În poza aceasta e nepoțelul meu, uitați-vă cum a prins degetul medicului cu mânuța lui. Pare că luptă pentru propria viața cu o foame incredinilă de a trăi. Oare cum luptă cu viața copilașii care nu mai apucă să iasă din burtică, care acolo în căldura și în pântecul mamei, în timp ce sunt hrăniți din sângele mamei, ajung să fie ciopârțiți de cleștii pe care tocmai mămicile i-au permis să le sfâșie copiii?
Sunt convins că dacă acel copil ciopârțit ar putea vorbi nu ar declara niciodată că mama lui a fost de față, că nu ar fi încuviințat una ca asta. Dacă copilul ucis ar putea vorbi, cu siguranță și-ar lua la revedere de la mama, neștiind că a fost vândut morții tocmai de mama lui, cu un “sărut” mișelesc precum al lui Iuda, “sărutul cleștilor reci” dar sterili pentru a le proteja mama nu și pruncul.
Copiii simt durerea chiar și în pântec, ei luptă pentru viața lor din prima clipă a conceperii, nu-i ucideți ca pe o bacterie care vă invadează viata, pentru că ei sunt cea mai mare binecuvântare a vieții. Voi nu ați fi ajuns să respirați dacă ați fi primit același tratament.
Și nu uitați, copiii avortați nu dispar, așa cum cânt adesea într-un cântec: “Sufletul ce nu e dorit, se întoarce la Cel ce l-a dăruit…” Ce m-a durut cel mai tare zilele acestea a fost o campanie dusă de un ziar și de un jurnalist foarte cunoscut de a se putea relua și în Pandemie și în Situație de Urgență “cursul normal de ucidere a pruncilor”, oare se vor întoarce românii după Pandemia aceasta acolo sus, pe poziție fruntașă la ucidere de prunci prin avort? Sau am învățat ceva, anume respectul pentru viața atât de fragilă.
Cu prețuire pentru viață,
Toni Berbece
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu