PĂCAT.
I. Terminologia
Aşa cum este de aşteptat de la o carte a cărei temă dominantă este păcatul omului şi mântuirea de păcat pe care o dă Dumnezeu prin harul Său, pentru a reda ideea de păcat, Biblia foloseşte o mare varietate de termeni, atât în VT cât şi în NT.
În ebraică există patru rădăcini principale ale cuvântului. Cel mai frecvent utilizat este cuvântul ht’ şi împreună cu derivatele lui el redă ideea de a nu lovi o ţintă, sau de a devia de la direcţia propusă (cf. Judecători 20:16 pentru o situaţie în care este utilizat fără a avea însă un sens moral). Marea majoritate a cazurilor în care este utilizat se referă la o abatere morală sau religioasă, în ceea ce-l priveşte pe om (Geneza 20:9), sau cu referire la Dumnezeu (Plângerile 5:7). Substantivul hatta’t este folosit în mod frecvent ca un termen uzual pentru o jertfă de ispăşirea păcatului (Levitic 4, passim). Rădăcina nu explică motivaţia lăuntrică pentru acţiunea greşită ci se ocupă mai mult de aspectul ei formal ca o abatere de la norma morală, aceasta fiind de obicei Legea sau voia lui Dumnezeu (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.). ps’se referă la acţiunea prin care se rupe relaţia dintre două persoane, şi se traduce prin „răzvrătire” sau „revoluţie”. Apare cu sens ne-teologic, de ex. cu privire la păcatul lui Israel de a se fi depărtat de casa lui David (1 Împăraţi 12:19). Atunci când este folosit cu privire la păcat, acesta este poate cel mai profund termen din VT, care arată mai mult decât toate că păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, o sfidare a domniei şi a conducerii Lui (Isaia 1:28; 1 Împăraţi 8:50; etc.). ‘wh redă sensul de perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9). Folosit cu privire la păcat, acest termen reflectă ideea de păcat ca o comitere voită a răului, o „săvârşire a unei nelegiuiri” (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Apare în contexte religioase, în special sub forma substantivului ‘awon care subliniază ideea de vinovăţie ce se naşte datorită unui rău comis în mod voit (Geneza 44:16; Ieremia 2:22). De asemenea, se poate referi la pedeapsa care este o consecinţă a păcatului (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Cuvântul sagah are ca idee de bază îndepărtarea de calea cea bună (Ezechiel 34:6). El indică păcatul făcut din ignoranţă, „greşeala”, „rătăcirea omenească” (1 Samuel 26:21; Iov 6:24). El apare deseori în contextul unor acte cultice ca şi păcat comis prin nerespectarea regulilor ritualistice (Levitic 4:2). Mai trebuie să menţionăm şi cuvântul rasa, a fi rău, a acţiona cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33); şi ‘amal, pagubă produsă altora (Proverbe 24:2; Habacuc 1:13).
Principalul termen folosit pentru păcat în NT este hamartia (şi derivatele lui), care este echivalent cu ht’. În greaca clasică este folosit cu sensul de a nu lovi o ţintă sau de a lua un drum greşit. Este termenul general pentru păcat în NT şi are sensul de delict concret, de încălcare a Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46; Iacov 1:15; 1 Ioan 1:8). În Romani 5-8, Pavel personifică păcatul, făcându-l în felul acesta un principiu care guvernează în viaţa omului (cf. 5:12; 6:12,14; 7:17, 20; 8:2). Termenul paraptoma apare în gr. clasică cu sensul de eroare de măsurare sau de gafă. NT îi dă o conotaţie morală puternică cu sensul de nelegiuire sau încălcare de lege (cf. morţi în… Efeseni 2:1; Matei 6:14 ş.urm.). Cuvântul parabasis este un termen derivat în mod similar cu un înţeles similar, „călcare de lege”, „a trece dincolo de norma acceptată” (Romani 4:15; Evrei 2:2). Asebeia este probabil cel mai profund termen pe care NT îl foloseşte pentru păcat şi este traducerea curentă în LXX a termenului ebr. ps’. El denotă o lipsă de evlavie şi o impietate activă (Romani 1:18; 2 Timotei 2:16). Un alt termen este anomia, fărădelege, un dispreţ faţă de lege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14). kakia şi poneriasunt termeni generali care exprimă depravarea morală şi spirituală (Faptele Apostolilor 8:22; Romani 1:29; Luca 11:39; Efeseni 6:12). Ultima dintre aceste trimiteri indică asocierea termenului poneria cu Satan, cel rău, ho poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12). adikia principalul termen folosit în gr. clasică pentru un rău făcut aproapelui. Este tradus prin mai multe cuvinte cum ar fi „nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19). În 1 Ioan are acelaşi sens ca şi hamartia (1 Ioan 3:4; 5:17). De asemenea, mai apare şi termenul enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; 1 Corinteni 11:27), şi opheilema, „datorie” (Matei 6:12).
Definiţia păcatului, însă, nu trebuie derivată din termenii pe care fi foloseşte Scriptura pentru a descrie păcatul. Cel mai caracteristic aspect al păcatului dintre toate este acela că el este îndreptat împotriva lui Dumnezeu (cf. Psalmul 51:4; Romani 8:7). Orice concept despre păcat care nu ţine seama în primul rând de faptul că el este o împotrivire faţă de Dumnezeu este o abatere de la modul în care Scriptura prezintă păcatul. Obişnuita idee că păcatul este egoism este o evaluare falsă a naturii şi a gravităţii lui. În esenţă, păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu şi numai aspectul acesta explică diversitatea formelor lui de manifestare. El este o încălcare a ceea ce cere slava lui Dumnezeu şi, de aceea, este în esenţa lui o contrazicere a lui Dumnezeu.
II.Originea
Păcatul a fost prezent în univers înainte de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei (Geneza 3:1 ş.urm.; cf. Ioan 8:44; 2 Petru 2:4; 1 Ioan 3:8; Iuda 6). Biblia, însă, nu se ocupă direct de originea răului din univers, ci se ocupă mai degrabă de păcat şi de originea lui în viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 ş.urm.). Adevărata ţintă a ispitei cu care a venit Satan în relatarea din Geneza 3 se poate vedea în subtila sugestie că omul ar trebui să aspire să fie egal cu Creatorul lui („Veţi fi ca Dumnezeu…”, 3:5). Atacul lui Satan a fost îndreptat spre integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi a constat întro ademenire către răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Celui care era de drept şi de fapt Stăpânul al omului. Prin acest act, omul a râvnit la egalitatea cu Dumnezeu (cf. Filipeni 2:6), a încercat să-şi afirme independenţa faţă de Dumnezeu şi astfel să pună sub semnul întrebării tocmai natura şi ordinea existenţei în care trăia ca o creatură într-o dependenţă absolută de harul şi de purtarea de grijă a Creatorului lui. Păcatul omului constă în pretenţia lui de a fi Dumnezeu” (Niebuhr). În acest act, omul a încetat să se mai închine lui Dumnezeu şi să-L adore, ceea ce trebuia să fie întotdeauna reacţia lui corectă faţă de măreţia şi harul lui Dumnezeu, şi în schimb s-a închinat înaintea duşmanului lui Dumnezeu şi înaintea ambiţiior sale mârşave.
Astfel, conform celor scrise în Geneza 3, originea păcatului nu trebuie căutată într-o acţiune făţişă (2:17 cu 3:6) ci mai curând într-o aspiraţie lăuntrică ce îl ignoră pe Dumnezeu şi a cărei expresie imediată a fost actul neascultării. În ceeace priveşte întrebarea „Cum au putut Adam şi Eva să fie ispitiţi ţinând seama că ei nu au cunoscut înainte ce este păcatul?”, Scriptura nu intră în detalii. Totuşi, în Persoana lui Isus Cristos avem un Om care, cu toate că a fost fără păcat, „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15; cf. Matei 4:3 ş.urm.; Evrei 2:17 ş.urm.; 5:7 ş.urm.; 1 Petru 1:19; 2:22 ş.urm.). Originea absolută a *răului face parte din „taina nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:7), dar motivul tăcerii care există în Scriptură este acela că „o explicare raţională” a originii păcatului ar avea ca rezultat inevitabil sustragerea atenţiei de la ceea ce Scriptura tratează în primul rând, şi anume mărturisirea vinovăţiei mele personale (cf. G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). În final, prin natura sa, păcatul nu poate fi „cunoscut” obiectiv; „păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard).
III. Consecinţele
Păcatul lui Adam şi Eva nu a fost un eveniment izolat. Consecinţele lui au fost imediate pentru ei, pentru descendenţii lor şi pentru întreaga lume.
Atitudinea omului faţă de Dumnezeu
Schimbarea atitudinii lui Adam faţă de Dumnezeu este un indiciu al schimbărilor care au avut loc în mintea lui. Atât el cât şi Eva „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” (Geneza 3:8; cf. v. 7). Creaţi ca să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu şi în părtăşie cu El, ei s-au îngrozit acum la gândul că se vor întâlni cu El (cf. Ioan 3:20). *Ruşinea şi frica au fost acum stările emoţionale dominante (cf. Geneza 2:25; 3:7, 10), indicând ruptura care s-a produs.
Atitudinea lui Dumnezeu faţă de om
Schimbarea s-a produs nu numai în atitudinea omului faţă de Dumnezeu, ci şi în atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. Lucrurile care indică această schimbare sunt mustrarea, condamnarea, blestemul, izgonirea din grădină. Păcatul are un singur sens (este comis de om faţă deDumnezeu), dar nu tot aşa stau lucrurile cu consecinţele acestuia. Păcatul provoacă mânia şi dezgustul lui Dumnezeu, şi trebuie să fie aşa, pentru că el contrazice natura lui Dumnezeu. Este imposibil ca Dumnezeu să fie îngăduitor faţă de păcat, căci acest lucru ar însemna că Dumnezeu încetează de a mai lua păcatul în serios. El nu Se poate nega pe Sine Însuşi.
III.Consecinţele păcatului pentru rasa umană
Istoria omului în desfăşurarea ei ne pune la dispoziţie un catalog de vicii (Geneza 4:8, 19, 23 ş.urm.; 6:2-3, 5). Continuarea din abundenţă a nelegiuirii a avut ca rezultat distrugerea propriu-zisă a omenirii (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Căderea în păcat a avut efect nu numai asupra lui Adam şi asupra Evei ci s-a răsfrânt asupra tuturor descendenţilor lor; există o solidaritate a tuturor oamenilor în ceea ce priveşte păcatul şi răul.
Consecinţele pentru creaţie
Efectul căderii în păcat se râsfrânge asupra cosmosului fizic. „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17; cf. Romani 8:20). Omul este coroana creaţiei, este făcut după chipul lui Dumnezeu şi, de aceea, Dumnezeu i-a dat în stăpânire toate făpturile şi lucrurile de pe pământ (Geneza 1:26). Catastrofa căderii omului în păcat a atras după sine catastrofa blestemului asupra tot ceea ce i s-a dat stăpânire. Păcatul a fost un eveniment care a avut loc în domeniul duhului omului, dar a avut repercursiuni în întreaga creaţie.
Apariţia morţii
*Moartea reprezintă pedeapsa pe care o atrage după sine păcatul. Acesta a fost avertismentul ataşat interdicţiei pe care a dat-o Dumnezeu în Eden (Geneza 2:17) şi este expresia directă a blestemului lui Dumnezeu asupra omului păcătos (Geneza 3:19). În domeniul fenomenologic, moartea constă în separarea elementelor componente ale fiinţei omeneşti. Această descompunere este expresia principiului morţii, şi anume, separarea, iar expresia ei extremă este separarea de Dumnezeu (Geneza 3:23 ş.urm.). Datorită păcatului, moartea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5; Evrei 2:15).
IV. Imputarea
Primul păcat al lui Adam are o semnificaţie unică pentru întreaga rasă umană (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Este subliniată aici o transgresiune prin care păcatul, condamnarea şi moartea a intrat în lume. Păcatul este ca „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia”, „unul a păcătuit”, „neascultarea unui singur om” şi nu mai încape nici o îndoială că este vorba despre primul păcat al lui Adam. De aici rezultă că expresia „fiindcă toţi au păcătuit” din Romani 5:12 se referă la păcatul tuturor în păcatul lui Adam. Ea nu se poate referi la păcatele proprii ale tuturor oamenilor şi cu atât mai puţin la depravarea ereditară care îi afectează pe toţi oamenii, căci în v. 12, expresia în cauză spune clar de ce „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”, iar expresia „greaşeala unuia singur” din v. 17 este motivul pentru care moartea domneşte universal. Dacă nu ar fi vorba despre acelaşi păcat, Pavel ar afirma două lucruri diferite, cu referire la acelaşi subiect şi în acelaşi context. Singura explicaţie pentru cele două forme de enunţuri ale lui Pavel este că toţi oamenii au păcătuit prin păcatul lui Adam. Aceeaşi concluzie trebuie trasă şi din 1 Corinteni 15:22, „toţi mor în Adam”. Dacă toţi mor în Adam, este pentru că toţi au păcătuit în Adam.
Conform Scipturilor, solidaritatea cu Adam care explică participarea tuturor oamenilor la păcatul lui Adam este de aceeaşi natură cu solidaritatea care există între Cristos şi cei care sunt uniţi cu El. Paralela din Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:22, 45-49 dintre Adam şi Cristos indică acelaşi tip de relaţii în ambele cazuri şi nu este necesar să vedem nimic în plus în cazul relaţiei dintre Adam şi rasa umană decât ceea ce vedem în relaţia dintre Cristos şi poporul Său. În ceea ce priveşte cea de-a doua relaţie, aceasta este de tipul unei conduceri reprezentative, şi avem în această relaţie tot ceea ce este necesar pentru a defini solidaritatea tuturor oamenilor cu păcatul lui Adam. A spune că păcatul lui Adam ne-a fost imputat tuturor înseamnă să spunem că toţi am participat la păcatul lui, prin faptul că el a fost reprezentantul nostru al tuturor.
Cu toate că, în conformitate cu dovezile pe care le avem în pasajele relevante, imputarea păcatului lui Adam asupra omenirii a avut loc imediat, judecata condamnării lui Adam şi, prin urmare a tuturor oamenilor în el, îşi confirmă justeţea în experienţa morală a fiecărui om care a trăit de atunci încoace. Astfel, cuvintele „toţi au păcătuit” din Romani 3:23 se dovedesc întru totul valabile prin referirile ce le face Pavel la păcatele specifice şi evidente atât ale iudeilor cât şi ale Neamurilor (Romani 1:18-3:8), înainte de a face vreo aluzie la imputarea păcatului lui Adam. În mod similar, Scriptura face o legătură între judecata finală a omului înaintea lui Dumnezeu şi „faptele” lui care nu s-au ridicat la înălţimea standardelor lui Dumnezeu (cf. Matei 7:21-27; 13:41; 25:31-46; Luca 3:9; Romani 2:5-19; Apocalipsa 20:11-14).
Respingerea acestei doctrine ne arată nu numai faptul că persoana respectivă nu acceptă mărturia unor pasaje relevante de asemenea, faptul că ea nu-şi dă seama de relaţia strânsă care există între principiul care guvernează relaţia dintre noi şi Adam şi principiul după care Dumnezeu Îşi desfăşoară activitatea de mântuire. Paralela dintre Adam ca primul om şi Cristos ca şi Cel din urmă Adam ne arată că înfăptuirea mântuirii în Cristos se bazează pe acelaşi principiu funcţional ca şi cel prin care noi toţi am devenit păcătoşi şi prin care am moştenit moartea. Istoria omenirii poate fi împărţită în două complexe: păcat-condamnare-moarte şi neprihănire-îndreptăţire-viaţă. Primul se naşte din unirea noastră cu Adam, iar al doilea, din unirea noastră cu Cristos. Acestea sunt cele două orbite în care trăim şi pe care ne mişcăm. Felul în care conduce Dumnezeu omenirea se conformează acestor două tipuri de relaţii. Dacă nu ţinem seama de Adam, nu-L putem înţelege bine pe Cristos. Toţi cei ce mor, mor în Adam; toţi cei care sunt înviaţi sunt înviaţi în Cristos.
V. Depravarea
Păcatul nu constă numai într-o acţiune de încălcare a legii. Orice acţiune volitivă porneşte de la ceva mai adânc decât voinţa însăşi. O acţiune păcătoasă este expresia unei inimi păcătoase (cf. Marcu 7:20-23; Proverbe 4:23; 23:7). De aceea, păcatul trebuie să includă întotdeauna, perversitatea inimii, a minţii a predispoziţiei şi a voinţei. Acest lucru a fost valabil, aşa cum am văzut mai sus, în cazul primului păcat, şi este valabil în cazul tuturor păcatelor. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii trebuie, de aceea, să aibă sensul de implicare personală în perversitatea fără de care păcatul lui Adam ar fi nesemnificativ iar imputarea lui ar fi o abstracţie imposibilă. Pavel afirmă că „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5:19). Depravarea pe care păcatul o atrage după sine şi cu care oamenii vin în lume este de aceea rezultatul direct al solidarităţii noastre cu păcatul lui Adam. Prin naşterea naturală ajungem în lume ca indivizi care nu pot exista separat de păcatul lui Adam care este considerat acum păcatul nostru. De aceea psalmistul a scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar Domnul nostru a spus: „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6).
Mărturia Scripturii cu privire la puterea de răspândire a păcatului este clară. Geneza 6:5; 8:21 ne pune la dispoziţie un caz deja închis. Ultimul citat ne arată clar că această incriminare nu s-a limitat la perioada dinainte de pedeapsa potopului. Nu putem scăpa de forţa acestei mărturii pe care o avem pe primele păgâni ale revelaţiei divine, iar evaluările de mai târziu spun acelaşi lucru (cf. Ieremia 17:9-10; Romani 3:10-18). Din orice unghi l-am privi pe om, observăm lipsa în el a ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Făcând o evaluare mai pozitivă, toţi ne-am îndepărtat de calea lui Dumnezeu şi am ajuns corupţi. În Romani 8:5-7, Pavel se referă la mintea omului, iar carnea lui, când este folosită cu sens etic ca în cazul de faţă, înseamnă natura omenească ce este îndreptata spre păcat şi stăpânită de acesta (comp. Ioan 3:6). Mai departe, conform celor scrise în Romani 8:7, „Mintea care este preocupată de lucrurile cărnii este ostilă lui Dumnezeu” (în vers. Cornilescu citim: „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Nu se poate ajunge la o judecată mai aspră decât aceasta, căci ea înseamnă că gândirea omului natural este condiţionată şi stăpânită de vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Implicaţia clară a acestor pasaje este că judecata priveşte întreaga depravare a omului, adică, nu există nici un domeniu al vieţii omului care să fie absolvit de efectele sumbre ale naturii căzute a omului, şi de aceea nici un domeniu care să poată sluji ca temei prin care omul să se poată îndreptaţi pe sine însuşi, înaintea lui Dumnezeu şi a legii Lui.
Depravarea însă nu se manifestă prin păcate în aceeaşi măsură la toţi oamenii. Există mulţi factori care restrâng acţiunile acestei naturi depravate. Dumnezeu nu-i lasă pe toţi oamenii pradă necurăţiei, în voia minţii lor blestemate sau pradă purtării lor necuviincioase (Romani 1:24,28). Depravarea totală (totală în sensul că atinge totul) nu este incompatibilă cu exercitarea virtuţilor naturale şi cu promovarea moralităţii civice. Oameni care nu sunt regeneraţi sunt totuşi înzestraţi cu conştiinţă şi lucrarea legii este scrisă pe inimile lor aşa că, într-o anumită măsură şi din când în când, ei împlinesc cerinţele ei (Romani 2:14 ş.urm.). Doctrina depravării, însă, vrea să spună că aceste fapte, cu toate că el corespund poruncilor lui Dumnezeu, nu sunt suficient de bune şi de plăcute înaintea lui Dumnezeu încât să poată constitui criteriul deplin şi final pe baza căruia El să-Şi întemeieze judecata, să ne iubească (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14; cf. Matei 6:2, 5, 16; Marcu 7:6-7; Romani 13:4; 1 Corinteni 10:31; 13:3; Tit 1:15; 3:5; Evrei 11:4, 6).
VI. Incapacitatea
Aceasta se referă la incapacitatea omului de a face binele, datorită naturii lui corupte. Dacă depravarea este totală, adică, afectează orice aspect şi domeniu al fiinţei omului, atunci incapacitatea de a face binele şi ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu este tot atât de atotcuprinzătoare.
Noi nu suntem în stare să ne schimbăm caracterul sau să acţionăm altfel decât ne dictează el. În ceea ce priveşte înţelegerea, omul natural nu poate cunoaşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea trebuie judecate duhovniceşte (1 Corinteni 2:14). În ceea ce priveşte ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, omul nu este supus legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi (Romani 8:7). Cei care sunt fireşti nu-I pot fi plăcuţi lui Dumnezeu (Romani 8:8). Un pom râu nu poate aduce roade bune (Matei 7:18). În fiecare caz, imposibilitatea este de netăgăduit. Domnul nostru este Cel care afirmă că până şi credinţa în El este imposibilă dacă nu ne este dată de El şi dacă nu suntem atraşi de Tatăl (Ioan 6:44 ş.urm., 65). Când face această afirmaţie, Isus vrea să spună acelaşi lucru pe care l-a spus când a afirmat cu insistenţă că fără naşterea supranaturală din apă şi din Duh nimeni nu poate înţelege ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi nici nu poate intra în ea (Ioan 3:3, 5 ş.urm., 8; cf. Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18).
Necesitatea unei transformări şi recreări atât de radicală şi de însemnată este o confirmare a tot ceea ce spune Scriptura despre robia păcatului şi despre situaţia deznădăjduită a stării noastre păcătoase. Această robie denotă că există o imposibilitate psihologică, morală şi spirituală a omului natural de a primi lucrurile Duhului, de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a face ceea ce îi este plăcut, sau de a crede în Cristos spre mântuirea sufletului nostru. Această robie este tocmai premisa Evangheliei, şi slava Evangheliei stă tocmai în faptul că ea pune la dispoziţia omului eliberarea din robia şi sclavia păcatului. Ea este Evanghelia harului şi a puterii pentru cei neajutoraţi.
VII. Culpabilitate
Întrucât păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate fi îngăduitor cu păcatul sau indiferent faţă de el. În mod inevitabil, el reacţionează împotriva lui. Specific, această reacţie este mânia Lui. Frecvenţa cu care Scriptura menţionează mânia lui Dumnezeu ne face să luăm în seamă realitatea şi semnificaţia ei.
În VT sunt folosiţi mai mulţi termeni cu privire la mânie. În ebr., termenul ‘ap, „mânie”, este intensificat sub forma haron ‘ap, înţelesul fiind „vehemenţa mâniei lui Dumnezeu”, ambele forme fiind foarte frecvente (cf. Exod 4:14; 32:12; Numeri 11:10; 22:22; Iosua 7:1; Iov 42:7; Psalmul 21:9; Isaia 10:5; Naum 1:6; Ţefania 2:2); hema este de asemenea frecvent (comp. Deuteronom 29:23; Psalmul 6:1; 79:6; 90:7; Ieremia 7:20; Naum 1:20); ‘ebra (cf. Psalmul 78:49; Isaia 9:19; 10:6; Ezechiel 7:19; Osea 5:10) şi qesep (comp. Deuteronom 29:28; Psalmul 38:1; Ieremia 32:37; 50:13; 50:13; Zaharia 1:2) sunt folosite destul de frecvent pentru a fi menţionate; za‘am este de asemenea caracteristic şi exprimă ideea de indignare (cf. Psalmul 38:3; 69:24; 78:49; Isaia 10:5; Ezechiel 22:31; Naum 1:6). De asemenea, este clar că VT este plin de referinţe la mânia lui Dumnezeu. De mai multe ori aceşti termeni apar împreună pentru a întări şi a confirma ideea exprimată. Există suficientă intensitate în termeni şi în construcţiile în care apar, în aşa fel încât să redea ideea de neplăcere, de indignare vehementă şi de răzbunare sfântă.
În gr. NT, termenii utilizaţi sunt orge şi thymos, primul fiind folosit în mod frecvent referitor la mânia lui Dumnezeu (cf. Ioan 3:36; Romani 1:18; 2:5, 8; 3:5; 5:9; 9:22; Efeseni 2:3; 5:6; 1 Tesaloniceni 1:10; Evrei 3:11; Apocalipsa 6:17), iar cel de-al doilea este mai puţin frecvent (cf. Romani 2:8; Apocalipsa 14:10, 19; 16:1, 19; 19:15; vezi zelos în Evrei 10:27).
*Mânia lui Dumnezeu este, de aceea, o realitate, iar limbajul şi învăţătura din NT sunt calculate să ne redea severitatea prin care se caracterizează aceasta. Există trei observaţii care cer a fi menţionate. În primul rând, mânia lui Dumnezeu nu trebuie interpretată ca o izbucnire de mânie capricioasă care caracterizează în mod obişnuit mânia omului. Ea este nemulţumirea voită şi fermă pe care o cere contrazicerea sfinţeniei. În al doilea rând, nu trebuie privită ca o sete de răzbunare, ci ca o indignare sfântă; nici o răutate nu îi este ataşată. Nu este o ură reavoitoare ci o detestare justă. În al treilea rând, nu trebuie să reducem mânia lui Dumnezeu la voinţa Lui de a pedepsi. Mânia este o emanare pozitivă a nemulţumirii lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care ceea ce îi este plăcut produce starea de mulţumire. Noi nu trebuie să-L considerăm pe Dumnezeu lipsit deceea ce noi numim emoţie. Mânia lui Dumnezeu poate fi asemănată cu ceea ce este în inima omului, lucru exemplificat perfect în persoana lui Isus (cf. Marcu 3:5; 10:14).
Rezultatul culpabilităţii păcatului este, prin urmare, mânia sfântă a lui Dumnezeu. Întrucât păcatul nu este niciodată impersonal, ci există în persoane şi este comis de către acestea mânia lui Dumnezeu constă în nemulţumirea ale cărei obiecte suntem noi înşine. Pedeapsa pe care o suferim este expresia mâniei lui Dumnezeu. Sentimentul de vinovăţie şi de tortură a conştiinţei sunt ecoul în conştiinţa noastră a nemulţumirii lui Dumnezeu. Esenţa pierzării finale va consta în punerea în aplicare a indignării lui Dumnezeu (cf. Isaia 30:33; 66:24; Daniel 12:2; Marcu 9:43, 45, 48).
VIII. Înfrângerea păcatului
În ciuda aspectului sobru al acestei teme, Biblia nu pierde niciodată complet speranţa şi optimismul atunci când se ocupă de păcat; căci esenţa Bibliei constă în mărturia ei despre ofensiva puternică a lui Dumnezeu împotriva păcatului, în contextul planului Său istoric de răscumpărare în Isus Cristos, Adamul cel de pe urmă, Fiul Său veşnic, Mântuitorul păcătoşilor. Prin întreaga lucrare a lui Cristos, prin naşterea Lui miraculoasă, prin viaţa Lui care a fost caracterizată de o ascultarea desăvârşită, prin moartea Lui pe cruce şi învierea din morţi, prin înălţarea Lui la dreapta Tatălui, prin domnia Lui în istorie şi prin întoarcerea Lui glorioasă, păcatul poate fi înfrânt. Autoritatea lui răzvrătitoare şi uzurpatoare a fost înfiinţa, pretenţiile lui absurde au fost expuse, maşinaţiile lui meschine au fost demascate şi dejucate, efectele vătămătoare ale căderii în păcat a lui Adam au fost zădărnicite şi contracarate, iar onoarea lui Dumnezeu apărată, sfinţenia Lui satisfăcută şi slava Lui continuată.
În Cristos, Dumnezeu a biruit păcatul; aceasta este Vestea cea Bună a Bibliei. Biruinţa aceasta este deja demonstrată de poporul lui Dumnezeu care, prin credinţa în Cristos şi în lucrarea pe care a încheiat-o El, a fost izbăvit de vina şi de judecata păcatului, şi trăieşte acum, într-o oarecaremăsură, biruinţa asupra puterii păcatului prin comuniunea lui cu Cristos. Acest proces va atinge apogeul la sfârşitul veacului când Cristos Se va întoarce în slavă, când sfinţii vor fi sfinţiţi pe deplin, când păcatul va fi alungat din universul bun al lui Dumnezeu şi când va fi creat un cer nou şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (Cf. Geneza 3:15; Isaia 52:13; 53:12; Ieremia 31:31-34; Matei 1:21; Marcu 2:5; 10:45; Luca 2:11; 11:14-22; Ioan 1:29; 3:16 ş.urm.; Faptele Apostolilor 2:38; 13:38 ş.urm.; Romani passim; 1 Corinteni 15:3 ş.urm.; 22 ş.urm.; Efeseni 1:3-14; 2:1-10; Coloseni 2:11-15; Evrei 8:1; 10:25; 1 Petru 1:18-21; 2 Petru 3:11-13; 1 Ioan 1:6-2:2; Apocalipsa 20:7:14; 21:22; 22:5.)
BIBLIOGRAFIE. 358 Müller,The Christian Doctrine of Sin, 1877; J. Orr,Sin as a Problem of Today, 1910; F.R. Tennant, The Concepe of Sin, 1912; C. Ryder Smith, The Bible Doctrine of Sin, 1953; E. Brunner,Man in Revolt, 1939; R. Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, 1941 şi 1943; J. Murray, The Imputation of Adam’s Sin, 1959; G.C. Berkouwer, Sin, 1971; W. Gunther, W. Bauder, NIDNTT, p. 573-587; TDNT 1, p. 149-163, 267-339; 3, p. 167-172; 5, p. 161-166; 447-448, 736-744; 6, p. 170-172, 883-884; 7, p. 339-358. J.M. B.A.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu