Nu
știu cum, dar unele cuvinte nu sună așa de bine la noi în românește. Vroiam să
pun titlul, ”If Thomas was a believer”, în sensul că dacă nu ar fi fost un ”doubter”, opusul cuvântului necredincios, unul care se îndoiește. La noi în românește cuvântul ”credincios” are mai multe nuanțe (cea mai mare parte are de a
face cu ”loialitatea” față de cineva sau de o anumită cauză). Când spunem că o persoană este
credincioasă... nu prea se leagă cu faptul că
el crede sau nu în ceva sau cineva.
Dicționarul descrie termenul de ”credincios” drept ”cel care este demn de încredere, pe care te poți
bizui, devotat, fidel unei persoane”;
o altă definiție mai apropiată de ceea ce vroiam să subliniez apare sub
următoarea formă: ”care manifestă un atașament
constant caracterizat prin statornicie în convingeri, fidel, devotat, cinstit”. Sensul său substantival are în schimb
înțelesul de ”cel care crede în Dumnezeu” (deși ”believer” din limba engleză nu
înseamnă ”cel care crede în Dumnezeu”, ci ”cel care crede” – surse
definiții citate: dexonline).
Toma a fost unul din
cei 12 ucenici apropiați ai Domnului Isus. Numele lui apare în Sfânta Scriptură
în 11 referințe în Noul Testament, în cea mai mare parte este doar menționat cu numele că este unul
dintre cei 12 ucenici aleși de Domnul Isus Hristos (Matei 10:3; Marcu 3:18;
Luca 6:15). Abia în Evanghelia după Ioan aflăm mai multe detalii despre el, cum
că i se mai spune și ”geamănul” (Ioan
11:16), unde apar primele lui cuvinte rostite către ceilalți ucenici – ”Haidem și noi să murim împreună cu El!” Acest verset este în contextul când Isus le
declara ucenicilor Săi că Lazăr, prietenul Său murise, și că era un incident – dacă îi putem spune astfel – menit ca ei, ucenicii, să
creadă. În versetul 15 din Ioan 11, Isus
îi cheamă pe ucenici să meargă la Lazăr – care era mort, îngropat în mormânt.
Practic, în acest context de doar câteva versete se atinge una din laturile
care l-au descris ulterior pe Toma ca fiind un ucenic cu credință
șubredă.
Dar hai să luăm altfel lucrurile. Dacă citim versetul 16 din Ioan 11, citat mai sus, parcă tindem să
credem și să declarăm că spusele lui Toma erau oarecum ca o
prevestire a morții Mântuitorului – să murim împreună cu El – pentru că, cu siguranță – el nu se referea la Lazăr, care era
mort deja. Oare ce era în mintea lui
Toma la acel moment? Versetul
17 spune că Isus a aflat apoi că Lazăr era mort în mormânt de patru zile, parcă
spusele lui Toma au fost rostite în vânt. Nu a dat nimeni nici o replică la
vorbele lui, nu a clarificat nici el măcar ceea ce vroia să spună, ne-a lăsat
cu toții cu ochii în soare... și în context, căci trebuie să urmărim contextul
întreg atunci când dorim să extragem idei legate despre un eveniment sau despre
un personaj biblic.
Dacă e să luăm doar acest mic context din Ioan
11, evenimentele de dinaintea sosirii ucenicilor și a lui Isus la mormântul lui
Lazăr, putem afla despre Toma că mai avea un frate geamăn – care nu a spus nimic legat de
Lazăr, de lucrarea Mântuitorului sau orice altceva – și că... l-a cam luat gura pe dinainte. Ciudat că Toma nu s-a
mai sinchisit să facă alte remarci, putea să remarce ceva în emoțiile
Mântuitorului, când, cu siguranță, l-a observat pe Isus că plângea (Ioan
11:35), cel mai scurt verset din Biblie, la care s-au găsit niște iudei să dea
o replică... parcă adecvată momentului de față: ”Iată cât l-a iubit de mult!” (v. 36), sau, partea opusă, o mulțime mai cu o sută de metrii
înaintea gurii lui Toma, o mulțime de fuduli și de necredincioși, ”El, care a deschis ochii
orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” (Ioan 11:37).
Este interesant că Toma nu a reacționat în acele momente, deși
el a spus – cu gura lui, nu cu gura lui
Ioan, care a scris această evanghelie unde apare incidentul cu învierea lui
Lazăr – că e bine să
mergem cu Isus la Lazăr, să murim împreună cu El. Probabil că își prevestea felul în care avea
să moară, cu o lovitură de lance – similar cu modul în care a fost străpuns Mântuitorul pe cruce,
când din coasta Lui a țâșnit apă și sânge. Deși numele lui Toma mai este și Dydimus (care se traduce prin ”geamănul”), se prea
crede că el ar fi originar din orașul grec Dydyma (Didimul de azi din Turcia), pe când alții susțin că ar fi fost frate cu Isus, iar în acest caz
el ar fi Iuda-Toma – ”celălalt Iuda”, cum apare și în Matei 13:55 sau Marcu 6:3,
(spre deosebire de Luca 6:16 și Ioan 14:22, unde acesta este numit ”Iuda, nu Iscarioteanul”, însă în acest context nu apare cu numele de
Toma, deci această presupunere nu este prea solidă), sau că Toma ar fi unul
dintre cei 4 copii ai lui Iosif, tâmplarul, soțul Mariei, tatăl lui Isus (sursă informație wikipedia, peste care am argumentat eu în
paranteză).
Într-un alt context apropiat cu cel anterior,
în doar câteva capitole mai târziu, Toma începe
să întrebe pe Isus despre nedumerirea lui – și probabil și a celorlalți ucenici, dar el a fost cel care a avut
îndrăzneala să spună lucrurilor pe nume și să facă întrebarea – ”nu știm unde Te duci; cum putem
să știm calea într-acolo?” (Ioan 14:5) Ciudat că și în acest context Isus
le vorbește despre... credință! ”Aveți credință în Dumnezeu și
aveți credință în Mine” (Ioan
14:1). În acest context Isus nu doar clarifică faptul că El este calea spre
Tatăl, dar și răspunde pozitiv la întrebarea lui Toma. Uitați-vă mai jos, după ce spune Isus că ”dacă M-ați fi cunoscut pe Mine,
ați fi cunoscut și pe Tatăl meu...” (v. 7), felul cum apare exprimarea lui Filip, care parcă a luat-o
înaintea lui Toma, și probabil că și înaintea gurii lui – ”Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne
va fi de ajuns” (v. 8). Isus
îi dă o replică sub formă de mustrare lui Filip, în contrast cu simpla replică
pur explicativă dată ca răspuns la întrebarea lui Toma.
După alte 6 capitole, tot în Evanghelia după
Ioan, mai apare enunțat Toma ca fiind unul din cei care a lipsit
atunci când Isus, după învierea Sa, s-a arătat ucenicilor Săi, în camera de sus
(Ioan 20:24). În versetul 25 ceilalți ucenici îi spun că l-au văzut pe Domnul
cel înviat, și în acel verset își exprimă fățiș, fără nici o eschivare,
declarația care, peste veacuri, i-a adus porecla ce o merită pe deplin de ”Toma Necredinciosul” – ”Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi
pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui,
nu voi crede.”
Știți ce este interesant aici? Că deși această
exprimare a lui a fost parcă pentru mulți o declarație de ”necredință”, un fel de ”hai, mă, nu pot să cred eu așa ceva”, cuvintele lui au o semnificație destul de
teologică! El însuși declară că Isus a fost crucificat, că în mâinile Lui au
fost bătute cuie, că El a fost străpuns în coastă cu o suliță – elemente pe
care mulți le scapă din vedere atunci când susțin că Isus ar fi fost ”atârnat” pe cruce, prin niște sfori, care să-l țină
așa pe cruce până la momentul morții. Nici un alt ucenic al lui Isus nu a spus
sau declarat aceste detalii pe care mulți le trecem cu vederea!
Și alt lucru interesant este că după doar un
verset – de fapt după 8 zile de la acest
incident descris anterior –
Isus se arată din nou ucenicilor, și Toma era de
față cu ei! Și Isus îi răspunde din nou acestuia în detaliu, deși nimeni nu i-a
pomenit Lui (sau cel puțin Ioan nu ne
menționează acest mic detaliu)
că Toma, absent fiind de la întâlnirea cu El de mai
devreme... a făcut o declarație de ”infidelitate”... deși a fost 3 ani și jumătate lângă Isus,
ca și ceilalți ucenici!
”Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi
necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27, sublinierile din text îmi
aparțin)
Dacă ar fi să judecăm după acest verset, Toma era necredincios. Adică toți ceilalți au fost la fel ca el...
până ce Domnul li s-a arătat lor ca viu și înviat din morți – pentru că probabil ei erau la fel de dezamăgiți și
de tulburați de evenimentele care au avut loc imediat după moartea lui Isus pe
cruce – și credința
lor s-a întărit... pentru că ei și-au ținut gura. Dar el, Toma, a
fost singurul care și-a vociferat temerile, neliniștea, dezamăgirea că Domnul
nu mai era și speranța lui era spulberată de absența Lui. Însă atunci, când a fost și el prezent cu ceilalți ucenici, Domnul
Isus Hristos, a ales să se arate și să îi adreseze lui Toma acest aspect așa de direct. Și
declarația lui Toma a fost precum declarația de la apa botezului: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28). Apostolul Pavel declară ceva
similar cu ceea ce a făcut Toma în
acele clipe:
”Dacă mărturisești deci cu gura
ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți,
vei fi mântuit” (Romani 10:9).
Practic Toma a declarat atunci și acolo credința lui! Din acel punct viața lui s-a
transformat. În Ioan 21:1 Isus s-a
mai arătat pentru o altă dată ucenicilor Săi la Marea Tiberiadei, și Toma era acolo cu ei! Acolo a mărturisit și
Apostolul Ioan lui Petru că Isus este Domnul (Ioan 21:7 – ”Este Domnul!”),
pentru că l-a recunoscut, așa cum i-a fost dat și lui Toma să fie recunoscut,
ca Domnul cel crucificat, care a murit și acum este viu în vecii vecilor! În
versetul 12 din acest capitol credința tuturor este nu doar întărită, dar și
evidențiată – ”...niciunul din ucenici nu
cuteza să-L întrebe: „Cine ești?”, căci știau că este Domnul” (Ioan 21:12, sublinierile din text îmi
aparțin).
Și mai apoi, după înălțarea lui Isus la
ceruri, în Faptele Apostolilor 1:13, apare din nou Toma (apropo, în acest context este enumerat el cu numele Toma, apoi
este enumerat și ”celălalt Iuda”, fiul lui Iacov, deci presupunerea că Toma
Geamănul ar fi fost unul dintre frații lui Isus este din nou spulberată), alături de ceilalți ucenici, în camera de
sus, gata de rugăciune, gata să primească promisiunea lui Isus, gata să fie
înzestrat cu putere, să fie martor viu al lui Isus Hristos pe acest pământ.
Imaginați-vă acum, la încheiere, cum ar fi
arătat cele 11 versete despre el dacă s-ar fi menționat că el era credincios,
devotat, un om aproape de inima lui Isus, poate similar cu Apostolul Ioan.
Probabil că mărturia și predicarea lui nu ar fi fost atât de eficientă și atât
de demnă de încredere atunci când rostea cuvinte pline de har pe gura lui.
Oricât de bun orator ar fi fost el, fără experiența personală și întâlnirea lui
fizică cu Mântuitorul cel viu și înviat din morți predicarea lui era doar o
prelegere ca oricare alta. Dar, gândiți-vă, nu vă mai imaginați, că prin tot
ceea ce a trecut el l-a determinat să aibă o experiență, să poată spune la
oameni cum a fost el, cum l-a schimbat Domnul, cum i-a transformat teoria și
deznădejdea lui în credință vie, fermă și de neclintit! Cum a putut el să declare că
Isus este Domnul și Dumnezeul lui! Vă recomand să citiți în acest sens și articolul meu, care
răspunde la întrebarea Cine este de fapt Isus
Hristos? Este Isus Fiul lui Iosif, Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu? care poate fi găsit aici
Notă: Dacă citați acest material în altă
parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui,
adică acest blog. Mulțumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu