Rolul bisericilor in asistenta sociala

Posted on 9 mai 2008 by DanutM

Bisericile şi celelalte organizaţii creştine se află neîndoielnic sub autoritatea înaltului mandat asumat de Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om ca „să aducă săracilor vestea cea bună, să mângâie pe cei întristaţi, să slobozească pe cei închişi pe nedrept, să vindece pe cei bolnavi şi să vestească eliberarea celor oprimaţi” (Ev. Luca 4:18). Aceeaşi responsabilitate este afirmată în mod răspicat şi de către Apostolul Iacov, care spune că „religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor” (Iac. 2:27). Alături de efortul misionar pentru răspândirea învăţăturii lui Christos, grija pentru cei săraci s-a aflat şi în centrul activităţii Sf. Apostol Pavel.

De asemenea, în perioada patristică, între alţii, Sf. Vasile cel Mare (sec. IV) a adăugat activităţilor sale teologice şi pastorale, pe cele cu caracter caritativ, oferind un model demn de urmat întregii creştinătăţi. În perioada Evului Mediu, comunităţile monastice franciscane au promovat un model de spiritualitate care îmbina în chip armonios contemplarea şi acţiunea radicală în folosul celor nevoiaşi.

Bisericile şi celelalte comunităţi religioase protestante, s-au angajat şi ele, dintru început, în acţiuni sociale consistente, cum au fost cele iniţiate de puritanii britanici (sec. XVI-XVII), de mişcarea pietistă din Germania sau de comunităţile moraviene conduse de prinţul Zinzendorf (sec. XVII). În perioada modernă, mişcarea misionară evanghelică a fost caracterizată atât de pasiunea predicării mesajului christic în afara spaţiului dominat de creştinism, cât şi de implicarea activă în plan social, care s-a materializat în crearea de şcoli, spitale, orfelinate şi aziluri, cât şi în transformarea profundă a structurilor sociale, adeseori insuficient dezvoltate în acele părţi ale lumii.

Putem spune, deci, că Biserica creştină, a fost angajată de-a lungul întregii ei istorii, şi prin diversele tradiţii care o reprezintă, într-un efort de transformare holistică – deopotrivă materială şi spirituală – atât cu privire la personalităţile individuale ale membrilor ei, cât şi în planul societăţii în ansamblu, acordând o atenţie specială în acest proces celor defavorizaţi şi marginalizaţi.

Aceasta nu înseamnă nicidecum că impactul social al Bisericii creştine a fost întotdeauna fără reproş. O minimă luciditate critică şi o decentă cunoaştere a istoriei ne vor vindeca, cu siguranţă, de orice ispită triumfalistă. Aşa cum bine ştim, de-a lungul evoluţiei societăţii umane, dar mai ales în perioada modernă, comunităţile religioase, inclusiv cele creştine, n-au fost doar agenţi de integrare socială, ci şi surse de intoleranţă fundamentalistă şi de conflicte sângeroase.

Diversele tradiţii creştine s-au raportat la societatea umană şi la cultura pe care aceasta o creează în baza unor modele teologice specifice, a căror aplicare, mai mult sau mai puţin consecventă, a avut implicaţii majore în practica transformării sociale. Astfel, conform unei analize clasice a acestei problematici, datorată teologului american Richard Niebuhr (Christ and Culture, Harper & Row, New York, 1951), putem vorbi despre cel puţin cinci asemenea modele creştine de raportare la cultură şi societate. Timpul nu ne permite decât o sumară dar necesară trecere în revistă a acestor cinci perspective asupra raporturilor posibile între Biserică şi societatea umană în ansamblul ei.

Prima dintre ele ar putea fi numită modelul antitezei, sau „Christos împotriva culturii”. Acest model priveşte societatea umană, numită generic „lume”, ca fiind în mod fundamental coruptă şi răzvrătită faţă de autoritatea lui Dumnezeu, încât singura şansă pentru răscumpărarea ei din această stare constă în provocarea operată prin „ieşirea din lume” a celor care vor să-şi păstreze neîntinată credincioşia faţă de Christos. Modelul oarecum idealist al antitezei dintre Biserică şi lume este ilustrat de Părinţii Pustiei (sec. IV-V), dar şi de mişcarea anabaptistă (sec. XVI). El este descris de Niebuhr ca fiind în mod paradoxal „o poziţie necesară şi inadecvată” – necesară din pricina pericolului asupra purităţii comunităţii creştine, şi inadecvată din pricina pasivităţii pe care ea o implică. Aplicarea unui asemenea model va avea un impact direct minimal în transformarea socială, chiar dacă exemplele menţionate mai sus au avut efecte sociale care nu pot fi neglijate.

O poziţie încă pesimistă, dar oarecum mai nuanţată cu privire la situaţia creştinului în lume este reprezentată de modelul dualist, numit de autor „Christos şi cultura în paradox”. Potrivit acestui model, creştinul, chemat să „dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, şi Cezarului ceea ce este al Cezarului” (Ev. Mat. 22:21), trăieşte într-o tensiune permanentă şi ireconciliabilă, între datoriile lui religioase şi responsabilităţile lui seculare. În ciuda unei abordări mai realiste a ambiguităţilor experienţei creştine, adoptarea modelului paradoxal s-a dovedit falimentară în cazul lipsei de rezistenţă a luteranismului la nazism, în Germania, sau în coaliţia, mai mult decât dubioasă, a evanghelicilor polonezi cu autorităţile comuniste, împotriva catolicilor, în Polonia.

La cealaltă extremă se află modelul acomodării, numit de Niebuhr „Christos din cultură”. El este promovat de cei care nu percep existenţa unei prea mari tensiuni între Biserică şi lume, ori între cerinţele Evangheliei lui Christos şi legităţile evoluţiei sociale. Este vorba despre acea poziţie, specifică liberalismului teologic clasic, care se numeşte îndeobşte „religie civilă” în Statele Unite şi „protestantism cultural” în Europa. Eşecul lamentabil al liberalismului teologic este vădit de sacrificarea dogmelor centrale creştine pe altarul raţiunii dominante, cât şi de alinierea adepţilor săi pe direcţia intereselor forţelor dominante în societate. Aceste slăbiciuni îi plasează pe adepţii acestui model într-o situaţie de evidentă inferioritate, în raport cu celelalte modele, în ceea ce priveşte capacitatea lor de a acţiona în sens profetic la transformarea societăţii.

O a patra abordare, net superioară celor precedente, atât prin rigoarea formulării, cât şi prin rezultatele sale, este modelul sintezei, numit şi „Christos deasupra culturii”, promovat mai ales în tradiţia catolică, dar şi, cel puţin într-o oarecare măsură, în cea ortodoxă. Este o concepţie optimistă, dacă nu cumva prea optimistă, potrivit căreia lumea creată de Dumnezeu, chiar în starea ei decăzută din pricina păcatului originar, nu poate fi în opoziţie radicală cu Christos, prin care a fost adusă în fiinţă. În acelaşi timp, tocmai din pricina implicaţiilor reale ale Căderii, ea nu poate fi atât de apropiată de Christos cum postulează adepţii modelului acomodării. Modelul sintezei afirmă de asemenea în mod plenar principiul diferenţei ontologice între lumea creată şi Creatorul ei. Pornind de pe această bază, adepţii modelului sintezei se implică, cel mai adesea în colaborare cu puterea seculară, şi atunci când nu sunt acaparaţi de aceasta, în transformarea masivă a structurilor şi a instituţiilor seculare.

În centrul acestui continuum al teologiei angajării sociale se află modelul conversionist, denumit de Niebuhr „Christos transformă cultura”. Acest model, formulat de Augustin şi promovat de adepţii Reformei în versiunea ei calvină, dar şi de diverse alte personalităţi din toate marile tradiţii creştine, încearcă să ia în considerare în egală măsură potenţialităţile lumii create de Dumnezeu, cât şi caracterul radical al păcatului care a afectat echilibrul societăţii umane. Pornind de la aceste două convingeri, adepţii modelului conversionist sunt relativ optimişti cu privire la potenţialul transformării radicale a societăţii, În acelaşi timp, ei nu împărtăşesc utopia adepţilor acomodării, cu privire la posibilitatea realizării unei armonii sociale universale, prin simpla prezenţă şi acţiune a Evangheliei în lume. Pentru conversionişti, transformarea culturii şi a societăţii începe cu convertirea radicală a fiecărei fiinţe umane, prin credinţă personală, şi cu încorporarea acesteia în Biserică, trupul mistic al lui Christos. Prin intermediul acesteia, Christos aduce alinare, vindecare şi speranţă, într-o lume care va rămâne în esenţa ei, până la sfârşit, despărţită de Creatorul şi Domnul ei. Idealul legitim al împărăţiei veşnice a păcii şi armoniei universale rămâne astfel o realitate escatologică, realizabilă doar prin revenirea în glorie a lui Isus Christos.

Este evident din cele prezentate mai sus că opţiunea pentru un model cultural sau pentru altul va avea consecinţe majore în ceea ce priveşte forma şi eficacitatea angajării sociale a Bisericii. Probabil că este la fel de evidentă simpatia şi înclinaţia noastră către valenţele transformatoare ale modelului conversionist, tipic protestant. Tocmai această convingere ne face să ne simţim adecvaţi ca evanghelici protestanţi, într-o societate majoritar ortodoxă. Tradiţia recentă şi neîntreruptă de angajare socială relevantă a comunităţii protestante poate constitui o sursă şi un model care să ducă la reconectarea tuturor celorlalte comunităţi creştine româneşti la izvoarele evanghelice şi patristice ale slujirii creştine în societate.

Aceasta nu însemnă însă neapărat că modelul conversionist este cel mai bun şi nici că ar fi cel mai adecvat în acest moment în societatea în care trăim. Ni se pare de la sine înţeles faptul că, oricare ar fi modelul teologic cu care operează, acţiunea socială a Bisericii trebuie să ţină cont de contextul concret în care aceasta fiinţează. Nu este foarte dificil de argumentat faptul că societatea românească postcomunistă se confruntă cu tot felul de patologii de natură economică, politică, socială sau religioasă.

În acest punct este necesar să ne întrebăm dacă este posibilă o angajare socială creştină cu impact vizibil într-o societate bântuită de asemenea patologii? Răspunsul pe care ni-l sugerează Evanghelia este că „nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5:31). World Vision International, cea mai mare organizaţie creştină din lume finanţată din fonduri private, pe care am cinstea de a o reprezenta la acest forum, a dovedit în cei doisprezece ani de când slujeşte în România, că transformarea socială a comunităţii este nu doar un deziderat, ci o posibilitate reală.

Valorile pe care ne fundamentăm activitatea – convingerile creştine, dedicarea faţă de cei săraci şi mai ales faţă de copii, respectul pentru oameni, administrarea responsabilă a resurselor, deschiderea faţă de relaţiile de parteneriat şi receptivitatea faţă de problemele societăţii – au făcut din World Vision un aliat de nădejde al Bisericilor şi al comunităţilor în acţiunea de asanare a problemelor sociale cu care ne confruntăm în România după aproape cincizeci de ani de comunism. Acest lucru a fost vădit de cele trei conferinţe sociale ale tuturor Bisericilor creştine, organizate şi finanţate de World Vision in anii 1999 şi 2000. În cadrul acestora, reprezentanţii Bisericilor, deopotrivă înalţi clerici, dar şi credincioşi laici, s-au rugat împreună, căindu-se înaintea lui Dumnezeu pentru propria vinovăţie cu privire la probleme care confruntă societatea noastră şi de asemenea au explorat diverse posibilităţi de a se angaja împreună în favoarea celor defavorizaţi şi mai ales a copiilor.

Între altele, World Vision România a investit enorm de multă energie în  efortul de dezinstituţionalizare a copiilor abandonaţi în orfelinate, prin reintegrarea lor în familiile naturale sau în familii foster. De asemenea, prin activităţile de microcreditare adresate săracilor activi sub raport economic, World Vision a contribuit, în măsura ei, la însănătoşirea climatului de afaceri şi la activarea potenţialului economic în comunităţile în care lucrează. În acelaşi timp, organizaţia noastră s-a implicat, alături de slujitorii bisericilor şi de alţi lideri comunitari în transformarea holistică a peste o sută de comunităţi rurale.

Desigur, în raport cu dimensiunile gigantice ale problemelor cu care ne confruntăm în prezent, aceste eforturi par simple picături de apă într-un ocean. Cu toate acestea, oricât de modeste ar fi, ele dovedesc faptul că angajarea creştinilor în transformarea societăţii este posibilă şi necesară, pentru binele societăţii româneşti şi pentru gloria lui Dumnezeu, pe care îl slujim în cei săraci şi năpăstuiţi, dar mai ales în copii, fără de care România nu are nici un viitor.

NOTĂ: Această prelegere a fost prezentată la Conferinţa Democraţie şi religie – Experienţa românească. Contribuţia comunităţilor religioase la reconciliere, respect pentru diversitate, democraţie, drepturile omului, protecţia minorităţilor, cooperare şi stabilitate în Europa de Sud-Est, Timisoara, 31 mai-1 iunie 2002.

https://agorachristi.wordpress.com/2008/05/09/rolul-bisericilor-in-asistenta-sociala/