Dar, în general, cel mai bine este să aveți cel puțin o oră singur cu Dumnezeu, înainte de a vă angaja în orice altceva. . . .
Ar trebui să petrec cele mai bune ore ale zilei în comuniune cu Dumnezeu. Este cea mai nobilă și mai fructuoasă slujbă și nu trebuie să fie aruncat în niciun colț. Orele de dimineață, de la șase până la opt, sunt cele mai neîntrerupte și ar trebui astfel să fie angajate, dacă pot preveni somnolența. Puțin timp după micul dejun poate fi acordat mijlocirii. După ceai este cea mai bună oră a mea și asta ar trebui să fie dedicat solemn lui Dumnezeu, dacă este posibil. . . . [Și] când mă trezesc noaptea, ar trebui să mă ridic și să mă rog, așa cum au făcut David și John Welsh.
Prin acest mijloc de cuvânt și rugăciune, Trandafirul din Sharon a devenit din ce în ce mai frumos și mai prețios pentru McCheyne. Și în tot acest timp, aceste acte de devotament erau intensificate de spinul suferinței sale și de scurtimea vieții sale. În săptămâna în care și-a terminat studiile universitare a scris: „Viața însăși dispare repede. Grăbește-te pentru eternitate”.
Nu a trecut mult timp până când evidentele tuberculozei erau inconfundabile. El i-a scris mamei sale în 1838, cu cinci ani înainte de a muri: „Tusea mea se transformă într-un fel de bâzâit, cum ar fi căderea unui duș de pietre într-o carieră”. La 1839, el a scris: „Cadrul meu bolnav mă face să simt în fiecare zi că timpul meu poate fi foarte scurt.” Și către propria sa congregație, el a spus la începutul anului 1843: „Nu mă aștept să trăiesc mult. Aștept o convorbire bruscă într-o zi, poate curând, și de aceea vorbesc foarte clar”.
Toate aceste suferințe și așteptări de moarte au produs o simplitate concentrată și o intensitate care a dat o putere sporită tuturor celorlalte lucruri pe care le-a făcut McCheyne. El a văzut ca un mod milostiv că Dumnezeu a ridicat vălul din eternitate. El a spus în 1839: „Mereu simt că este un lucru binecuvântat atunci când Mântuitorul mă ia deoparte din mulțime, în timp ce scotea orbii din oraș; îndepărtează vălul și îndepărtează ceațele ascunse, iar prin Cuvântul și Duhul său conduce la o pace mai profundă și o plimbare mai sfântă ".
El credea că suferințele și lipsa vieții sale erau toate pentru sfințenia sa. "Am fost prea nerăbdător să fac lucruri mărețe. Pofta de laudă a fost vreodată păcatul meu care învață; și ce școală mai potrivită ar putea fi găsită pentru mine decât acea suferință singură, departe de ochii și urechile omului?"
Dacă nu ne vom ruga în tăria pe care ne-o dă Dumnezeu, viața - viața foarte scurtă - a lui McCheyne ne învață că Dumnezeu are modalități prin care să ne facă să ne rugăm și să-i căutăm fața. McCheyne a aflat asta prin suferință. „Paul nu s-a rugat niciodată cu mai multă seriozitate”, a spus McCheyne, „decât atunci când avea ghimpa în carne. Ghimpa în carne ne face să gâfâim după Dumnezeu”.
Un trandafir mai prețuit din cauza ghimpului
Așa că am ajuns la concluzia că, trăind și murind în dimineața vieții, McCheyne a sărutat Trandafirul și a simțit ghimpa. Bucuria Sa supremă a fost să-L cunoască pe Hristos. El a trăit în părtășie cu Isus prin cuvânt și rugăciune. Și sporul suferinței sale a intensificat și a purificat această părtășie, astfel încât suntem încă inspirați de ea 168 de ani mai târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu