Titlul: În original,
cartea poartă numele: „Iakobou Epistole” – „Epistola lui Iacov”.
Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim
trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele
lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi care a devenit primul
apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca
5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar
despre el nu ştim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15;
Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei patru fraţi mai mici ai Domnului Isus
(Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la
început un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat
să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au
întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După
înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe
deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte 1:14) şi rînduindu-l să
fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru
(Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele
îl indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.
Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele
Domnului a fost martirizat în anul 62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data
scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa
oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la
Ierusalim, ne îndreptăţeşte să plasăm data scrierii probabil undeva între anii
48-50 d.Cr. Dacă aşa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie
scriere creştină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre.
Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al
bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această epistolă către: „cele doisprezece
seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Expresia folosită identifică
grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui
Petru din ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate
neamurile care sînt sub cer” (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi
creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în comunităţile lor vestea
despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru
membrii Bisericii care se află în tranziţia dinspre Iudaismul apostolilor spre
universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe
care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare de corectare a
învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel nu-şi
scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni. Asupra
evreilor convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De
aceea, Iacov îşi începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele
încercări” (Iacov l:2) şi o termină sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători”:
„Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului
este aproape” (Iacov 5:7, 8)
Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o
referire la creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi
creştinii proveniţi dintre alte popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la
o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este pomenit numele Domnului Isus,
textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie teologică, ceea ce
ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai un
fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus
sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost
scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul
de „sinagogă” alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arată că
evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor
aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu
aminteşte, în nici un fel, dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la
Ierusalim (anul 49 d.Cr.)
Conţinutul cărţii:
Epistola lui Iacov este o carte prioritar practică în care este
discutată credința adevărată. Versetele ei au ecouri care vin parcă din predica
de pe munte și ddin cartea Proverbe, care sunt și ele eminamente practice.
Credința adevărată se vede din felul în care facem față încercărilor
(cap.1), din felul în care îi tratăm pe ceilalți oameni (cap. 2), din felul în
care vorbim (cap. 3), din felul în care tratăm păcatul din viața nostră (cap.
4) și din felul în care ne rugăm (cap.5).
Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa ne ajută
să biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm
aceiaşi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă
şi inima şi felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim
cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi această credinţă ne face
să aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferinţelor şi
necazurilor (capitolul 5).
În capitolul 1 al epistolei, Iacov tratează atitudinea creștină
în timpul încercărilor.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi şi considerată de
o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia
faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare
acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7:16-20).
Faptul că Pavel spune că Avraam a fost
socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov afirmă că acelaşi Avraam a fost
socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradicţie.
Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam. Socotit
neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt” şi a
ieşit din ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea credinţei sale prin
faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă
(Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa este cea care justifică omul, iar
faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar Iacov subliniază această
dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui Avraam
prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a
împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca
neprihănire” (Iacov 2:23).
Unii au încercat să spună că ar exista în
textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu fapte şi una fără fapte. O
astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole. Iacov nu
face deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa
moartă, adică inexistentă.
Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o
„oglindă” în care ne putem analiza calitatea credinţei noastre (Iacov l:22-24).
Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie şi
de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii este greu de
făcut şi nu este neapărat necesară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu