Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât
să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca
perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri
înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.
Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri
și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul
că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar
al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se
traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.
Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici,
neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai
bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau
altul.
Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a
privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să
înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar
dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.
E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de
Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine
automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă,
tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația,
aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s
povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.
Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde
voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză”
sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.
În Frații Karamazov,
capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele
Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu
suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în
care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.
Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă
sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu
știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se
simt derutați.
Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Toate regimurile
politice care s-au perindat la noi după 1990 au făcut în așa fel încât
libertatea să pară măcar împovărătoare, dacă nu chiar nefolositoare. Oamenii se
simt, în ciuda libertății, neputincioși în fața mașinăriilor infernale de stat
care nu pot fi clintite prin mijloace democratice.
Grație caracatiței corupției, sistemul s-a înstăpânit peste orice drepturi
și libertăți pe care e întotdeauna dispus să le recunoască formal, dar foarte
frecvent le infirmă și le calcă în picioare în realitate.
Mai există ceva ce acum s-a pierdut
în chip iremedial: stabilitatea. Exista în anii comunismului o previzibilitate
dătătoare de confort psihic. Ratele la CAR erau constante. Se știa cam care
este dinamica pieței muncii. Se putea anticipa viitorul pe perioade destul de
mari de timp – în cazul în care nu interveneau boli, catastrofe naturale,
fenomene de mare anvergură.
În ciuda diverselor abuzuri și
influențe politice, mai exista pe atunci și o ierarhie a valorilor. Câtă vreme
se limita la feliuța lui, un inginer era recunoscut pentru valoarea lui. Dacă
mai făcea și compromisul să se înscrie în partid, atunci ascensiunea sa nu era
barată. La fel și cea a unui medic. Profesionalismul și competența erau, de
cele mai multe ori, recunoscute și apreciate, mai ales dacă dosarul era
„curat”. Oamenii bine pregătiți aveau un statut și formal și informal.
Toate acestea pot naște niște
nostalgii explicabile, dar care, oricât de puternic ar fi contrastul cu vidul
axiologic de azi, totuși nu trebuie să anuleze alte adevăruri dureroase din
acea vreme: proiectele megalomanice (Casa Poporului, Canalul Dunăre-București
etc.) care au înghițit resurse „naționale” ce puteau fi folosite pentru
prosperitatea populației, suprimarea opoziției, cozile, raționalizarea
alimentelor, „buletinul de oraș”, limitarea circulației, lipsa libertății de
expresie, frica generalizată etc.
E însă relativ ușor de înțeles și de
admis că oameni care au avut mari speranțe de la libertate au ajuns loviți de
dezamăgire să se întoarcă cu nostalgie spre un trecut destul de greu de îndurat
la vremea lui.
Dar nu trebuie uitat că o bună parte
dintre acești nostalgici poartă responsabilitatea situației în care ne aflăm,
pentru că au votat mereu în așa fel încât eventuala reformă morală a societății
să fie amânată cât mai mult posibil. Au preferat minciuni frumoase în locul
unor adevăruri inconfortabile, iar acum procedează la fel.
Ajung
însă la un segment de populație a cărei nostalgie pare cu totul neavenită și
stranie. Creștinii care sub comunism se plângeau că n-au destulă libertate au
ajuns acum să-l plângă pe „iubitul fiu al poporului”,
considerându-l mare iubitor de neam și țară.
Această memorie scurtă și capricioasă
are toate semnele unei confuzii politice patologice și ale refuzului
maturizării. Adică, după ani de zile de stăruințe în rugăciune ca Dumnezeu să
aducă „vremuri de libertate” când „Evanghelia să fie predicată la radio, la
televiziune, pe stadioane”, iată că toate acestea – visuri nebunești pe atunci
– se întâmplă. Iar când se întâmplă, nu puțini creștin încep să plângă că era
mai bine pe vremea comunismului. Dacă ăsta nu-i infantilism, atunci ce-i?
Cel mai adesea este regretat chiar…
regimul opresiv ca atare, care, chipurile, ar fi fost mai de folos Bisericii.
Culmea e că nu-i cu totul lipsit de fundament acest regret. Cel puțin din punct
de vedere sociologic, comunitățile erau mai închegate, mizele erau mai clare,
iar delimitările mai ușor de făcut. Exista și un preț pe care trebuia să-l
plătești, iar dacă refuzai să ți-l asumi, te excludeai singur.
Din păcate însă, cel mai adesea,
aceste regrete se fixează pe chestiuni ce dau în vileag diverse frici, forme de
ignoranță, reflexe izolaționiste, deficiențe de educație, refuzul realității
prezente etc.
Erau
creștinii în general – şi evanghelicii în particular – mai sfinţi înainte de
’90? Mă îndoiesc! Ar fi de ajuns să facem un studiu printre cei care lucrau în „fabrici şi uzine” şi despre „ciubucurile” pe
care le prestau în timpul serviciului. Erau mai entuziaşti? Fără-ndoială! Erau
mai uniţi? Strict conjunctural, iarăşi da! Însă erau în mod cert mai puţini,
mai omogeni din punct de vedere social şi mai limitaţi în ce priveşte orizontul
lor de contact cu valorile societăţii din afara comunităţii.
Toate aceste câştiguri însă devin,
paradoxal, prilej de văicăreală spiritualizată. Se înţelege că şi libertatea
îşi are ispitele ei. Dar faptul că aceste ispite sunt mai tentante sau mai
subtile nu le face pe cele din comunism mai de dorit. Atâta doar că, după
câteva decenii, acelea erau deja foarte cunoscute.
Câtă vreme această nostalgie după
răul de odinioară reflectă, să zicem, doar dorul după un teren de luptă bine
cunoscut, ar putea fi acceptată şi înţeleasă. Când însă această nostalgie
ascunde un refuz de a înfrunta problemele spinoase ale noilor condiţii
socio-politice, atunci nu cred că merită tratată cu îngăduinţă.
Există în această atitudine ceva din
acea colosală superficialitate a lui Esau (Isav, pentru cititorii ortodocşi), care
a fost dispus să vândă un drept „teoretic” pe o ciorbă „concretă”. Cred că
generaţiilor de azi ar trebui să le fie interzis să tranzacţioneze – chiar şi
numai teoretic sau la nivel de aspiraţie – o libertate pentru care n-au plâns,
n-au luptat şi n-au plătit mai nimic.
Dacă creştinii care propovăduiesc cea
mai înaltă formă de libertate – libertatea în Cristos – nu ştiu să se descurce
cu libertatea politică de care beneficiază, atunci pot fi suspectaţi că vând o
marfă în care nici măcar ei înşişi nu cred.
Destui
lideri evanghelici au avut nevoie de 10, 15 sau 20 de ani ca să se convingă că
are rost ca creştinii să fie prezenţi şi în mediul online, de pildă, iar unii
continuă să aibă impresia că se adresează unei biserici care-i ascultă fără să
pună la îndoială adevărul unor interpretări sau corectitudinea unor informaţii.
Iar dacă sunt sancţionaţi, au impresia că sunt persecutaţi „pentru credinţă”.
De asemenea, din pricina diverselor
disensiuni confesionale, mijloacele de comunicare în masă au fost prost şi târziu
exploatate (după un început bun cu RVE), lăsând locul pentru aberaţiile care au
apărut odată cu democratizarea comunicării online, unde sunt mult prea prizate
site-uri de aşa-zisă informare, dar care debordează de senzaţionalism şi lipsă
de discernământ profesional (că până la cel creştinesc e încă o cale lungă…).
Câtă vreme creştinii evanghelici au
cerut insistent de la Dumnezeu libertate (şi cred că au fost şi greco-catolici,
ortodocşi, catolici care au făcut acelaşi lucru), ar face bine să arate că ştiu
s-o folosească. Iar dacă nu ştiu, să fie dispuşi să înveţe, nu să se vaite laş,
nostalgici după vremea comunistă.
Mai există o variantă, dar e destul
de urâtă. Există, teoretic, posibilitatea ca nostalgicii să adopte următorul
raţionament: „Dacă eu n-am fost nevoit să plătesc pentru credinţa mea, atunci
înseamnă că regimul era bun”. Or ştim bine că au fost oameni care au plătit
chiar cu viaţa pentru credinţa lor în perioada comunismului. Asta ar însemna să
plângi după un confort amărât construit pe cadavrele victimelor sistemului.
Un asemenea dispreţ (fie el şi născut
doar dintr-o tradiţie ce încă mai preţuieşte ignoranţa ca virtute) faţă de
sacrificiile înaintaşilor este inadmisibil. Neştiinţa, în astfel de cazuri, nu
este o scuză, ci o vină! şi chiar dacă n-ar şti nimic despre toate formele de
opresiune, tot ştie orice român că la aşa-zisa „revoluţie”, au fost ucişi
oameni nevinovaţi. Asta nu se poate trece cu vederea, fiindcă dacă şi crima
devine un „mizilic” tolerabil atunci orice urmă de discernământ creştin s-a
dus!
Da, atunci moravurile publice erau
mai puţin corupte, dar nu din convingerea oamenilor (consumatorii de
vulgaritate şi de dezmăţ de azi sunt aceeaşi oameni care au trăit în comunism
şi copiii pe care i-au crescut ei, n-au ieşit din pământ alţi oameni, mai
imorali!), ci fiindcă legea le-o impunea. Toate casele de copii sunt martorele
înaltei „moralităţi” de care dădeau dovadă bărbaţi şi femei dispuşi să-şi
abandoneze copiii pe care nu-i puteau avorta!
În
ultimă instanţă, refuzul libertăţii e o subtilă formă de idolatrie: ceea ce
creştinul obţine prin jertfa lui Cristos „vinde” sau
încredinţează altcuiva, care să-i administreze acest bun – libertatea. Asta
înseamnă că abdică de la discernământul lui şi totodată îşi exprimă
neîncrederea că Dumnezeu ar fi în stare să-i dea puterea şi călăuzirea necesare
inclusiv în vremuri de libertate.
Dacă tot simţim nevoia să raportăm la
ceva prezentul decadent şi lipsit de coloană vertebrală, atunci nu la un
iluzoriu trecut glorios comunist ar trebui raportat, ci la nişte repere umane
care au rezistat în diverse epoci presiunilor şi compromisurilor esenţiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu